Am acordat, săptămîna trecută, un interviu portalului ziare.com în privința situației din Ucraina și consecințele ei pentru Moldova. Reproduc interviul mai jos.
Cum vedeți viitorul Ucrainei?
Lucrurile se desfășoară cu o viteză amețitoare: chiar în momentul în care răspund la acest interviu aflu că Victor Ianukovici va reveni, pe 20 aprilie, la Donețk, că Putin a recunoscut implicarea rusă în Crimeea, că tocmai s-a încheiat o primă rundă de negocieri între noua putere de la Kiev, UE, SUA și Rusia deci, din punct de vedere politic viitorul e încă incert. Am totuși încredere că Ucraina va ieși aproximativ întreagă din această criză (dacă nu luăm în calcul Crimeea deja pierdută), dar va ieși, după mine, diferită.
E aspectul pe care vreau să-l subliniez cel mai mult: indiferent de culoarea politică a viitorului președinte al Ucrainei acesta va trebui să țină cont de două lucruri.
Primul e să găsească o nouă formulă de conviețuire între diferite grupuri de cetățeni ucraineni, formulă care ar reprezenta în mod echitabil atît interesele celor din Vest cît și ale celor din Est.
A devenit evident, pe durata acestei crize, că Ucraina are cîteva falii peste care elitele politice nu au știut și nu au vrut să construiască poduri durabile de înțelegere și încredere. Un stat ucrainean organizat după modelul unei federații, în care regiunile ar avea suficientă marjă de manevră atît la nivel local cît și național ar putea fi o soluție. Contează însă și algoritmul după care această federație s-ar constitui… Probabil există soluții și în cadrul statului unitar care este acum Ucraina, dar în acest caz guvernul central oricum va trebui să cedeze o parte din prerogative în favoarea unor forme de auto-organizare locală
Un al doilea lucru, la fel de important, e că Ucraina viitoare va trebui să regîndească și o nouă formulă a relației societății cu statul. Rețeta concentrării puterii în mîinile unui președinte-oligarh ce mizează la rîndul său pe oligarhi locali pentru a exercita puterea în regiuni și pe o justiție aservită pentru a guverna de la centru va trebui abandonată. Înclin să cred că, în această privință, cale înapoi nu există: noua coaliție a folosit prea mult cuvinte mari precum ”democrație”, ”demnitate” încît să le poată ignora pe viitor. La fel, cercul de oligarhi a priceput, sper, că reîntoarcerea la vechile modele de acțiune politică nu va face altceva decît să le aducă un nou Maidan.
Considerați suficientă reacția occidentală? Ce l-ar putea opri pe Vladimir Putin? Un război economic total?
Pentru a evalua ”suficiența” ori ”insuficiența” reacției occidentale ar trebui să ne înțelegem întîi asupra criteriilor de comparație: suficient/insuficient în raport cu ce? În raport cu o intervenție militară? Sau în raport cu un regim de blocadă economică?
Cei care se așteptau ca, imediat după ce ”omuleții verzi politicoși” au pășit pe teritoriul Crimeii, să vadă escadrile de bombardiere și avioane de vînătoare NATO în zbor spre Moscova sau doi pumni în masă trăsniți de Obama (ori Merkel), au o închipuire destul de naivă despre relațiile între diferitele mari puteri, în primul rînd SUA, EU și Rusia.
Pentru că, și aici voi spune un truism, fiecare actor joacă la mai multe table de șah – în Siria, în Afganistan, în Iran, în Venezuela, în Africa, în Ucraina. Mutările de pe o tablă pot influența situația de pe altă tablă. Între ei există nu doar relații de concurență și competiție ci și destulă interacțiune și sprijin reciproc. Trupele americane staționate în Afganistan, bunăoară, depind în mod esențial de rutele de transport care leagă Marea Baltică și Asia Mijlocie (Northern Distribution Network) și care trec pe teritoriul rus – unul dintre sutele de motive din care un nou război rece pare improbabil.
La fel și cu relațiile ruso-europene: există prea multe inter-dependențe pentru a provoca o ruptură. Ceea ce înseamnă că UE este la fel limitată în soluții dure și de aceea probabil va căuta o modalitate mai ”soft” de a impune niște restricții ambițiilor rusești.
