Introducere

Deportările din Basarabia şi Transnistria în secolul 20: „ai lor” sau „ai noştri”?

Într-un comentariu pe o rețea de socializare ni s-a reproşat, politicos – e drept, că am organizat un eveniment (prezentarea Dianei Dumitru) consacrat consecinţelor holocaustului în ziua de 13 iunie, atunci cînd ar fi trebuit, potrivit comentatorului, să ne dedicăm analizei şi comemorării deportărilor din 1941, organizate în Basarabia de autorităţile sovietice.

Ne-am sesizat, am putea spune, şi am hotărît lansarea unui nou dosar tematic, în care să publicăm texte care să arunce mai multă lumină asupra deportărilor care au avut loc în Basarabia şi Transnistria pe parcursul secolului 20. Iniţiativa noastră vine totuşi în răspăr cu logica care a stat la baza comentariului pomenit mai sus. Această din urmă logică împarte deportările şi victimele deportărilor după criteriu etnic. Astfel, deportările considerate relevante din această perspectivă sînt cele care au ţintit în victimele „noastre”, în speţă în deportările organizate de sovietici (în 1937-38, 1941, 1949, 1951). Potrivit acestei logici, deportările în Transnistria a unei largi populaţii de evrei şi romi, în cel de-al Doilea Război Mondial, nu este considerată relevantă. O atitudine similară poate fi văzută și în atitudinea față de deportările unor grupuri religioase – deportarea Martorilor lui Iehova în 1951, de exemplu. De ce aceste deportări nu sînt considerate relevante? Din motivul că victimele acestor deportări nu sînt „ai noştri”, adică nu sînt „români basarabeni”, creştini ortodocşi. Mai există, evident, un motiv pentru care deportările evreilor şi romilor nu sînt luate în seamă de opinia publică şi mediul academic de limbă română din Republica Moldova, cu o atitudine deseori ostilă de nerecunoaştere a acestora: pentru că cei care au organizat aceste deportări sînt românii, adică „ai noştri”.

Deportătrile sînt deci văzute în continuare ca o luptă între „ai noştri” şi „ai lor”, din care luptă cineva trebuie să cîştige, evident „ai noştri”. Astfel, istoricii care cercetează deportările se poziţionează – sau sînt poziţionaţi de opinia publică şi mediul academic – pe baricade, de o parte sau de alta.

Dosarul pe care îl iniţiem astăzi sub genericul studiului deportărilor în secolul 20 în Basarabia şi Transnistria, îşi propune aşadar să depăşească această împărţire – falsă şi păguboasă – a victimelor şi deportărilor după un model etno-naţional (care împarte victimele, la fel şi făptaşii, între „ai noştri” şi „ai lor”). O facem în primul rînd din dorinţa de a contribui la un proces amplu de discuţie şi cunoaştere a unor evenimente traumatizante din istoria recentă a populaţiei care a locuit pe teritoriul actualei R. Moldova. Avem totodată un obiectiv pragmatic, pe care ni-l asumăm ca atare: vom contribui la o convieţuire paşnică şi solidară a cetăţenilor R. Moldova atunci cînd vom înceta să ne împărţim victimele în funcţie de apartenenţa la vreun grup, cînd vom accepta toate victimele ca fiind „ale noastre” deopotrivă, şi vom aplica o înţelegere critică a tuturor proceselor sociale şi politice care au condus la victimizarea unor indivizi şi grupuri, oricare ar fi apartenenţa lor etnică, socială sau politică. Dosarul de faţă se vrea o contribuţie modestă la acest deziderat al unei convieţuiri mai solidare a diferitelor grupuri din societatea noastră.

