Renato Usatîi și-a tras duminica trecută un partid politic – să fie și el în rînd cu ceilalți oligarhi moldoveni, c-așa e primit: un oligarh trebuie să-și ia o mașină luxoasă (pe care să o plimbe prin Elveția), să cumpere o bancă și să-și aibă un partid politic la cherem.
Petrecerea, zice un post de televiziune, a semănat mult cu o nuntă – cu răcituri și cu sarmale, cu șuncă, fete cu fuste scurte și picioare lungi, automobile luxoase. Mă rog, este știut că orice petrecere ar organiza un moldovean, pînă la urmă tot nuntă iese!
Usatîi și-a văzut visul împlinit: congresul Partidului Popular Republican (pînă ieri partidul fostului vice-președinte al parlamentului Nicolae Andronic) l-a ales președinte prin votul unanim al celor 248 delegaţi. La același congres-nuntă partidul și-a schimbat sediul, a adoptat un nou nume – ”Partidul Nostru”, un nou statut și o nouă siglă. Pe scurt, un schimb complet al gărzii.
Inițial oligarhul de la Fălești a încercat să-și înregistreze o formațiune proprie, dar s-a împotmolit la Ministerul Justiției care a invocat niște nereguli și a recomandat grupului de inițiativă să aleagă din vreo trei nume – ”Partidul lui Renato Usatîi”, ”Partidul Nostru” și “Partidul Nou”. Renato nu a avut răbdare și a fost destul de isteț încît să priceapă că drumul legal obișnuit e greu și plin de impedimente. Așa că a mers pe calea obișnuită – și-a procurat un partid politic existent. (Niște guri anonime vorbesc că tranzacția l-ar fi costat vreo 20 mii euro. Pe care i-ar fi dat, în semn de respect, lui Andronic)
De ce să-ți bați capul să înregistrezi un partid nou cînd asta înseamnă liste, ștampile, alergătură la Ministerul Justiției (condus de un reprezentant al unui partid ce are motive să nu-ți vrea binele) cînd poți prelua unul gata înregistrat, cu membri și ștampilă cu tot? Ministerul Justiției oricum urmează să aprobe modificările la statut, dar dacă totul s-a făcut legal și oamenii au votat de bună voie, Ministerul nu are altă alegere decît să dea undă verde…
Scenariul prin care Renato Usatîi s-a pricopsit cu partid nu e unul tocmai nou pentru politica moldovenească. Din contra, e un drum pe care au mers înaintea lui și Igor Dodon (cu Partidul Socialiștilor), Marian Lupu/Vlad Plahotniuc (cu Partidul Democrat) și alți politicieni mai mărunței.
E o tactică aproximativ legală, chiar dacă perversă: legală pentru că în asemenea cazuri sunt respectate, cel puțin formal, rigorile juridice. E perversă pentru că alterează sensul dreptului de asociere și participare politică al cetățenilor, transformîndu-l într-un moft al unor oameni cu bani mari (nu mă interesează deloc sursa banilor lui Usatîi și nici dacă a venit în politică să ia voturi sau să încurce altora să ia voturi).
Show-ul lui Usatîi (un fel de Gigi Becali bilingv, moldo-rus) și inițiativele trăsnite ale acestuia – ba aduce formația Bad Boys Blue la Fălești, ba promite că singur ridică embargoul vinurilor moldovenești impus de Federația Rusă, ba se oferă voluntar să finanțeze aducerea focului haric la Chișinău în noaptea de Paști – ar rămîne doar o curioasă pagină în bizareriile glamour-ului autohton dacă n-ar fi ambițiile politice enorme ale individului.
Mă rog, e dreptul lui ca cetățean să participe la viața politică a țării, dar lejeritatea cu care a croit dintr-un partid vechi unul nou-nouț, i-a schimbat conducerea, ideologia și statutul dă de gîndit. Pentru că e simptomul a două deficiențe structurale ale sistemului politic moldovenesc: inegalitatea de participare politică între cetățenii bogați și cetățenii săraci, și inegalitatea de putere între partidele politice mari (centrale) și inițiativele politice locale (regionale, raionale etc).