Mai e un alt factor crucial de care trebui să ținem cont cînd vorbim de ”reacția occidentală” – spre deosebire de Rusia, condusă în mod autoritar de Putin cu ajutorul unui parlament și guvern de buzunar, Occidentul este mult prea pestriț și diferit pentru a putea adopta o atitudine unică. Vedem această situație în cadrul Uniunii Europene: găsim țări care cer atitudini și măsuri dure față de Moscova, găsim țări ce caută o formulă de mijloc…
Cît de mare este preocuparea în SUA, acolo unde vă aflați, pentru ofensiva lui Vladimir Putin?
Situația ucraineană e în centrul atenției în SUA dar opiniile sunt extrem de variate. Simplificînd enorm, pe de o parte există o facțiune războinică, mai ales în tabăra republicanilor (senatorul John McCain, de exemplu), care consideră că strategia aleasă de președintele Obama (negocieri și discuții) e prea slabă și că americanii ar trebui să fie mai duri. Însă republicanii se află în opoziție și din acest motiv retorica lor e mai agresivă (să ne amintim că nu au prea făcut nimic în 2008, cînd aveau Casa Albă și cînd Rusia a invadat Georgia). Pe de altă parte, președintele Barack Obama și partidul democrat se străduie să evite pe cît e posibil o intervenție armată sau un scenariu ce ar implica o răcire totală a relațiilor cu rușii. Ar mai trebui de adăugat că Obama încă mai are bătaie de cap cu consecințele războaielor din Irak și Afganistan așa încît va face orice pentru a evita angajarea trupelor americane într-un nou conflict.
Transnistria pare a urma scenariul Crimeii, după decizia Consiliului Suprem de alipire la Rusia. Credeți că va urma o rupere a Transnistriei de Rep. Moldova?
Nu cred că Transnistria se va rupe de Moldova, mai ales în situația actuală. Ultima adresare a autorităților de la Tiraspol către Putin despre recunoașterea independenței regiunii trebuie percepută în două feluri: ca un test de vigilență și înțelepciune a Chișinăului (pe care autoritățile moldovene l-au trecut cu bine prin atitudinea chibzuită ce au adoptat-o) și ca a n-sprezecea oară cînd Tiraspolul se vrea perceput ca actor autonom.
Știm că cheia cea mare a rezolvării chestiunii transnistrene se află în altă parte decît la Tiraspol. Mai știm că, între cele două maluri nu există tensiuni ireconciliabile (etnice, lingvistice sau religioase) deci o co-existență comună e oricînd posibilă. În pofida numeroaselor declarații și referendumuri pro-independență/pro-Rusia desfășurate în regiune după 1992, autoritățile de la Tiraspol se arătau foarte disponibile, în 2003, să facă parte dintr-un stat moldovenesc unic. Ceea ce înseamnă că, în anumite condiții, Transnistria ar fi gata să fie parte componentă a statului moldovenesc. Rămîne să găsim aceste condiții ce ar aranja ambele maluri.
Anticipați un puseu separatist din partea Găgăuziei?
Destulă lume citește chestiunea găgăuză în cheie transnistreană și cred că această perspectivă e greșită. Componentele ”chestiunii” găgăuze sunt radical diferite de cele ale problemei transnistrene. Pot enumera cîteva diferențe: Găgăuzia e o enclavă etnico-lingvistică (Transnistria nu e), Găgăuzia nu are prezență militară străină.