În textul de mai jos, propunem cititorilor prima parte a unui articol de Ion Duminică, care îşi propune să studieze şi să explice procesul de ostracizare şi apoi de deportare a ţiganilor în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Începem cu această categorie de victime, pentru că credem că anume romii sînt grupul care, în teritoriul României şi R. Moldova actuale, a suferit în modul cel mai sistematic un proces lung şi continuu de opresiune şi înstrăinare, mai întîi prin cele aproape cinci decenii de robie la care ţiganii au fost supuşi în ţările dunărene, apoi, după „dezrobire”, prin politici constante de excluziune, culminînd cu deportarea şi exterminarea în lagărele din Transnistria în 1942-44. Romii pot fi văzuţi ca un arhetip al „străinului” din interioul societăţii noastre. Sperăm ca prin acest studiu să stimulăm o mai bună cunoaştere a situaţiei romilor în societatea noastră în trecutul apropiat şi astfel să contribuim la integrarea lor. (Petru Negură)

 

Deportarea şi exterminarea ţiganilor din România în Transnistria (1941-1944) (1)

[label shape=”” type=””] Ion Duminica [/label]

 

Una din atrocităţile comise în perioada celui de al Doilea Război Mondial, care se încearcă în mod neîntemeiat a fi „ascunsă” de istoriografia contemporană, este deportarea şi exterminarea ţiganilor din România în Transnistria, înfăptuită de administraţia română sub conducerea lui Ion Antonescu. Această problemă, ca şi întreaga politică faţă de ţiganii din România, a rămas până în prezent în afara procesului cercetării ştiinţifice, nefiind înclusă în manualele de istorie. Pe de altă parte, evenimentele petrecute în România în anii 1940-1944, se bucură în prezent de o atenţie părtinitoare din partea istoricilor români, evocându-se doar „eroismul şi patriotismul mareşalului eliberator – Ion Antonescu”[1].

Istoriografia „problemei ţigăneşti” în România şi Republica Moldova. Ceea ce se cunoştea până nu demult despre politica de genocid pusă în aplicare în perioada 1942-1944 de autorităţile române faţă de ţiganii români din Transnistria, au fost câteva date invocate în procesul care a fost intentat de Tribunalul Poporului în 1946 împotriva Ion Antonescu şi acoliţii săi pentru crimă de război[2]; mărturiile unor deportaţi de etnie romă înregistrate sumar în câteva texte publicistice[3]; precum şi expunerea tragică a fenomenului deportării unei comunităţi de ţigani nomazi în romanul „Şatra”, publicat de scriitorul român Zaharia Stancu[4]. Totodată, un material valoros despre acest fenomen, cercetat parţial, se află în arhivele din Ucraina, Republica Moldova şi România. În general, primele cercetări despre holocaustul romilor din Europa apar abia la începutul anilor ’70 ai sec. XX[5]. Ulterior, peste aproximativ un sfert de secol, apare primul studiu ştiinţific din România ce scoate acest fapt din anonimat: „Problema” ţiganilor în timpul regimului Antonescu şi deportarea lor în Transnistria (1942-1944)”[6]. La 22 octombrie 2003, preşedintele României Ion Iliescu iniţiază constituirea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, sub conducerea domnului Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi membru de onoare al Academiei Române. În cadrul Raportului final, elaborat de „Comisia lui Elie Wiesel”, este reflectată problema deportării romilor şi tratamentul la care au fost supuşi aceştia în Transnistria[7]. Tot în această perioadă, o parte din cercetătorii români iniţiază un şir de cercetări care abordează problema deportării şi exterminării romilor din România în Transnistria în perioada 1942-1944[8].