Rădăcina acestei probleme nu stă în sistemul electoral (văzut în ultima vreme ca fiind primul element ce trebuie schimbat în procesul de reformare a sistemului politic al țării), ci în legislația ce reglementează înregistrarea și activitatea partidelor politice în Republica Moldova. Deși e un aspect fără îndoială important, modificarea sistemului electoral ține doar de schimbarea regulilor de joc conform cărora partidele politice își desfășoară activitatea și participă la competiția electorală. Mult mai importante sunt prevederile ce structurează și organizează însuși modul în care cetățenii moldoveni se pot afilia/asocia/uni pentru a face politică la nivel local, regional sau național…
– Bogați, săraci și dreptul de asociere. Deși conform art. 41 (1) al Constituției cetățenii ”se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice” gradul de libertate a dreptului de asociere este strict reglementat. Astfel, art 18 (d) al Legii privind Partidele Politice (Nr. 294 din 21.12.2007), stipulează că pentru înregistrarea unui partid politic e nevoie de cel puțin 4000 membri care ”trebuie să fie domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea din Republica Moldova, dar nu mai puţin de 120 de membri în fiecare din unităţile administrativ-teritoriale menţionate”.
Adică, pot să-mi exercit dreptul meu individual la liberă asociere politică doar…dacă mai găsesc încă cel puțin alți 3999 cetățeni care, nu doar că trebuie să împărtășească o ideologie/plan/viziune politică similară celei pe care o am eu, ci mai trebuie să locuiască în cel puțin jumătate din raioanele țării.
Prin comparație, în Bulgaria un grup 50 de cetățeni poate înregistra un partid politic. În Croația, comparabilă ca populație și teritoriu – 100 cetățeni. În Franța e nevoie de minim două semnături (în plus, legislația franceză a organizațiilor politice face distincție între partide, asociații și cluburi politice!). Iar în Spania nu există un număr minim de membri!
În mod clar restricțiile impuse de actuala Lege privind partidele politice sunt exagerate și nejustificate pentru o societate democratică. Lucru observat și menționat și de Comisia de la Veneția în comentariul său din 2007 asupra ciornei acestei legi (1). Recomandările Comisiei se loveau însă de urechi surde: partidul comuniștilor (care se afla atunci la guvernare) nu practica încă respectul evlavios pentru deciziile Comisiei (cum o face acum cînd e în opoziție și îi convine).
Actuala coaliție de guvernare a criticat mult tendințele autoritare ale comuniștilor și a promis că schimbă sistemul electoral însă nu a abordat niciodată ideea modificării legii partidelor. Semn că alianța/coaliția pro-europeană a moștenit dorința de a ține sub control terenul de joc.
4000 membri e prea mult pentru un grup de 10-20 oameni care ar decide să înființeze un partid sau un club politic pe motiv că ar crede într-o idee. Dacă s-ar calcula cheltuielile făcute pentru călătorii, diurne și deplasări în cel puțin jumătate din raioanele țării cu scopul de a recruta membri ar ieși o sumă de ordinul sutelor de mii de lei, inaccesibilă pentru majoritatea cetățenilor care au un venit echivalent aproximativ cu convenția statistică numită ”salariu mediu pe economie”. Altfel spus, pe lîngă idei și ideologie, legislația moldovenească impune o povară financiară considerabilă.
Insurmontabile pentru cetățeanul de rînd, aceste sume sunt însă accesibile pentru un grup restrîns de cetățeni (numit uneori elită economică, alteori oligarhi) – cei cu bani. Care dispun de resursele necesare pentru a se organiza politic, a mobiliza susținători și a delega (în multiple feluri, legale și ilegale, ascunse și la vedere) reprezentanți în parlament, consilii locale și primării. Ion X., medicul de la Fălești nu-și poate face partid politic, pe cînd Renato Usatîi, tot de la Fălești, poate.
Atît despre nedreptatea dreptului de asociere politică.
A se compara cu legislația extrem de permisivă în privința activității economice (condițiile de înregistrare a unei întreprinderi individuale sau SRL) sau celei obștești (condițiile de înregistrare ale unui ONG). Adică, statul moldovean, este extrem de tolerant (cel puțin la nivel formal) în privința antreprenoriatului economic și social dar impune restricții dure în domeniul asocierii politic.
