Ar trebui să spun din capul locului că voi vorbi în special despre „stînga” intelectuală, pentru că, în opinia mea, partidele de stînga în România şi în Moldova nu există ca atare (de exemplu, în R.Moldova, între PCRM şi PL nu există diferenţe de fond, ci doar de ambalaj, aşa cum în România PSD & PL duc acelaşi tip de politică ca şi PDL).
Dar să revenim la experienţa mea personală din România. La început, într-o perioadă în care stînga era văzută ca o „tumoare malignă contagioasă”, atunci cînd mi-am asumat public poziţia mea de stînga (fiind printre foarte puţinii intelectuali din perioada post 89 care-şi asumaseră această poziţie), eram folosit pe post de urs în gradina zoologică sau, într-o exprimare locală mai moale: „avem şi noi faliţii noştri”. E tipic pentru un spaţiu dominat de o cultură politică conservatoare. Totuşi, după un şir de dezbateri, după apariţia unui număr tot mai mare de texte, lucrurile au început să se schimbe încet, dar sigur. Iar după ce am reuşit cu mai mulţi colegi să creăm platforma CriticAtac şi să coagulăm în jurul ei mai multe voci prin care arătăm care este poziţia si modul nostru de gîndire, stînga nu mai este privită ca o „boală a tinereţii” sau „fantoma care bîntuie Europa”, ci ca un grup legitim în cîmpul cultural şi politic românesc. Treptat au început să apară tot mai multe grupuri şi practici politice de stînga din zone independente. Am intrat, practic, într-un anumit tip de „normalitate”, unde stînga intelectuală are o pozitie legitimă alături de grupurile liberale destul de fragile şi cele conservatoare care dominau piaţa politică şi intelectuală romanească (şi basarabeană, după cum se vede). Dar o poziţie se cucereşte, nu este un dat.
Pentru început trebuie să mai spun cîteva chestiuni principiale. Aşa cum îmi place să gîndesc lucrurile simplu şi tranşant, voi porni de la cîteva principii de bază pe care le consider importante dincolo de poziţia mea de stînga.
Mai întîi, cred că în tradiţia europeană, occidentală dacă vreţi (ruşii sînt incluşi în această tradiţie) – cel puţin în perioada modernă – un intelectual nu este doar cel care lucrează în cîmpul ideilor, ci şi cel care participă activ la problemele cetăţii. Sustragerea din acest cîmp al politicului nu mai este posibilă pentru că devii automat părtaş la Puterea hegemonică a momentului. Sustragerea „aristocratică” pentru a-ţi face bine treaba în domeniul de activitate este un mod frivol de legitimare a acestei „false stări”. Într-o societate cît de cît sănătoasă, toţi membrii societăţii trebuie să-şi facă bine treaba indiferent că se numesc ţărani, muncitori sau intelectuali. A fi însă în cîmpul politic nu înseamnă neapărat a fi activist.
În al doilea rînd, în aceeaşi tradiţie occidentală, un intelectual are în raport cu Puterea doar două posibilităţi: de a fi la curte sau în exil. Altă posibilitate nu există, aşa că ideea poziţiei „aristocraţiei apolitice” de care vorbeam mai sus este falsă şi dăunătoare. „Apolitismul” este o formă pasivă de a susţine Puterea (indiferent dacă e comunistă sau capitalistă). Comunismul, reamintesc, nu a fost construit masiv din elementele active (care nu erau majoritare), ci de masa pasivă, cei care au tăcut. Intelectualii au fost elementul cheie în construcţia acestui tip de regim, pentru că ei au fost cei care au legitimat sau delegitimat regimul. Tăcerea celor mulţi a dat viaţă şi legitimitate acestui regim. „Rezistenţa prin cultură” a născut monştri ceauşişti şi stalinişti. Politicului nu i se poate rezista decît prin manifestări politice. Despre intelectualii de la curte nu mai spun nimic, vina lor e cu atît mai mare… Iar această vină nu vrea să şi-o asume nimeni.