În Republica Moldova, această problemă, la fel ca şi în alte ţări est-europene, a fost neglijată o perioadă îndelungată. Abia către începutul sec. XXI, odată cu iniţierea proiectului internaţional Documentation of the Life Stories of Former Slave and Forced Labourers, gestionat de Fundaţia germană„Remembrance, Responsibility, and Future” se întreprind câteva cercetări de teren, care investighează repercursiunile Holocaustului din România asupra romilor basarabeni[9]. Pentru opinia publică moldovenească această tematică a fost una necunoscută, riscînd chiar să fie uitată. În general, romii nu au ţinut deloc pe parcursul istoriei la trecutul lor; am putea spune că tot patrimoniul lor istoric constă doar amintiri. Şi astăzi, romii sunt un popor diferit, şi totodată inedit, cu tradiţii paternalist-arhaice păstrate timp de mai multe secole. Pentru a „scoate la suprafaţă” memoria colectivă a romilor, sunt necesare de realizat un număr mare de interviuri, în mod repetat cu aceeaşi persoană, pentru ca ulterior, acestea să fie analizate împreună cu datele arhivistice. Astfel este posibilă realizarea unor studii istorico-etnologice fundamentale despre problematica romilor. Totodată, în prezent, abordarea ştiinţifică a Holocaustului romilor şi evreilor din România a fost şi rămâne una politizată. Din această cauză, studii aprofundate pe această problematică în Republica Moldova încă nu s-au realizat; dat fiind lipsa surselor financiare pentru a întreprinde investigaţii de teren şi de a cerceta arhivele din România, Republica Moldova şi Ucraina. Totuşi, în ciuda acestor impedimente de ordin „politico-financiar”, în Republica Moldova au fost realizate unele încercări de analiză a problemei Holocaustului din România din perspective istorice[10]. Aceste cercetări urmează a fi sistematizate împreună cu cele din România, Ucraina, Germania ş.a., pentru a se obţine în baza unei abordări analitice-comparative un tablou obiectiv al „problemei ţigăneşti” în timpul regimului Antonescu.

Apariţia „problemei ţigăneşti” în România. De la dezrobirea ţiganilor, înfăptuită la mijlocul secolului al XIX-lea, până la instaurarea regimului Antonescu în România, romii nu s-au învrednicit de o atenţie specială din partea vreunui guvern. Odată cu adoptarea Constituţiei din 28 martie 1923, toţi cetăţenii români „fără deosebire de originea etnică, limbă sau religie” au obţinut drepturi egale, ceea ce nu a schimbat radical situaţia marginală a ţiganilor. De altfel, aceştia continuau să practice modul de viaţă moştenit din perioada medievală[11]. Unele din cauzele acestei „stări sociale primitive”, atestate în perioada interbelică, sunt descrise în ziarul „Glasul Romilor”: „O altă cauză pentru care poporul nostru nu a putut să prospere, constă în faptul că mulţi din fiii neamului, care au reuşit să se ridice pe diferite trepte sociale, şi-au uitat originea, chiar negând-o cu îndărătnicie. Neamul nostru care dintotdeauna a dat dovadă de caracter sufletesc, de acte de vitejie, de iubire faţă de ţară, şi-a menţinut starea de primitivitate, din lipsa unui conducător…, fiind lipsit de o îndrumare morală şi susţinere materială”[12].

Pe de altă parte, cercetările sociologice din anii ’30 ai sec. XX au cercetat rolul social şi economic al romilor în satele româneşti şi relaţiile lor cu populaţia majoritară. Aceste cercetări au arătat că romii erau o parte componentă a comunităţii şi lucrau ca meşteşugari şi agricultori. Dincolo de prejudecăţile şi stereotipiile cu privire la ţigani (unele dintre ele moştenite pe parcursul celor 5 secolele de sclavie) raporturile dintre etnicii romi şi ţăranii români erau bune. O parte importantă a populaţiei rome s-a asimilat culturii majoritare. De exemplu, Domnica I. Păun în urma investigaţiilor intreprinse pe teren realizează un studiu sociologic, prin care distinge două grupe sociale de romi:

1. Ţigani de sat – care s-au asimilat cu populaţia majoritară, aceştia având un mod de viaţă asemănător cu populaţia românească a satului Cornova.

2. Ţigani curaţi – categorie care a rămas fidelă tradiţiilor şi obiceiurilor străbune. Aceştia din urmă, după cum menţionează cercetătoarea, locuiesc mai la marginea satului şi nu lucrează în câmp. Domnica I. Păun ajunge la concluzia că „elementul ţigănesc poate evolua astfel încât să se topească în masa populaţiei româneşti”[13].