Mesajul pe care-l transmite statul și partidele politice existente printr-un astfel de mod de a controla tipurile de activitate e următorul: cetățeni, faceți bani, faceți filantropie (pe banii voștri sau ai finanțatorilor), dar nu faceți politică. De politică se ocupă alții. Adică noi.
– Activitatea politică la centru și la periferie. Un alt efect pervers al acestei proceduri restrictive de înregistrare a partidelor politice este cel de a descuraja formarea partidelor/mișcărilor/inițiativelor politice regionale. Formal, legea nu interzice constituirea unor partide regionale dar condiția ca un partid să aibă membri din cel puțin jumătate din raioanele țării are echivalentul unei interdicții.
Există două aspecte în legătură cu partidele regionale.
Un aspect ține de inițiative politice locale ce s-ar putea constitui în oricare din raioanele țării. Adică, dacă un grup ipotetic de cetățeni din 3-4 sate vecine din raionul Strășeni vrea să se înregistreze ca partid politic pentru a promova interesele acestor sate în consiliul raional în legătură cu proiecte comune (un drum, o investiție în infrastructură, o carieră de piatră), grupul rămîne doar cu dorința pentru că…vezi mai sus, e nevoie de 4000 oameni domiciliați în măcar jumătate din raioane.
În această situație, oamenii ipotetici din Strășeni sunt nevoiți să bată pragurile partidelor politice de la Chișinău, să se înscrie pe liste și să promoveze politica partidelor centrale. Dacă se întîmplă ca partidul central să fie la guvernare, atunci reprezentantul local se poate bucura de o atenție sporită. Dacă partidul central e în opoziție, interesele locale au și ele de suferit pentru că-s ignorate de dragul ”marilor bătălii” ce se duc la Centru.
În acest fel, centralizarea financiară și economică a țării e dublată și de o centralizare a partidelor ce subordonează în mod constant inițiativele locale intereselor partidelor centrale.
Al doilea aspect ține de partidele/inițiativele politice regionale construite pe criterii etnice/lingvistice. Argumentul de bază potrivit căruia Moldova ar avea motive serioase să impună restricții la formarea partidelor regionale pentru că pe teritoriul țării avem o republică nerecunoscută și două enclave etnice (UTAG și Taraclia), și deci că astfel ar exista riscul promovării unor platforme separatiste, nu rezistă în fața evidenței. Într-o cercetare făcută încă în 2008, Igor Boțan găsea că între 1994 și 2007, la alegerile în Adunarea Populară a Găgăuziei, alegerile parlamentare și alegerile în consiliile locale în Găgăuzia, partidele centrale au obținut constant o majoritate zdrobitoare de voturi în comparație cu partidele regionale (2). Concluzia lui Boțan era că experiența Moldovei ”nu a atestat vreun pericol din partea partidelor regionale, de aceea reticenţa autorităţilor moldoveneşti faţă de ele este nejustificată”.
N-ar trebui deci să ne mire că minoritățile etnice vorbesc despre lipsa reprezentării lor politice, despre faptul că nu prea există partide ce le-ar asigura și apăra interesele. Pentru că lucrul acesta e aproape imposibil în cadrul actualei legi a partidelor. E dificil pentru bulgarii din Taraclia să obțină membri-susținători în Nisporeni sau Șoldănești! Așa ajungem să nu mai auzim ce vor cu adevărat găgăuzii și bulgarii pentru că-i auzim doar pe cei care vorbesc în numele lor.
Această stare de lucruri nu doar că creează dependență a politicienilor regionali din Găgăuzia sau Taraclia față de partidele din Chișinău, ea de asemenea produce constant o tensiune între pretenția formală a statului moldovean de a asigura drepturile politice ale minorităților și existența unor mecanisme reale care fac dificilă realizarea în practică a acestor drepturi politice.
În loc de concluzie.
Chestiunea asigurării dreptății dreptului de asociere politică constituie mai mult decît o problemă teoretică sau una de filozofie politică. E vorba mai ales de aspecte foarte practice ale vieții politice moldovenești: depășirea apatiei politice, sporirea încrederii în partidele politice (doar 14.2 % conform ultimului BOP), crearea condițiilor pentru participare politică pentru toți cetățenii.