Astăzi, se repetă acelaşi mecanism, cu toate că trăim în alt tip de regim, cu un alt tip de control şi de represiune, aparent cu alt tip de probleme, în care poziţia intelectualului s-a modificat puţin. Oare nu aceasta o cere şi Puterea actuală globală: voi ocupaţi-vă cu frumosul şi cu poveştile culturale, căci de marile probleme complicate sociale şi economice se vor ocupa specialiştii noştri. Tehnocratul, noul mit al salvării, cel care vine şi ne rezolvă totul, scoţîndu-ne cu atîta uşurinţă din cîmpul politic. Nu, mulţumim… Cred că tehnocraţii au ieşit din cîmpul politic din simplul motiv că prin activitatea lor nu mai lasă loc dezbaterilor, polemicilor, întrebărilor. Ei au doar soluţii. Atunci, la ce bun democraţia, valoarea politică pe care o incantăm cu toţii, dar care se pare că nu mai funcţionează de mult? În acest sens, intelectualul are, repet, mereu doar aceste opţiuni: a fi in exil faţă de Putere sau a fi la curtea Puterii. Nu e posibilă o sustragere. Iar compromisurile sînt aceleaşi, indiferent de regimurile care vin şi pleacă.
Mai există un şir de probleme referitoare la relaţia cu politica de partid, cu intrarea în cîmpul administrativ şi mai ales cea legată de resursele financiare. Un intelectual care decide să intre într-un partid, să facă o politică de partid sau să devină un înalt dregător (ministru, secretar de stat etc.) îşi pierde automat legitimitatea de a mai fi parte a societăţii civile sau vocea unui intelectual public independent. El ramîne intelectual, dar nu mai are această legitimitate publică. În perioada în care face parte din acea sferă a politicii de partid sau a administraţiei publice de rang înalt (nu mă refer la simplii funcţionari), el este vocea politicianului sau a înaltului dregător. Cred că dacă cineva face acest pas, e nevoie să delimiteze clar cîmpul politicii de partid, al administraţiei de cel intelectual. În România, de exemplu, există deseori o confuzie teribilă în acest sens. Văd intelectuali care intră în partide sau devin înalţi dregători şi se comportă de parcă ar fi reprezentanţi ai societăţii civile sau intelectuali independenţi, fără obligaţii publice sau administrative. Şi chiar vor să fie trataţi ca atare. Dar nu este posibil, pentru că se află într-un conflict de interese. Aşa cum un om de afaceri, care intră în politică sau în administraţie avînd anumite obligaţii în a-şi delimita sfera de cativitate politică de cea a afacerilor, şi chiar de a se retrage temporar din cea a afacerilor pentru a nu intra în conflict de interese, şi intelectualul ar trebui să simtă datoria morală de a face acelaşi lucru.
În ce priveşte banii, aici lucrurile sînt delicate, pentru că e vorba de „pîinea noastră cea de toate zilele”. Intelectualul, ca orice alt actor pe „piaţa liberă”, nu poate decît să-şi vîndă forţa de muncă în zona privată sau de stat. Problemele mari în ziua de azi sînt legate de libertatea pe care ţi-o oferă „sursa” financiară. Astăzi ştim bine că tipul de control pe care-l poate exercita „sursa financiară” este deseori mult mai pervers decît controlul politic din regimul comunist. E o temă lungă şi un domeniu greu de cuantificat, însă e o problemă acută şi care merită tratată separat. De exemplu, este inacceptabil modul în care circulă banii de partid prin diversele uniuni de creaţie, prin premii, onorarii etc. – iar intelectualii tac şi ridică banii. Politicienii postcomunişti ştiu că intelectualii au devenit o specie foarte ieftină. Regimul sovietic, cel puţin, ne respecta la acest capitol: un regim care îşi persecută intelectualii (dar şi îi remunerează generos) este un regim care se teme de ei şi-i respectă. Văd, de exemplu, că stîngii intelectuale i se reproşează ceva de genul: „cum vă permiteţi să criticaţi capitalismul cînd de fapt trăiţi pe seama exploatării lui cu neruşinare…, e imoral”. Acest tip de argument l-am auzit şi de la securistul care m-a anchetat prin 88 cînd am fost arestat: „comunismul v-a crescut, v-a făcut oameni şi voi îl boicotaţi cu neruşinare!” În primul rînd, noi ne vindem munca ca şi ceilalţi şi e greu de crezut că ditamai Puterea hegemonică, capitalul în măreţia lui, poate fi exploatat de o mînă de amărîţi. Cine pe cine exploatează? Şi de ce nu avem voie să punem în chestiune Puterea dominantă? Oare nu aceasta e funcţia noastră politică?