La începtul anilor ’40 a apărut brusc aşa-numita „problemă ţigănească”, ca urmare a evoluţiei naţionalismului românesc şi modificării regimului politic din România. Drama politică petrecută în vara anului 1940, cu pierderile teritoriale şi prăbuşirea sistemului de valori democratice, considerat responsabil pentru situaţia în care a ajuns ţara – a dus la o alunecare a sentimentelor naţionale spre xenofobie. Regimul politic instaurat odată cu venirea la putere a lui Ion Antonescu şi intrarea ţării în orbita politică şi ideologică a Germaniei naziste, au transformat măsurile împotriva alogenilor într-o politică de stat. Iniţial „problema ţigănească” a fost concepută din perspectiva biopoliticii, în cadrul Institutului de Igienă Socială din Cluj. Bazele biopoliticii româneşti au fost puse de profesorul Iuliu Moldovanu, care, împreună cu patru specialişti în biopolitică, s-a ocupat concret de minorităţile etnice şi de raporturile acestora cu românii, introducând astfel de concepte ca: „puritate etnică”, „promiscuitate etnică”, „etnii inferioare” etc. Pentru situaţia lor socială periferică, pauperitatea şi gradul de criminalitate ridicat – ţiganii – erau consideraţi o „plagă” pentru societate românească, generând o „primejdie” din două direcţii: prima era de ordin demografic, era pusă în evidenţă natalitatea ridicată a ţiganilor comparativ cu cea a românilor, iar cea dea doua, era considerată cea mai periculoasă, şi anume „asimilarea ţiganilor”[14].

Iordache Făcăoaru, unul din colaboratorii Institutului de Igienă Socială din Cluj, împarte minorităţile naţionale în două categorii: „Prima, minorităţile istorice, care pentru români nu sunt considerate drept un motiv de nelinişte: germanii, armenii, bulgarii, ungurii şi iugoslavii. Însă asimilarea minorităţilor din categoria a doua, ar însemna înstrăinarea şi pauperizarea însuşirilor etnice a românilor. Din a doua categorie fac parte minorităţile de origine extra-europeană: ţiganii, tătarii, turcii, găgăuzii, evreii, ruşii, rutenii şi ucrainenii. Prin amestecul milenar activ al slavilor cu hoardele mongole, ultimele trei minorităţi menţionate de I. Făcăoaru, sunt mai aproape de popoarele asiatice, decât de naţiunile europene. România este ţara unde persistă cel mai mare număr de ţigani din spaţiul balcanic „cel puţin 400.000 (fără corcituri)”, insă, autorităţile încă nu au găsit o soluţie împotriva reproducerii lor; dacă ne oprim la alternativa izolare biologică sau asimilare, soluţia e defectuoasă. În primul rând, izolarea nu poate fi aşa de perfectă, încât să excludă infiltraţiile. În al doilea rând, pericolul asimilării ţiganilor cu românii este agravat nu numai de numărul mare de ţigani, ci şi de alţi factori specifici: dispoziţia tolerantă a poporului român, răspândirea ţiganilor pe toată suprafaţa ţării, promiscuitatea socială cu populaţia autohtonă atât în oraşe cât şi în sate, şcoala în comun, absenţa oricăror restricţiuni legale, împroprietărirea multora din ei şi înlesnirea vieţii sedentare care le-a uşurat intrarea în comunitatea românească, etc.”[15].

O încercare disperată de a combate aceste teze rasiste a fost înfăptuită în aprilie 1941 de preşedintele Uniunii Generale a Romilor din România, Gheorghe Niculescu:

„Încrucişări dintre romi şi autohtoni, nu s-au produs, pe parcursul a şapte secole, nici 1%. Aceasta se poate constata, întrucât romii şi-au păstrat tradiţia lor „şovinistă”, aproape intactă. Ei nu au făcut această amestecătură, nu numai cu altă rasă, dar nici de la o categorie de romi la alta. Cazuri izolate au fost, însă acestea se produceau atunci, când vre-un neam de boier sau negustor, găseau o Romiţă prea frumoasă, pentru a face legături. Istoria însă stă martoră că din aceste împerecheri, nu s-a produs nici un neajuns pentru neamul românesc, întrucât asemenea cazuri au fost şi sunt foarte rare. Romii nu pot fi comparaţi cu alte rase periculoase care fac împerecherile din interese meschine. În afară de aceasta, ei nu prezintă nici un pericol pentru securitatea şi suveranitatea poporului român. Romii n-au fost dezertori, trădători, nici spioni şi acolo unde au fost puşi, au făcut treabă, fără murmur. Că au rămas în urma progresului vremurilor, vina nu este a lor. Dacă în trecut s-ar fi ocupat cineva mai de aproape de aceşti oameni necăjiţi, multe s-ar fi schimbat în soarta lor”[16].