Mi se pare evident: dacă dreptul la asociere politică nu va fi democratizat, riscăm să tot vedem, pe de o parte scene cu oligarhi cu Rolls-Royce-uri care-și cumpără partide de buzunar, iar pe de altă parte, neîncredere în partide, creșterea, printre cetățeni, a percepției că votul lor nu contează și că posibilitatea lor de a influența ceva în plan politic e minimă.
Referințe:
1. Legislation On-line. Moldova. Political Parties. http://www.legislationline.org/download/action/download/id/2790/file/CDL-AD2007025-%20Comments%20on%20Law%20on%20Pol%20Parties%20Moldova.pdf
2. Igor Boțan. Sînt partidele regionale necesare? 6 martie 2008. http://www.e-democracy.md/monitoring/politics/comments/20080306/
@ Vitalie
Daca tot esti singurul care lasa comentarii pe marginea textelor mele voi lasa si eu unul in spiritul reciprocitatii. 🙂 Sunt de acord cu faptul ca ar trebui democratizata viata politica si ideea pe care o propui este binevenita. Merita discutata.
Sa presupunem ca s-ar schimba legea si ca ar deveni mult mai simplu sa creezi un partid politic. Crezi ca cetatenii saraci s-ar implica mai mult in viata publica?
1) Premiza de la care pleci este ca saracii nu se implica din cauza costurilor mari. Corect, dar costurile sunt doar o parte a problemei. Cred ca saracii nu se implica din multe alte motive: a) saracii din Moldova nu inteleg ca au un interes comun si o parte dintre ei voteaza pentru partide de dreapta (majoritatea totusi voteaza pentru PCRM); b) au falsa perceptie ca ei nu sunt saraci; c) pentru multi problemele de identitate sunt mai importante decat conditia lor sociala (de fapt cred ca aici e problema).
2) Chiar daca s-ar modifica Legea Partidelor ar trebui modificate si prevederile privind pragul electoral, adica ar trebui redus pragul electoral. Insa atunci apare problema fragmentarii la fel ca in Republica de la Weimar.
@Ion. ceilalti comentatori vopsesc oua si cauta anvelope pentru denii 🙂
Cu referire la comentariile tale:
– Costurile sunt o parte importanta a problemei, dar nu unica. Am accentuat aceasta dimensiune a costurilor pentru ca punctul de pornire era un oligarh cu bani, dar ma gandeam sa dezvolt intr-un post viitor, si alte aspecte ale acestui proces caruia eu ii zic demcoratizare a dreptului de asociere. Un efect direct al acestui proces ar fi cresterea activitatii politice, diversificarea initiativelor/miscarilor politice si cresterea, ca consecinta, a educatiei si constiintei politice… Pentru ca, cred eu, lucrurile sunt legate: cetatenii simpli nu-si pot articula interesele politice de sine statator pentru ca lipsesc vehicule capabile sa transmita aceste interese, pentru ca participarea politica e restransa la anumite forme institutionale (partidele) care-s strict controlate de la centru… Legea franceza sugereaza si alte tipuri de asociatii politice – cluburi, partide politice nationale, partide politice locale, asociatii locale de sustinere etc – si aceasta ar fi o masura suplimentara…
– fragmentarea e o problema reala, dar ea exista si acum (avem guvern de coalitie si urmatorul guvern, tot de coalitie va fi). Pe de alta parte, chiar daca are cateva mii de partide, Spania nu e neaparat super-fragmentata… Pentru ca nu toate initiativele regionale vor sa participe in alegeri parlamentare, pentru ca nu toate vor exista pe o durata lunga etc.
Foarte bun argument, Vitalie. Legislaţia actuală avantajează în mod clar business-ul politic sau partidele „de buzunar”.
