Maia Sandu și Igor Dodon, cei doi candidați ieșiți învingători pentru al doilea tur al alegerilor prezidențiale din R. Moldova reprezintă forțe ale opoziției care și-au construit mesajul electoral pe o critică mai mult sau mai puțin dură a clasei politice actuale (mai exact, a guvernelor care s-au succedat din 2009 pînă acum), calificată drept coruptă și incompetentă. Acest rezultat arată, în mod clar, o înfrîngere evidentă a guvernării actuale, în diversele sale componente – instituții administrative și partide politice. Dar acest scor arată totodată o schimbare notabilă a cîmpului politic din R. Moldova.
Germenii acestei schimbări au apărut la începutul anului 2015, după ce în presă au fost făcute publice informații despre Marea Fraudă. Acest eveniment a catalizat pe parcursul anului 2015 o puternică mobilizare populară, organizată de Platforma Civică Demnitate și Adevăr. Modificarea Constituției R. Moldova în martie 2016, prin implicarea contestată a Curții Constituționale din RM, a făcut posibilă alegerea președintelui prin sufragiu universal. Această schimbare a Constituției a grăbit instituționalizarea mișcării civice apărută în primăvara 2015 (PCDA), transformată în decembrie același an în partid politic (partidul politic „Platforma Demnitate și Adevăr” – PDA) și, în vara 2016, a Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS), creat în jurul fostei ministre a educației, Maia Sandu.
Aceste două partide politice, și mai ales PAS, pe lîngă faptul că și-au asumat o poziție critică fermă la adresa guvernării actuale, întruchipează un nou model de activism politic în Republica Moldova. Față de modelul devenit tradițional al partidelor create de sus în jos de către un lider considerat carismatic, care este totodată și sponsor principal al partidului, formațiunea Maiei Sandu (și într-o mai mică măsură PDA) este organizată pe orizontală printr-o formă de mobilizare la firul ierbii (grassrouts) și printr-o administrare care se dorește cît mai democratică și transparentă.
Acumularea a 38% din voturi de către candidata PAS și PPDA, Maia Sandu, prin resurse financiare minime (candidata nu a avut niciun panou publicitar electoral), a arătat că publicitatea electorală scumpă, tehnologiile politice sofisticate și înregimentarea propagandistică a posturilor de televiziune (aflate în proprietatea oligarhului Vlad Plahotniuc) nu sînt suficiente pentru a spăla reputația unei guvernări compromise prin fraude și corupție de nivel înalt și pentru a discredita niște contracandidați, prin strategii de manipulare.
În cel de al doilea tur al alegerilor, bătălia se va duce așadar între doi candidați ai opoziției „anti-oligarhice”, unul considerat de centru-dreapta, Maia Sandu, și altul de centru-stînga, Igor Dodon. Acest clivaj politic se suprapune cu o diviziune pe criteriu geopolitic a candidaților: Maia Sandu articulează un mesaj pro-european clar, în timp ce Igor Dodon se declară partizan al orientării euroasiatice a Republicii Moldova. Compromiterea parțială a poziției pro-UE de către actuala clasă guvernantă, care s-a adeverit și cea mai coruptă, avantajează, în aparență, poziția pro-moscovită. Rezultatele celui de al doilea tur al alegerilor depind și de felul în care se va duce polemica dintre cei doi candidați și mai ales dacă această polemică se va concentra pe problemele interne ale Republicii Moldova: corupție, sărăcie, ineficiență economică (și nu pe chestiuni controversate, cum sînt cele identitare sau geopolitice).
Retragerea candidatului lui V. Plahotniuc, Marian Lupu, cu cinci zile înainte de scrutin, în ciuda investiției financiare enorme făcute pentru promovarea candidatului, marchează în sine o înfrîngere a clasei politice actuale. Cu toate acestea, figura lui Plahotniuc continuă – și va continua cu siguranță o vreme – să fie prezentă în dezbaterile dintre cei doi candidați. Ambii candidați se acuză public de (disponibilitate de) colaborare cu Plahotniuc, iar oligarhul devine în lupta electorală dintre cei doi candidați de opoziție ca un joc de-a cartoful încins. În condițiile în care sistemul instaurat de oligarh este mai puternic ca oricînd, suspiciunea că acesta va căuta să controleze deciziile președintelui, pe căi informale, rămîne plauzibilă.
Alegerea președintelui nu va aduce imediat o schimbare netă a vieții politice, întrucît această funcție în stat nu este dotată cu prerogative decizionale puternice (regimul Republicii Moldova rămîne unul parlamentar). Totuși, aceste alegeri aduc un potențial de schimbare pe termen mediu și lung și mai ales pregătesc terenul pentru alegerile parlamentare, cele mai hotărîtoare, care vor avea loc în doi ani.