Atitudini de ordin rasial, social, politic în favoarea găsirii unor modalităţi de rezolvare a „problemei ţigăneşti” din România.Deportarea ţiganilor în Transnistria în anii 1942-1944 este o problemă complexă. Reconstituirea etapelor politicii faţă de ţigani, promovată de regimul Antonescu, cu măsurile luate, cronologia deportărilor, numărul deportaţilor, condiţiile de viaţă în locurile de deportare, etc., a intrat deja în atenţia cercetării. O lucrare de proporţii pe această temă încă lipseşte, dar aspectele cele mai importante au fost deja abordate, deşi pe alocuri sumar şi incomplet. Majoritatea cercetătorilor care au studiat Holocaustul din România, atestă faptul că, de rând cu evreii, ţiganii au devenit victimile politicii de genocid bazat pe criteriul etnic, pe care a promovat-o dictatorul I. Antonescu în propria ţară. Autorul lucrării L’ Allemagne et le genocide : plans et realisations nazis (Paris, 1950),  istoricul J. Billig atestă trei forme de genocid pe care le-au aplicat naziştii: sterilizarea, deportarea şi exterminarea fizică[17].

Iniţial, soluţionarea „chestiunii ţigăneşti” în România era ambiguă, dezbaterile se axau asupra exterminării totale a ţiganilor, care ar prezenta un pericol pentru „puritatea rasială” a românilor, sterilizarea sau izolarea acestora. Astfel, mai mulţi cercetători încep să caute soluţii pentru rezolvarea „problemei ţigăneşti”. Exterminarea ţiganilor prin sterilizarea forţată a fost propusă de către promotorul rasismului românesc, Gheorghe Făcăoaru:

„Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Pentru a se acoperi cheltuielile cu întreţinerea lor, trebuiesc puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie am scăpa de ei. Locul lor va fi ocupat de elemente naţionale, capabile de muncă ordonată şi creatoare. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu. În acest fel, periferiile satelor şi oraşelor nu vor mai fi o ruşine şi un focar de infecţie al tuturor bolilor sociale, ci un zid etnic folositor naţiei”[18]

Etnograful român Ion Chelcea „învinuieşte” în studiul său etnografic ţiganii din România de faptul că aceştia încearcă să se „amestece cu românii” şi astfel: „Amestecul de sânge produce spărtura definitivă în cercul închis comunitar şi ajunge să distrugă cercul de fier: legea sângelui. Ca urmare avem adevărate crize sociale. Asimilarea ţiganilor de cort ar produce o perturbare gravă în conştiinţa sângelui românesc. Noi avem o concepţiune naturală asupra problemei ţiganilor. Din această cauză, pledăm pentru o izolare totală faţă de ţiganii de cort. În zilele noastre, aceştia ar putea fi mutaţi undeva în Transnistria sau dincolo de Bug. Dintre ei, trebuiesc însă rezervaţi o parte, pentru un parc în natură, spre a nu pierde ţara o specie rară de ţigani aflată printre noi. Marele număr al ţiganilor de sat va trebui colonizat într-o parte mărginaşă a ţării, trecuţi peste Nistru, la caz sterilizaţi spre a nu se mai înmulţi şi astfel să li se piardă neamul care ameninţă să înăbuşe însuşirile bune, existente la populaţia noastră. Să nu uităm că bastardul se apropie mai mult de partea neamului inferior. Iar prolificitatea lor superioară, înlesneşte o difuzare largă şi efectivă a dispoziţiilor inferioare impusă prin corcire. Pe viitor, în oraşe, nu va mai putea trăi decât un număr mic de ţigani meseriaşi brevetaţi. Printre primele oraşe descongestionate de ţigani, ar trebui să fie Bucureştiul, apoi, pe rând, celelalte oraşe, capitale de provincii. Urmează satele, în ordinea numărului însemnat de ţigani pe care-l au. Înlăturarea se va putea face progresiv şi pe o perioadă mai mare de timp. Restul nu interesează. Acesta e de altfel singurul punct de plecare în dezlegarea problemei ce ne preocupă”[19].