La fel, a doua parte a argumentului îmi pare deosebit de importantă. Eu aş specifica că aceste temeri ale legislatorilor că partidele regionale duc la separatism sînt nefondate şi arată în plus un puseu autoritar (elitele din sec. 19 se temeau de partide muncitoreşti). Care este pericolul că anumite regiuni şi/sau grupuri etno-lingvistice vor fi reprezentate în forul legislativ naţional? Dimpotrivă, aşa am avea un dialog mai eficient cu respectivele regiuni, la nivel naţional, în sînul parlamentului. Iar această restricţie le limitează puternic dreptul lor la exprimare şi reprezentare politică, motiv serios pentru a-i face pe mulţi din reprezentanţii acestor grupuri să se simtă marginalizaţi din procesul politic din Moldova. Experienţa europeană ne dă numeroase exemple de existenţă a unor astfel de partide şi de colaborare a lor cu structurile naţionale şi chiar europene. A se vedea: Partidul naţionalist basc (http://elections-en-europe.net/partis-politiques/parti-nationaliste-basque-pnv/), Partidul breton (http://fr.wikipedia.org/wiki/Parti_breton) şi, mai aproape de noi, UDMR (http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Democrat%C4%83_Maghiar%C4%83_din_Rom%C3%A2nia).
Marginalizarea poate duce la separatism. Iar reprezentarea politică echitabilă contribuie la o integrare mai armonioasă a grupurilor în societate.
Sunt nevoit sa-l sustin in discutia asta pe Ion. Posibil partial este un ‘bias of the tribe’, fiind ambii instruiti ca politologi. Cum sa incep?
Deci, partial sunt de acord cu Vitalie si Petru ca marginalizarea poate aduce la separatism. Este ipoteza clasica liberala, care indica ca prin oferirea mecanismelor de disputa politica/non-violente, se trece disputa in spatiul politic. Dar la fel poate aduce la separatism si proliferarea partidelor, creind instrumente pentru elitele regionale sa puna presiune asupra centrului pentru a stoarce ‘libertati’ mai mari, si astfel generindu-se stimulente sa mearga mai departe (pentru descrierea mecanismului a se vedea Mansfield and Snyder, 1995). Deci, o actiune politica (proliferarea partidelor politice) poate avea doua rezultate absolut diferite in sensu asteptarilor: a) micsorarea riscului de conflict prin solutionarea problemelor in spatiul politic; b) escaladarea conflictului, prin exploatarea si amplificarea artificiala a unor probleme pina acestea es de sub control.
Deci, Vitalie si Petru folosesc doar modelul liberal pentru a intelege situatia, adica sunt ginditori/analisti de tip ‘hedgehog’ si nu ‘fox’ (Tetlock, 2005); pe cind analizind oricare context social (natural) e important sa aplicam mai multe metode. Deci, care e diferenta intre aceste doua scenarii, la care fiind aplicat acelas mecanism (proliferarea partidelor politice) sunt generate doua rezultate diferite? Cred ca asta e intrebarea principala, pe care ar trebui sa ne o punem. Daca in Moldova sunt existente conditiile initiale pentru cazul cu risc mare de escaladare a conflictului, apoi poate trebuie sa ne gindim cum sa evitam asta. SI daca sunt conditiile vest-europene, unde in schimb primim o reducere a riscului de conflict, apoi urmeaza sa acceptam indemnurile lui Vitalie si Petru.
Inainte de a continua discutia, as sugera sa frunzarim putin pe Barrington Moore, si in special studiile sale care compara sistemele liberale si totalitare. Atunci cred ca vom putea sa incepem de la niste premize mai mult sau mai putin acordate, in sens logic.
@Dumitru, inteleg ca ne trimiti la lecturi, dar nu am priceput care e argumentul tau 🙂
Apropo, am citit destul demult din Barrington Moore… La ce te referi anume?
Argumentul meu este reflectat in ideea ca un eveniment A, poate fi influentat de un factor ex-ante A1, miscindu-l in o directie cauzala (pace); sau poate fi inlfuentat de un factor ex-ante A2, impingind-ul in alta directie cauzala (conflict). Astfel, nu putem insista ca A e solutia corecta la problema noastra, pina nu stim daca avem de afacere cu A1 sau A2. Asta asa, pur logic, si indiferent de ce a scris Moore, care a oferit o ilustrare mai empirica a ideii, indicind cum conditiile initiale diferte poate inhiba o rebeliune, sau o provoca.