Acum în ce priveşte „specificul naţional” al modului în care este tratată stînga intelectuală de establishment-ul intelectual conservator care domină viaţa noastă culturală şi politică. Pentru a nu repeta ce am mai spus voi adapta un mic fragment dintr-un text de-al meu mai vechi din Dilema Veche.
Acum cîţiva ani am fost invitat la o dezbatere pe tema „stîngii în România“ la NEC (Colegiul Noua Europă). Nu mai reţin cum suna titlul exact al dezbaterii, însă cuvinte precum „Marx” şi „stînga” erau prezente tot la cîteva fraze. Două opinii legate de „problema stîngii şi a lui Marx” reveneau permanent în discuţie. Prima, deseori întîlnită în mediul intelectual de pe la noi, a fost formulată cu această ocazie de dl Andrei Pleşu. În stilul dumnealui şarmant, cu o fină ironie, cu mult umor, cu aerul său blînd al unui înţelept din Levant, ne-a explicat celor 3-4 „stîngişti de serviciu” pe care trebuie să-i aibă neamul ceea ce marea parte a gînditorilor de dreapta de faţă ştiau deja, anume că „stînga” este o problemă de vîrstă. Argumentul forte: prietenii din Germania ai dlui Pleşu, ţara de obîrşie a marxismului, mari stîngişti în anii ’60, sînt acum nişte respectabili burghezi. Deci, „stînga trece cu vîrsta”. Stîngismul ar fi un soi de acnee juvenilă. A doua opinie îi aparţine unui alt popular intelectual român, Gabriel Liiceanu. În stilul dumnealui tragic, cu un aer puţin apocaliptic, ne-a explicat că „Marx este un autor care omoară” şi că „stînga vrea să-i ia dumnealui micul apartament, proprietate privată”, iar proprietatea, după cum se ştie de la Adam şi Eva, „e sfîntă”. Citatul poate nu este exact, însă acesta este sensul. După acea întîlnire, am rămas puţin descumpănit: dacă la NEC, care nu e şcoală de partid sau de produs miniştri, cum spun gurile rele, ci o respectabilă instituţie academică de studii avansate, e tratat astfel subiectul cu pricina, atunci ce pretenţii mai putem avea de la ceilalţi? O altă opinie care circulă în folclorul intelectual românesc spune că „pe Karl Marx îl citesc numai frustraţii, resentimentarii şi proştii“ (Mircea Mihăieş). Cam acestea sînt relaţiile establishment-ului cultural românesc cu stînga intelectuală şi bătrînul Marx.
Eu cred că ar trebui să depăşim acest „specific naţional” de abordare a stîngii. Am putea porni de la un principiu simplu, cu care putem cădea de acord: stînga nu este un domeniu al biologiei, al ştiinţelor naturale, al patologiei sau un fenomen al naturii, ci este un tip de reflecţie politică la fel de legitimă ca şi dreapta. Deci nici stînga nici dreapta nu sînt boli contagioase, ci forme de gîndire şi înţelegere a politicului. În ce priveşte Marx, el este un gînditor care a scris cîteva cărţi importante şi nu trebuie să fii specialist în marxism ca să ştii că el nu a scris un tratat despre cum să ţi se ia BMW-ul şi vila de la Mogoşoaia date de Dumnezeu. Marxismul nu este deci un domeniu al viruşilor: nu se ia, nu se molipseşte, nu se moare din cauza lui, ci e un simplu domeniu al reflecţiei. Nu e un secret că în orice universitate importantă din lume, Karl Marx, alături de nume respectabile precum Adam Smith, David Ricardo sau Max Weber, face parte din curriculum. Cărţile lui Marx nu ar trebui să fie obiect al urii sau iubirii noastre.