O altă problemă „generată” de ţigani, ce necesita o „rezolvare urgentă”, era cea legată de situaţia social-economică precară, instaurată în România la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Autorităţile române vehiculau fără nici un temei ideea precum că „ţiganii au îmbrăţişat activitatea agricolă de formă şi nu din pricepere şi dragoste”. Totodată, „ţiganii destabilizau ordinea publică din  oraşele mari în timpul exerciţiilor de alarmă antiaeriană, provocând mai multe jafuri şi omoruri în rândul populaţiei civile antrenate în operaţiuni de camuflare”. Aceste mărturii au fost invocate de generalul Ion Antonescu, într-o stenogramă a Consiliului de Miniştri la 07 februarie 1941: „Din timpuri îndepărtate, de când s-a desfiinţat robia, şi mai ales după război (se are în vedere Primul Război Mondial, n. a.) a fost o invazie a ţiganilor şi a tuturor elementelor slabe de la sate. Tot ce nu era capabil la sate să ducă o muncă grea, a venit la oraş, unde, prin diferite mijloace îşi câştigă existenţa, fără ca să muncească. De aceea, în împrejurimile Bucureştilui s-au creat mahalale infectate de oameni fără căpătâi, care aţi văzut cum au inundat strada zilele trecute, când a fost rebeliune. Au comis jafuri şi erau pe punctul să dea Statul peste cap, dacă nu era energie. Toţi ţiganii din Bucureşti trebuie scoşi. Dar înainte de a-i scoate, trebuie să ne gândim unde îi ducem şi ce facem cu ei. Soluţia ar fi fost să aşteptăm până se asanează Bălţile Dunării, ca să facem sate ţigăneşti acolo şi să-i ocupăm cu pescuitul. O altă soluţie este să intrăm în tratative cu proprietarii mari. În Bărăgan totdeauna a fost lipsă de braţe de muncă. Să construim aceste sate, nu definitiv, dar să facem nişte case şi barăci, organizaţie sanitară, comerţ, cârciumi, etc. Să facem o statistică a lor şi să-i ridicăm odată, în masă, şi-i aducem în acele sate. Facem trei-patru sate, de câte 500-600 de familii şi instalăm acolo gardieni împrejurul lor, să nu poată să iasă. Ei îşi trăiesc viaţa acolo şi găsesc de muncă acolo. Este o problemă care trebuie pregătită în cele mai mici amănunte”[20].

Astfel, treptat, rezolvarea „problemei ţigăneşti” trece din paradigma „teoriilor rasiste” în subordinea autorităţilor politice române. În luna septembrie a anului 1941, Ministrul muncii, sănătăţii şi ocrotirii sociale, Petre Tomescu, a propus ca ţiganii să fie deportaţi din considerente sanitare: „Una din cauzele răspândirii tifosului exantematic în ţara noastră, sunt ţiganii nomazi, care în virtutea modului lor de viaţă şi a lipsei totale de lucruri necesare pentru igiena corpului, prezintă un pericol permanent de contagiune”. Ministrul Afacerilor Interne, Generalul Dumitru I. Popescu, considera că „ţiganii urmează a fi arestaţi şi trimişi la munci în livezile armatei sau ale marilor proprietari funciari”. Până la urmă, dictatorul Ion Antonescu a acceptat propunerea înaintată de Constantin C. Stoicescu, Ministrul Justiţiei, cu privire la deportarea ţiganilor din oraşe şi izolarea acestora în lagăre de muncă forţată din Transistria „ca urmare a multiplelor cazuri de furturi” săvârşite de ei pe teritoriul României[21].