Bine, las cadrul abstract logic la o parte, si spun o istorioara. Politicienii au nevoie sa obtina suportul unei mase de populatie suficient sa ii ofere influenta in politca. Daca nu are prea ce exploata pentru a mobiliza suportul asta, va exploata orice, de exemplu diferentele etnice. Incepe a spune istorii cum centrul obijduieste regiune, ca o exploateaza, ca nu le da bani la fel ca si la altii, etc. In conditii economice bune, asta poate nu arde. Dar in conditii economice mai slabe, pe toate tara de altfel, aceste mesaje (care pot fi eronate) vor antagoniza regiunea, si o vor mobiliza contra centrului – exact ce ii trebuie politicianului. Mobilizind regiunea, acesta are pirghii de influenta sau putere de negociere cu centraul mai mare. Insa procesul de antagonizare a regiunii rar poate fi oprit – astfel apar radicali, care exploateaza problema mai departe, cerind autonomie, sau independenta, astfel ducind la separatizm. In o cultura politica inalta, bazata pe valori de ‘auto-exprimare” (Inglehart), procesul nu e atit de grav, si deseori se poate rezolva in termeni civilizati, fara separare. Insa in o cultura politica bazata pe valori de ‘supravietuire” (tot Inglehart), conflictul va fi greu de oprit de la escalare, si el va esi de sub controlul chiar politicienilor care l-au initiat si care nu doresc escalare. Chiar si in societati dominate de valori de „auto-exprimare” avem probleme cu asta (Spania, UK, Belgia), in Moldova insa, in lipsa instituirii unor mechanizme chibzuite, si evitarea copierii exacte a Occidentului, rezultatele vor fi mult mai rele, in sens de separatizm si conflict.
Premiza voastra e ca in cazul oferirii unor libertati mai mari, regiunile (care urmeaza sa se consolideze politic in partide etnice) vor fi fericite, si nu vor cere mai mult, de exemplu federalizare, sau independenta. Dar pe ce va bazati voi in asa premize, daca cel putin o realizati?
Dumitru, nu vei nega ca mesajul politic dominant in Moldova independenta a fost, in toti cei 23 ani de independenta, anume cel legat de politicile identitare: nationalism, ortodoxism etc. Asta s-a intamplat si pe vremea comunistilor – initial Eugenia Ostapciuc zicea ca in principiu nu conteaza ce limba vorbim ci ce punem pe limba si pe urma, cand a inteles ca e mai greu sa faci ceva ca cetatenii sa puna ceva pe limba, comunistii au facut apel si ei tot la politici identitare… O dimensiune populista identitara ce ar face referinta la cadrul regional nu ar fi noutate decat sub aspectul reigonal, ca populism si revendicari identitare au tot fost…
De ce partidele politice au simtit nevoia de a apela la politici identitare? Mult timp eu m-am gandit ca o fac din naivitate, pe urma ma gandeam ca e din lene, obisnuinta sau lipa de imaginatie, pe urma am priceput ca e de fapt un pas „necesar”, adica o strategie deliberata prin care elitele politice mobilizeaza electoratul…Pentru ca alte locomotive de mobilizare politica nu-s… Pentru ca cealalta modalitate de mobilizare politica – „providing material goods and social protection to the people” e mult mai dificila… (fac referinta si la o lucrare ce abordeaza situatia din aceasta perspectiva – Dorotheee Bohle and Bela Greskovits, Capitalist Diversity in Europe’s Periphery, Cornell University Press, 2012).
Situatia gagauza are desigur mai mult dimensiuni. Una din ele este cea a istoriei relatiilor dintre Chisinau si Comrat. Indiferent de modificarile la legea partidelor sau la alta lege importanta, exista o pre-istorie institutionala importanta a interactiunilor dintre centru si autonomie, pre-istorie bogata in conotatii culturale, institutionale, economice, etnice si geopolitice (lucrurile astea sunt valabile si pentru Spania, Franta si Belgia: bascii, corsicanii si flamanzii nu au tensiuni de ieri de azi cu centrul). O modificare la legea partidelor, in sensul liberalizarii participarii politice, n-ar anula aceasta pre-istorie dar i-ar da si alte canale, ar diversifica-o si pe intern (pentru ca in Gagauzia sunt si alte voci decat ale lui Formuzal).
Frica despre faptul ca aceste partide ar cere independenta regiunii mi se pare exagerata – e scris in Constitutie si in Legea Partidelor la revizuirea integritatii teritoriale a tarii, secesiune etc sunt interzise.