Mai e o diferență esențială – problema transnistreană e rezultatul unei conjuncturi în care factorul extern (rusesc) a fost foarte activ. În Găgăuzia, din contra, actuala neînțelegere dintre Chișinău și Comrat se datorează aproape exclusiv unor procese interne. Există pe de o parte o aroganță a autorităților centrale de la Chișinău față de autoritățile autonomiei găgăuze: deși a oferit, printr-o lege privind statutul juridic al regiunii, o serie de competențe organelor de conducere ale autonomiei, Chișinăul oficial a avut o atitudine destul de neîncrezătoare față de acest statut special și au făcut tot posibilul să-l limiteze. Vorbim aici și de verticala puterii instaurată sub președintele comunist Voronin (pe vremea căruia autonomia nici nu vorbea de auto-determinare, chit că guvernarea comunistă a întors de cîteva ori vectorul geopolitic în mai multe direcții, inclusiv una anti-rusească), și de limitele impuse de legea cu privire la partidele politice care descurajează formarea partidelor regionale sau etnice, și de absența unor politici susținute de integrare a minorității găgăuze în comunitatea națională (un exemplu: în 2009, fiind lector la Universitatea de Stat din Moldova, am mers în calitate de asistent la examenul de bacalaureat la limba română la Chirsova, un sat bulgaro-găgăuz de lîngă Comrat. Acolo constatam că, pentru o școală de 500 elevi, se găseau doar 2 profesori de limbă română din care unul demult la pensie și cu probleme de sănătate). Există apoi și eterna discuție identitară în Moldova care conține aproape întotdeauna, implicit sau explicit, o sugestie (greșită!) a marginalizării găgăuzilor care ar fi un fel de oaspeți ce s-ar afla temporar în Moldova și deci ar trebui mai mult să asculte decît să vorbească.
Dinspre Comrat, auzim deseori frustrări că vocea autonomiei nu e auzită la Chișinău (bașcanul autonomiei e membru al Guvernului, dar în parlament nu există o forță politică găgăuză), mai există apoi și ambiția unor politicieni locali – inclusiv actualul bașcan Mihail Formuzal – de a juca un rol mai important în politica de la Chișinău, monopolizată acum de cîteva grupuri de interese.
Eu nu cred că Formuzal și găgăuzii (ori bulgarii) și-ar dori să se separe Republica Moldova și să-și declare o nu știu ce independență – structura economică a regiunii, poziționarea, perspectivele – toate sugerează că pentru autonomia găgăuză tranzacția cea mai bună e să rămînă în cadrul unui stat moldovenesc ce ar întreține, deopotrivă, relații bune cu UE și Rusia. Tocmai din acest motiv cred că ceea ce face acum bașcanul Găgăuziei e doar să agite nițel barca pentru a-și negocia pentru sine (și pentru autonomia găgăuză) un loc mai bun la cîrmă. Altfel spus, cred că ”referendumul” găgăuz din februarie și alte declarații spectaculoase făcute de Formuzal se înscriu într-o strategie de re-negociere a relațiilor Comratului cu Chișinăul pentru o autonomie mai largă, pentru o reprezentare mai largă în politica națională. E adevărat că aceste mișcări ale Comratului vin într-un context local și regional incendiar, dar e la fel de adevărat, cum s-a văzut la runda de negocieri din această săptămînă dintre autoritățile centrale și reprezentanți ai autonomiei, că găgăuzii sunt dispuși să dialogheze și au cerințe concrete.
Un prilej tocmai potrivit, zic eu, ca un veritabil dialog între Comrat și Chișinău să înceapă.
Așadar considerați că existența și integritatea Rep. Moldova, ca stat, nu sunt în pericol în acest moment?
Nu cred că existența Republicii Moldova e în pericol (cel puțin nu într-un pericol mai mare decît în oricare perioadă a existenței sale). Sper însă că evoluțiile din Ucraina vor forța în sfîrșit elitele politice de la Chișinău să se apuce de rezolvarea problemelor reale cu care se confruntă societatea moldovenească: sărăcia, corupția, arbitrarietarea sistemului judiciar, cooptarea politicului de către grupuri de interese, stimularea creșterii economice, protecția socială. Acestea sunt bombele cu ceas care amenință zilnic stabilitatea și pacea statului moldovean
Urmează o întrebare cu răspuns ce nu au apărut în interviul publicat pe ziare.com deși figurau în lista de întrebări inițiale:
Care ar fi solutiile de supravietuire? Este unirea cu Romania printre ele?
Despre unire? Răspunsul meu: azi căsătorie de nevoie nu se poate face. Iar în Moldova majoritatea populației susține pe moment existența statului moldovean independent.
Unirea ca proiect de viitor? S-ar putea să fie o idee bună. Însă implementarea ei presupune o muncă imensă de cîștigare a încrederii diverselor grupuri etnice și lingvistice, de elaborare a unui proiect viabil, de convingere și garanții iar eu nu văd, pe ambele maluri ale Prutului, un salahor care s-ar apuca de această muncă.