Istoricul român Viorel Achim, crede însă că adevărata raţiune a deportării ţiganilor, a ţinut de politica guvernului Antonescu de omogenizare etnică a ţării. Soluţiile erau legate de transferul în afara ţării a „minorităţilor etnice” şi aducerea în locul lor a etnicilor români din statele vecine. În unele cazuri se preconiza realizarea unor schimburi de populaţie cu ţările vecine, în alte cazuri (cel al evreilor şi romilor) se vorbea de un „transfer unilateral”. Criteriile după care s-a făcut „selecţia” populaţiei ţigăneşti au fost nomadismul, iar în cazul celor sedentari s-au luat în consideraţie condamnările, furturile, lipsa mijloacelor pentru existenţă; adică au fost supuşi deportării „acei ţigani care duceau un mod de viaţă ţigănesc”. Autorităţile locale care au pus în aplicare ordinele privind deportarea ţiganilor în Transnistria (jandarmeria, poliţia, primăriile locale) cât şi populaţia nu erau informate despre scopul real urmărit de guvernul Antonescu – adică, cel ce ţine de politica etnică. Ceea ce se ştia şi se vehicula la nivel local prin intermediul opiniei publice controlate de autorităţile centrale, era, că sunt deportaţi numai acei ţigani, care constituiau un pericol pentru ordinea publică. Astfel, autorităţile centrale au diminuat motivaţiile rasiste şi cele ce ţin de politica etnică, transformând „problema ţigănească” într-una de natură socială[22].

 

[1]O istorie a regiunii Transnistria din cele mai vechi timpuri până în prezent / Ion Chirtoagă, Ion Jarcuţchii, Elena Negru ş.a. // – Chişinău: Bons Offices, 2007. P. 295.

[2] Procesul marii trădări naţionale; stenograma dezbaterilor de la Tribunalul Poporului asupra Guvernului Antonescu. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1946.

[3] ION, Raluca. Istoria descoperirii unui holocaust. Al romilor // Cotidianul. Bucureşti, 27.10.2007; ROMAN, Toma Jr.Şi-or mâncat copiii cruzi sau prajiţi //Jurnalul naţional.Bucureşti, 13.11.2006; ZĂNOAGĂ Alex.Cancelarul Schroeder a scos bani din băncile Elveţiei şi i-a trimis ţiganilor din Iaşi // Ziarul de Iaşi, 13.01.2004.

[4] STANCU, Zaharia.Şatra. – Chişinău: Universitas, 1992.

[5]KENRICK, Donald; PUXON, Grattan.The Destiny of Europe’s Gypsies.London-Chatto: Heinemann Educational for Sussex University Press, 1972.

[6]ACHIM, Viorel. Politica faţă de ţigani a regimului Antonescu. In: Ţiganii în istoria României / Viorel Achim // – Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998. P. 133-152.

[7]Deportarea romilor şi tratamentul lor în Transnistria. In: Raport final / Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România // preşedintele comisiei: Elie Wiesel; editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu. – Iaşi: Polirom, 2004. P. 227-246.

[8]Deportarea rromilor în Transnistria. De la Auschwitz la Bug / Antologie realizată de Vasile Ionescu // – Bucureşti: Aven amentza, 2000; IOANID, Radu. The Holocaust in Romania: the destruction of Jews and Gypsies under the Antonescu regime, 1940-1944. – Chicago: Ivan R. Dee, 2000.  MIHAI CIOABĂ, Luminiţa. Lacrimi rome. – Bucureşti: Ro Media, 2006; Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare / Vol. 2: Ţiganii din România (1919-1944) // editori: Lucian Nastasă, Andrei Varga. – Cluj-Napoca: Fundaţia Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din România, 2001;  PETCUŢ, Petru. Samudaripenul (Holocaustul) rromilor în România // Studia Hebraica, Nr. 4. – Bucureşti, 2004. P. 225-229. Tragedia romilor deportaţi în Transnistria (1942-1945) / editori: Radu Ioanid, Michelle Kelso, Luminiţa Mihai Cioabă // – Iaşi: Polirom, 2009;

[9]ALERGUŞ, Olga. Un moldovean cu destin ţigănesc // Săptămîna. Chişinău, 14.04.2006; URBAN, Gelu. Supravieţuitorul din Otaci // Vocea Bălţului, 28.04.2006.