Şi o ultimă problemă delicată. La noi există o tendinţă de a se simplifica lucrurile şi de a inventa lupte şi duşmani care au apus demult. Este ceea ce ruşii numesc “kvasnaia intelighenţia”. De exemplu, schema de interpretare a comunismului care a devenit aproape canonică e foarte simplistă: Marx l-a produs pe Lenin care l-a produs pe Stalin care a produs Gulag-ul: comunism = Gulag. Stînga trece prin aceeaşi grilă de interpretare. Eu cred că supoziţia „comunismul este răul fundamental, iar opusul lui este binele absolut” este greşită. Fiecare regim vine la pachet cu problemele şi riscurile sale. Cred că această abordare nu face decît să ne menţină în logica stalinistă din anii ’50, „cine nu-i cu noi e împotriva noastră” şi nu ne ajută prea mult să înţelegem trecutul şi prezentul. Pe lîngă Gulag, în comunism s-au mai întîmplat şi alte lucruri. Chiar foarte multe lucruri şi foarte diverse. Culmea: comunismul a fost perioada noastră de modernizare. E adevărat că o modernizare intensă şi foarte violentă. Dar violenţa nu ne-a părăsit nici după căderea comunismului, doar că ea este bine deghizată. E straniu, dar a existat viaţă şi în comunism. Această viaţă trebuie cercetată şi analizată pentru a ne înţelege de unde venim şi cine sîntem. Opinia mea faţă de acest gen de abordare e destul de clară şi am spus-o de nenumărate ori. Chiar dacă discursul anticomunist actual deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme în care el nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi.
Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să cercetăm şi să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. E un discurs care nu mai are rol critic, ci e doar o marfă care se vinde bine. Marea tragedie a intelighenţiei româneşti (de ambele părţi ale Prutului) este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de Puterea şi ideologia dominante ale momentului, oricare ar fi acel moment şi oricare ar fi puterea.
Cît oare vom mai vorbi despre stînga şi dreapta? Existenţa însăşi a acestor categorii mai este oare legitimă? Pînă a începe a discuta la propriu despre aceste concepte mereu dezbătute, vă propun un mic exerciţiu: vă puteţi imagina Europa actuală, Europa civilizată, la care Moldova visează, fără moştenirea dreptei liberale sau a stîngii socialiste sau a social democraţiei? Astfel de întrebări cred că mai pot fi puse doar în societăţi dominate de figuri şi instituţii ultraconservatoare. Am citit cu întîrziere textul lui Mircea V.Ciobanu, care mi-a produs un sentiment de déjà vu, pentru că personal am mai trăit cu ceva ani în urmă un astfel de sentiment în România, într-o polemică pe care am purtat-o cu intelectualii „establishment”-ului local (Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieş, Horia-Roman Patapievici, Alexandru Călinescu , Colegiul Noua Europă, Grupul pentru Dialog Social, Revista 22, etc.). Iniţial, consideram acest tip de polemici destul de provinciale şi în plus teribil de energofage. Provinciale şi rupte de problemele reale ale societăţii. Cred şi acum că acest subiect provoacă de regulă polemici minore, iar provincialismul lor provine din chiar modul în care această problemă este pusă şi, mai ales, din ruptura ei cu lumea reală. E greu de imaginat o astfel de polemică într-o ţară europeană. Şi totuşi, după experienţa pe care am avut-o în ţară, am înţeles că uneori aceste polemici sînt necesare tocmai pentru a depăşi o stare de fapt şi a dizolva un set de clişee intens vehiculate în spaţiul public local. Există anumite lucruri care trebuie spuse tranşant şi cu principialitate. În România, această polemică a dat rezultate pentru că s-au făcut cîţiva paşi.
Ar trebui să spun din capul locului că voi vorbi în special despre „stînga” intelectuală, pentru că, în opinia mea, partidele de stînga în România şi în Moldova nu există ca atare (de exemplu, în R.Moldova, între PCRM şi PL nu există diferenţe de fond, ci doar de ambalaj, aşa cum în România PSD & PL duc acelaşi tip de politică ca şi PDL).
Dar să revenim la experienţa mea personală din România. La început, într-o perioadă în care stînga era văzută ca o „tumoare malignă contagioasă”, atunci cînd mi-am asumat public poziţia mea de stînga (fiind printre foarte puţinii intelectuali din perioada post 89 care-şi asumaseră această poziţie), eram folosit pe post de urs în gradina zoologică sau, într-o exprimare locală mai moale: „avem şi noi faliţii noştri”. E tipic pentru un spaţiu dominat de o cultură politică conservatoare. Totuşi, după un şir de dezbateri, după apariţia unui număr tot mai mare de texte, lucrurile au început să se schimbe încet, dar sigur. Iar după ce am reuşit cu mai mulţi colegi să creăm platforma CriticAtac şi să coagulăm în jurul ei mai multe voci prin care arătăm care este poziţia si modul nostru de gîndire, stînga nu mai este privită ca o „boală a tinereţii” sau „fantoma care bîntuie Europa”, ci ca un grup legitim în cîmpul cultural şi politic românesc. Treptat au început să apară tot mai multe grupuri şi practici politice de stînga din zone independente. Am intrat, practic, într-un anumit tip de „normalitate”, unde stînga intelectuală are o pozitie legitimă alături de grupurile liberale destul de fragile şi cele conservatoare care dominau piaţa politică şi intelectuală romanească (şi basarabeană, după cum se vede). Dar o poziţie se cucereşte, nu este un dat.