Critica reciprocă între candidați, dusă pe un ton agresiv, este în regula unei campanii electorale. Aș atrage totuși atenția că adevărata luptă pe care candidații trebuie să o ducă este sistemul politic corupt, nu compromiterea reciprocă. Prin urmare, candidații vor cîștiga încrederea electoratului atunci cînd vor demonstra în mod pozitiv strategiile pe care le vor aplica pentru a contribui la „eliberarea” sistemului politic actual din „captivitate” (pentru a folosi o sintagmă uzată), prin pași concreți. Consider că articularea unui proiect de activitate pe termen mediu și lung pe care candidații îl vor aplica pe durata mandatului lor de președinte, ținînd cont de limitele legale inerente acestei funcții, este o poziție onestă și productivă. În ultimă instanță, evitarea unei confruntări prea agresive în această campanie va lăsa o portiță deschisă pentru o posibilă cooperare între forțele politice reprezentate de către cei doi candidați împotriva sistemului corupt și pentru realizarea unui proiect de țară, în ciuda opțiunilor politice aparent divergente ale fiecărui candidat. Totodată, evitarea discuțiilor pe chestiuni geopolitice, identitare și a „valorilor tradiționale” va fi un demers constructiv care va permite focalizarea pe problemele reale și pe posibilele căi de rezolvare a lor. Dimpotrivă, aducerea în discuție a chestiunilor mereu controversate, cu încărcătură emoțională, va arăta lipsa de capacitate de a discuta și analiza problemele reale cu care se confruntă țara noastră: corupție, inegalități și subdezvoltare economică.
În înțelegerea mea, candidatul cu șanse reale de cîștig nu este liderul de partid care se va comporta cît mai agresiv în această campanie, ci acel candidat care va reuși să se prezinte drept un Președinte de țară, un președinte al tuturor cetățenilor, indiferent de apartenențele și loialitățile politice, sociale și identitare ale acestora. Acesta va reuși dacă va atrage de partea lui cetățenii pentru a pune bazele, împreună, unui proiect de țară concret (bazat pe modernizare, echitate socială și stat de drept).
Sursă imagine: realitatea.md
Autorul nu e unicul cu ideia de a lasa geopolitica pe planul doi si a ne concentra pe problemele interne, Dar cum? Din punctul meu de vedere demontarea ghilotinei geopolitice trebue inceputa prin divizarea in vector extern si unionism, acestea sunt doua lucruri total diferite. Daca vectorul extern nu reglamenteaza strict modul rezolvarii problemelor interne (sau, in pofida faptului, poate usor convinge alegatorii ca nu influenteaza) atunci unionismul reduce la zero necesitatea lor, Cetateanul nu intelege de ce ar trebui sa depuna atita efort, sa faca reforme, ca mai apoi sa se dezica de ele,
Deci, a renunta la ambitiile geopolitice si consolidarea pe problemele interne e posibil si necesar, iar a sustine si promova unionismul si in acelas timp a ne consolida pe problemele interne este un nonsens.
Sandu si Dodon practic au facut deja joaca, dar la viitoarele alegeri parlamentare marul discordiei va fi nu vectorul extern ci unionismul,
Iar manifestul meu pentru presedintele tarii este scurt si clar – Moldova mai presus ca orce
Andrei, ai spus-o tu insuti: politica externa nu este una cu discursurile despre aderarea la Uniunea euroasiatică sau chemările la (re-)unificare cu România, Ultimile nu sint posibile fara un plebiscit larg si presupun in fond dizolvarea statului RM. Daca statul va disparea, problemele moldovenilor vor ramine. Din acest motiv, nu sustin acest gen de abordare. Politica externa se face altfel, prin negocieri, calcule rationale, parteneriate in beneficiu mutual intre state. Unionismele de tot felul apar de obicei pentru a manipula opinia publica si a arunca praf in ochi (in timp ce acolo pe undeva cineva fura bugetul statului).
Cita diplomatie (sper eu) in forma ” (re-)unificare cu România” 🙂 La ce face aluzie acest (re)? Poate, in dependenta de caz este mai corect aderare, incorporare, anexare?
La tema. Sunt de acord cu idea articolului si mai ales cu concluzia, Insa cu cit politicienii vor fi mai aproape de realitate si se vor concentra la problemele interne cu atit mai actuala si mai solicitata de catre electorat va fi pozitia lor fata de unionism.
Astazi in perceptia alegatorului de rind vectorul geopolitic este „cum sa fim” si in anumite cazuri pot merge la compromis, iar unionismul este „sa fim sau sa nu fim” si aici compromis nu poate fi. Atunci cind Sandu incearca sa vualeze pozitia sa fata de unionism ea perde in fata lui Dodon care isi spune clar pozitia.
Eu cred ca la viitoarele alegeri unionismul in electorala va avea o importanta mai mare decit vectorul geopolitic si in unele cazuri chiar si decit problemele interne.