[10]BOTEZATU Gr. Cîntecele romilor din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. In: Цыгане Республики Молдова: история, культура, социальное положение. I научная конференция. Январь 1998. – Кишинев: Департамент Национальных Отношений, 1998. P. 28-33;PĂVĂLOI, Andrei; CAZACU, Tatiana. Deportarea ţiganilor din Basarabia. 1942-1944 // Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură, nr. 4 (20). – Chişinău,  2003. P. 71-76; SÎRBU, Tatiana. Les Roms de Bessarabie sous le Gouvernement du Marechal Ion Antonescu // Revista de Etnologie şi Culturologie, Nr.1. – Chişinău, 2006. P. 240-250;НАЗАРИЯ, Сергей.Холокост: Страницы истории. (На территории Молдовы и в прилегающих областях Украины, 1941-1944). – Кишинев: Государственный Институт Международных Отношений Республики Молдова, 2005; СОЛОНАРЬ, Владимир. Этническая чистка или борьба с преступностью? Депортация румынских цыган в Транснистрию в 1942 г. // Голокост i Сучаснiсть, № 1(3). – Киев, 2008. С.65-87.

[11]SÎRBU, Tatiana. Unele aspecte istoriografice privind statutul social al ţiganilor în perioada anilor 1918-1914 // Symposia Professorum. Seria Istorie. Materialele Sesiunii ştiinţifice din 26-27 aprilie 2002.  Chişinău: Pontos, 2003. P. 132-135.

[12]ANGHEL, Laurenţiu. Fraţi Romi // Glasul Romilor. Anul V, Nr.13. – Bucureşti, 07.06.1939.

[13] PĂUN, Domnica I. Ţiganii din satul Cornova // Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, Nr. 1-4. – Bucureşti, 1932. P. 257

[14]ACHIM, Viorel. Politica faţă de ţigani a regimului Antonescu. In: Deportarea rromilor în Transnistria. De la Auschwitz la Bug / Antologie realizată de Vasile Ionescu // – Bucureşti: Aven amentza, 2000. P. 64-65.

[15]FĂCĂOARU, Iordache. Amestecul rasial şi etnic în România // Buletinul eugenic si biopolitic, Vol. IX, Nr. 9-10. – Bucureşti, 1938. P. 276-287.

[16]NICULESCU, Gheorghe. Rasismul şi romii // Glasul romilor. Anul VII, Nr.1 – Bucureşti, Aprilie 1941.

[17] НОВИЧ, Мириам. Полмиллиона цыган – жертвы нацистского террора // Курьер ЮНЕСКО.  – Москва, Ноябрь 1984. С. 24

[18]FĂCĂOARU, Gheorghe. Câteva date în jurul familiei şi statului biopolitic  – Bucureşti, 1941. P. 17-18.

[19]CHELCEA, Ion.Ţiganii din România. – Bucureşti:Institutul Central de Statistică, 1944. P.89-101.

[20]IONESCU, Vasile. Holocaustul rromilor: documente de arhivă. In: Rromii în istoria României. Antologie şi bibliografie. – Bucureşti: Aven amentza, 2002. P. 115-116.

[21]ŞORNIKOV, Igor. O tragedie uitată // Collaj-Moldova, Nr.11, autumn. – Chişinău: Organizaţia de Tineret a Adunării Cetăţeneşti Helsinki din Moldova, 2002. P. 50-51.

[22] ACHIM, Viorel. Atitudinea contemporanilor faţă de deportarea ţiganilor în Transnistria. In: România şi Transnistria. Problema Holocaustului // Coordonatori: Viorel Achim, Constantin Iordachi. – Bucureşti: Curtea Veche, 2004. P. 205-207.

 

Aici puteţi citi partea a 2-a a acestui studiu.

Sursă imagine de fundal: Yad Vashem