Dar mai exista si cazul foarte interesant din punct de vedere juridic, politic si constitutional al partidelor unioniste, care-s inregistrate ok dar care cer unirea adica lichidarea statalitatii Moldovei…
Despre federalizare – trebuie o discutie aparte. Memorandumul Kozak nu epuizeaza toate variantele de federalizare ci doar exprima punctul de vedere rus (apropo si asta distorsionat si oarecum ipocrit pentru ca Rusia e tot federatie si are si republici autonome si okruguri si tinuturi care insa nu au prerogativa de a tine in sah Moskova, cum prevedea planul Kozak etc).
Din cate inteleg articolul de mai sus este mai mult o opinie, care la prima vedere are la baza o intentie buna, dar dupa cum sugeram (si aici sunt de acord cu Dumitru) este bine sa incercam sa intelegem, care sunt mecanismele cauzale in acest caz.
Simplifcand pozitia lui Vitalie este urmatoarea: cauza A va avea efectele pozitive B1 si B2, adica:
A (modificari ale legii partidelor) -> B1 (participare politica regionala sporita) + B2 (partide regionale etnice)
In momentul in care relatia cauzala pe care se bazeaza recomandarea este dezgolita lucrurile devin mai simple.
Astfel pentru ca ipoteza de mai sus sa fie confirmata, trebuie respinsa ipoteza nula. Daca ipoteza nula e falsa atunci purcedem la cercetarea relatiei cauzale stipulate mai sus. Ipoteza nula ar fi cam asa: legea partidelor nu influenteaza participarea politica la nivel regional (si in lipsa unor data empirice noi putem specula cat vrem; spre exemplu eu as putea spune ca legea in Moldova in general nu se respecta oricum asa ca orice modificare a cadrului legal are zero consecinte practice, pentru ca participarea politica nu depinde de cadrul legal, dar discutia s-ar lungi prea mult).
Sa presupunem ca am respins ipoteza nula si am demonstrat ca exista o legatura intre cadrul legal si participare regionala. Asta nu ne spune nimic despre mecanismul cauzal. Ceea ce sugereaza Dumitru in prima parte a comentariului sau este ca modificarile legii partidelor ar putea avea si alte efecte care ar anula avantajele mentionate de antevorbitori. Competitia la nivel regional ar putea duce la aparitia radicalilor. Asta inseamna ca prea multa competitie electorala la nivel local ar putea fi distrugatoare. Deci o intrebare tine de nivelul optim de competitie politica la nivel local?
Problema cea mare este ca rareori avem relatii cauzale atat de curate, adica mereu apar interactiuni, alte variabile ce modifica relatia cauzala. De aici si referintele mele la factorii alternativi care influenteaza participarea politica a saracilor.
In ceea ce priveste al doilea efect B2 formarea partidelor regionale sau etnice, acolo lantul cauzal este mult mai complicat, dar nu am timp sa-l discut aici, insa per ansamblu organizarea partidelor pe principii etnice creaza mai multe probleme cred, dar asta este o alta discutie.
Ion, radicalii trebuie filtrati altfel decat prin lege… Acestia exista in orice contexte – sa ne amintim de colectia de lunatici de la Republican’s Primaries (Santorum, Bachmann, Gingritch), Le Pen, CVT, Jirinovschi si nu cred ca-s mai mult in plan regional…
Inteleg insa acum ca exista o frica (ghicesc asta si in comentariul lui Dumitru) – mai multa libertate in regiuni, mai mult pericol de iredentism regional sau radicalism sau dorinta de separare de centru… E o consecinta si asta dar hai sa nu uitam ca originile politicii radicale-populiste nu stau in legile despre partide ci in alta parte… In Franta legea partidelor e ultra-liberala, exista populism, ceva regionalism si chiar secesionism in Corsica… In Bulgaria legea e tot ultra-permisiva, acolo populisti sunt dar secesionism regional nu e.
hm … cred ca vorbim despre lucruri diferite …
Mc Ion pentru clarificarea in continuare a ideii articolului si a incercarii mele de al analiza. In linii largi sunt de acord cu cele ce scrii. Sunt unele micro-aspecte pe care le-as re-evalua. Sau, mai corect spus, ar fi si alte cai de a aborda metodologic problema.