Pentru început trebuie să mai spun cîteva chestiuni principiale. Aşa cum îmi place să gîndesc lucrurile simplu şi tranşant, voi porni de la cîteva principii de bază pe care le consider importante dincolo de poziţia mea de stînga.
Mai întîi, cred că în tradiţia europeană, occidentală dacă vreţi (ruşii sînt incluşi în această tradiţie) – cel puţin în perioada modernă – un intelectual nu este doar cel care lucrează în cîmpul ideilor, ci şi cel care participă activ la problemele cetăţii. Sustragerea din acest cîmp al politicului nu mai este posibilă pentru că devii automat părtaş la Puterea hegemonică a momentului. Sustragerea „aristocratică” pentru a-ţi face bine treaba în domeniul de activitate este un mod frivol de legitimare a acestei „false stări”. Într-o societate cît de cît sănătoasă, toţi membrii societăţii trebuie să-şi facă bine treaba indiferent că se numesc ţărani, muncitori sau intelectuali. A fi însă în cîmpul politic nu înseamnă neapărat a fi activist.
În al doilea rînd, în aceeaşi tradiţie occidentală, un intelectual are în raport cu Puterea doar două posibilităţi: de a fi la curte sau în exil. Altă posibilitate nu există, aşa că ideea poziţiei „aristocraţiei apolitice” de care vorbeam mai sus este falsă şi dăunătoare. „Apolitismul” este o formă pasivă de a susţine Puterea (indiferent dacă e comunistă sau capitalistă). Comunismul, reamintesc, nu a fost construit masiv din elementele active (care nu erau majoritare), ci de masa pasivă, cei care au tăcut. Intelectualii au fost elementul cheie în construcţia acestui tip de regim, pentru că ei au fost cei care au legitimat sau delegitimat regimul. Tăcerea celor mulţi a dat viaţă şi legitimitate acestui regim. „Rezistenţa prin cultură” a născut monştri ceauşişti şi stalinişti. Politicului nu i se poate rezista decît prin manifestări politice. Despre intelectualii de la curte nu mai spun nimic, vina lor e cu atît mai mare… Iar această vină nu vrea să şi-o asume nimeni.
Astăzi, se repetă acelaşi mecanism, cu toate că trăim în alt tip de regim, cu un alt tip de control şi de represiune, aparent cu alt tip de probleme, în care poziţia intelectualului s-a modificat puţin. Oare nu aceasta o cere şi Puterea actuală globală: voi ocupaţi-vă cu frumosul şi cu poveştile culturale, căci de marile probleme complicate sociale şi economice se vor ocupa specialiştii noştri. Tehnocratul, noul mit al salvării, cel care vine şi ne rezolvă totul, scoţîndu-ne cu atîta uşurinţă din cîmpul politic. Nu, mulţumim… Cred că tehnocraţii au ieşit din cîmpul politic din simplul motiv că prin activitatea lor nu mai lasă loc dezbaterilor, polemicilor, întrebărilor. Ei au doar soluţii. Atunci, la ce bun democraţia, valoarea politică pe care o incantăm cu toţii, dar care se pare că nu mai funcţionează de mult? În acest sens, intelectualul are, repet, mereu doar aceste opţiuni: a fi in exil faţă de Putere sau a fi la curtea Puterii. Nu e posibilă o sustragere. Iar compromisurile sînt aceleaşi, indiferent de regimurile care vin şi pleacă. Mai există un şir de probleme referitoare la relaţia cu politica de partid, cu intrarea în cîmpul administrativ şi mai ales cea legată de resursele financiare. Un intelectual care decide să intre într- un partid, să facă o politică de partid sau să devină un înalt dregător (ministru, secretar de stat etc.) îşi pierde automat legitimitatea de a mai fi parte a societăţii civile sau vocea unui intelectual public independent. El ramîne intelectual, dar nu mai are această legitimitate publică. În perioada în care face parte din acea sferă a politicii de partid sau a administraţiei publice de rang înalt (nu mă refer la simplii funcţionari), el este vocea politicianului sau a înaltului dregător. Cred că dacă cineva face acest pas, e nevoie să delimiteze clar cîmpul politicii de partid, al administraţiei de cel intelectual. În România, de exemplu, există deseori o confuzie teribilă în acest sens. Văd intelectuali care intră în partide sau devin înalţi dregători şi se comportă de parcă ar fi reprezentanţi ai societăţii civile sau intelectuali independenţi, fără obligaţii publice sau administrative. Şi chiar vor să fie trataţi ca atare. Dar nu este posibil, pentru că se află într-un conflict de interese. Aşa cum un om de afaceri, care intră în politică sau în administraţie avînd anumite obligaţii în a-şi delimita sfera de cativitate politică de cea a afacerilor, şi chiar de a se retrage temporar din cea a afacerilor pentru a nu intra în conflict de interese, şi intelectualul ar trebui să simtă datoria morală de a face acelaşi lucru.
În ce priveşte banii, aici lucrurile sînt delicate, pentru că e vorba de „pîinea noastră cea de toate zilele”. Intelectualul, ca orice alt actor pe „piaţa liberă”, nu poate decît să-şi vîndă forţa de muncă în zona privată sau de stat. Problemele mari în ziua de azi sînt legate de libertatea pe care ţi- o oferă „sursa” financiară. Astăzi ştim bine că tipul de control pe care-l poate exercita „sursa financiară” este deseori mult mai pervers decît controlul politic din regimul comunist. E o temă lungă şi un domeniu greu de cuantificat, însă e o problemă acută şi care merită tratată separat. De exemplu, este inacceptabil modul în care circulă banii de partid prin diversele uniuni de creaţie, prin premii, onorarii etc. – iar intelectualii tac şi ridică banii. Politicienii postcomunişti ştiu că intelectualii au devenit o specie foarte ieftină. Regimul sovietic, cel puţin, ne respecta la acest capitol: un regim care îşi persecută intelectualii (dar şi îi remunerează generos) este un regim care se teme de ei şi-i respectă. Văd, de exemplu, că stîngii intelectuale i se reproşează ceva de genul: „cum vă permiteţi să criticaţi capitalismul cînd de fapt trăiţi pe seama exploatării lui cu neruşinare…, e imoral”. Acest tip de argument l-am auzit şi de la securistul care m-a anchetat prin 88 cînd am fost arestat: „comunismul v-a crescut, v-a făcut oameni şi voi îl boicotaţi cu neruşinare!” În primul rînd, noi ne vindem munca ca şi ceilalţi şi e greu de crezut că ditamai Puterea hegemonică, capitalul în măreţia lui, poate fi exploatat de o mînă de amărîţi. Cine pe cine exploatează? Şi de ce nu avem voie să punem în chestiune Puterea dominantă? Oare nu aceasta e funcţia noastră politică?
Acum în ce priveşte „specificul naţional” al modului în care este tratată stînga intelectuală de establishment-ul intelectual conservator care domină viaţa noastă culturală şi politică. Pentru a nu repeta ce am mai spus voi adapta un mic fragment dintr-un text de-al meu mai vechi din Dilema Veche.