Dar mai intii o mica remarca. Sunt multiple studii teoretice si practice care indica ca alterarea cadrului legal mereu are careva efect asupra participarii politice (sau semnaleaza ceva, sau restringe, sau distribuie, etc.). Logic, daca cadrul legal nu ar avea nici un efect, atunci nu ar avea sens de il modificat, caci procesul de modificare generaza costuri. Deci aici se pare nu avem nevoie de doverzi empirice.
Concret despre partide si activitatea politica. Propun sa modificam H(0) sugerat de tine, in baza riscurilor la care am facut referinta. Cred ca un H(0) alternativ ar putea fi: liberalizarea prevederilor legii partidelor urmeaza sa duca la micsorarea riscului de conflicte politice sau ciocniri violente in tara (prin oferirea accesului liber la mecanismul de participare politica). Ipoteza nula se respinge, avind datele la care am facut referinta (UK, Spania, Belgia, etc.).
Adica, observam niste externalitati negative, care pot submina beneficiile liberalizarii excesive a legii partidelor. Consider intrebarea evidentiata de tine referitor la nivel optim de competitie foarte potrivita. As mai sugera a doua intrebare, care sa investigheze conditiile care ar influenta externalitatile negative mentionate de mine in postul precedent. Metodologic asta sugereaza ca in interactiunile politice in afara de intersele si perceptiile actorilor mai trebuie sa consideram mediul (factorii exogeni – cultura politica, influenta straina, situatie economica, etc.).
Inteleg ce vreai sa spui prin atentionarea la faptul ca rareori avem relatii cauzale ‘curate’. Am opinie diferita pe aceasta tema, dar e irelevant. Evident exista o multime de variabile independente care ne afecteaza variabila de interes, plus la toate mai e nevoie sa abordam probleme de colinearitate care incurca itele si mai mult. Insa, inca nu am intilnit un proces social unde nu a fost posibil de simplificat dinamica esentiala a mecanismului cauzal relevant pina la un numar mic de variabile. Chiar daca sa zicem variabila de interes Y este infleuntata de 100 variabile independente Xi, de obicei citeva din ultimele vor captura peste 50% din variabilitate. Adica, vor fi citiva factori care vor explica in linii largi mecanismul cauzal, si care vor putea fi influentati de actiuni politice. De aia problema mi se pare mult mai simpla, si mai maniabil (tractable).
@ Dumitru
Ipoteza propusa de tine nu mai este nula, ci este o ipoteza alternativa pentru ca specifica o relatie cauzala intre legea partidelor si riscuri de conflict. Ipoteza nula corecta neaga existenta unei relatii cauzale intre cele doua variabile, asa ca nu pot accepta modificarea pe care o propui, pentru ca aceasta nu mai este o ipoteza nula.
Discuţia noastră ar putea părea speculativă pînă în momentul în care am avea revendicări reale de pe teren (de ex. din Gagauzia şi Taraclia) de legalizare a creării unor partide regionale. Un eventual refuz al acestor revendicări nu ar face decît să crească stările de spirit centrifuge în respectivele regiuni şi pe bună dreptate.
Temerile că partidele regionale ar putea să încurajeze luări de poziţie radicale îmi aminteşte de rezerva politicienilor din Franţa anilor 1930 la revendicările unor asociaţii feministe de legalizare a dreptului de vot al femeilor – suffragistele (în Franţa, femeile au avut dreptul de vot abia în 1944, în contextul schimbării politice de după eliberare; în SUA mult mai devreme, în 1920). Politicienii francezi (inclusiv cei de stînga din guvernul Frontului popular, 1936-38) considerau că femeile nu sînt capabile de a vota în mod raţional; iar politicienii „progresişti” se temeau că femeile vor vota forţe „conservatoare”, fiind oricum influenţate de soţii lor.
Orice act democratic antrenează riscuri, dar ele trebuiesc anticipate, asumate şi prevenite într-un mod la fel democratic, iar interdicţiile nu fac decît să acumuleze frustrările regionale, care îşi vor da de ştire în moduri şi mai surprinzătoare, în condiţiile unor influenţe tot mai brutale din partea Rusiei.