Acum cîţiva ani am fost invitat la o dezbatere pe tema „stîngii în România“ la NEC (Colegiul Noua Europă). Nu mai reţin cum suna titlul exact al dezbaterii, însă cuvinte precum „Marx” şi „stînga” erau prezente tot la cîteva fraze. Două opinii legate de „problema stîngii şi a lui Marx” reveneau permanent în discuţie. Prima, deseori întîlnită în mediul intelectual de pe la noi, a fost formulată cu această ocazie de dl Andrei Pleşu. În stilul dumnealui şarmant, cu o fină ironie, cu mult umor, cu aerul său blînd al unui înţelept din Levant, ne-a explicat celor 3-4 „stîngişti de serviciu” pe care trebuie să-i aibă neamul ceea ce marea parte a gînditorilor de dreapta de faţă ştiau deja, anume că „stînga” este o problemă de vîrstă. Argumentul forte: prietenii din Germania ai dlui Pleşu, ţara de obîrşie a marxismului, mari stîngişti în anii ’60, sînt acum nişte respectabili burghezi. Deci, „stînga trece cu vîrsta”. Stîngismul ar fi un soi de acnee juvenilă. A doua opinie îi aparţine unui alt popular intelectual român, Gabriel Liiceanu. În stilul dumnealui tragic, cu un aer puţin apocaliptic, ne-a explicat că „Marx este un autor care omoară” şi că „stînga vrea să-i ia dumnealui micul apartament, proprietate privată”, iar proprietatea, după cum se ştie de la Adam şi Eva, „e sfîntă”. Citatul poate nu este exact, însă acesta este sensul. După acea întîlnire, am rămas puţin descumpănit: dacă la NEC, care nu e şcoală de partid sau de produs miniştri, cum spun gurile rele, ci o respectabilă instituţie academică de studii avansate, e tratat astfel subiectul cu pricina, atunci ce pretenţii mai putem avea de la ceilalţi? O altă opinie care circulă în folclorul intelectual românesc spune că „pe Karl Marx îl citesc numai frustraţii, resentimentarii şi proştii“ (Mircea Mihăieş). Cam acestea sînt relaţiile establishment-ului cultural românesc cu stînga intelectuală şi bătrînul Marx.
Eu cred că ar trebui să depăşim acest „specific naţional” de abordare a stîngii. Am putea porni de la un principiu simplu, cu care putem cădea de acord: stînga nu este un domeniu al biologiei, al ştiinţelor naturale, al patologiei sau un fenomen al naturii, ci este un tip de reflecţie politică la fel de legitimă ca şi dreapta. Deci nici stînga nici dreapta nu sînt boli contagioase, ci forme de gîndire şi înţelegere a politicului. În ce priveşte Marx, el este un gînditor care a scris cîteva cărţi importante şi nu trebuie să fii specialist în marxism ca să ştii că el nu a scris un tratat despre cum să ţi se ia BMW- ul şi vila de la Mogoşoaia date de Dumnezeu. Marxismul nu este deci un domeniu al viruşilor: nu se ia, nu se molipseşte, nu se moare din cauza lui, ci e un simplu domeniu al reflecţiei. Nu e un secret că în orice universitate importantă din lume, Karl Marx, alături de nume respectabile precum Adam Smith, David Ricardo sau Max Weber, face parte din curriculum. Cărţile lui Marx nu ar trebui să fie obiect al urii sau iubirii noastre.
Şi o ultimă problemă delicată. La noi există o tendinţă de a se simplifica lucrurile şi de a inventa lupte şi duşmani care au apus demult. Este ceea ce ruşii numesc “kvasnaia intelighenţia”. De exemplu, schema de interpretare a comunismului care a devenit aproape canonică e foarte simplistă: Marx l-a produs pe Lenin care l-a produs pe Stalin care a produs Gulag-ul: comunism = Gulag. Stînga trece prin aceeaşi grilă de interpretare. Eu cred că supoziţia „comunismul este răul fundamental, iar opusul lui este binele absolut” este greşită. Fiecare regim vine la pachet cu problemele şi riscurile sale. Cred că această abordare nu face decît să ne menţină în logica stalinistă din anii ’50, „cine nu-i cu noi e împotriva noastră” şi nu ne ajută prea mult să înţelegem trecutul şi prezentul. Pe lîngă Gulag, în comunism s-au mai întîmplat şi alte lucruri. Chiar foarte multe lucruri şi foarte diverse. Culmea: comunismul a fost perioada noastră de modernizare. E adevărat că o modernizare intensă şi foarte violentă. Dar violenţa nu ne-a părăsit nici după căderea comunismului, doar că ea este bine deghizată. E straniu, dar a existat viaţă şi în comunism. Această viaţă trebuie cercetată şi analizată pentru a ne înţelege de unde venim şi cine sîntem. Opinia mea faţă de acest gen de abordare e destul de clară şi am spus-o de nenumărate ori. Chiar dacă discursul anticomunist actual deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme în care el nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi.
Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să cercetăm şi să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. E un discurs care nu mai are rol critic, ci e doar o marfă care se vinde bine. Marea tragedie a intelighenţiei româneşti (de ambele părţi ale Prutului) este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de Puterea şi ideologia dominante ale momentului, oricare ar fi acel moment şi oricare ar fi puterea.
