A scrie critic despre expoziția uneori referită cu genericul ninge peste capote peste valea lui david, deschisă de la sfârșitul lunii decembrie în galeria Lutnița din Chișinău e ca ispășirea unei pedepse, vorba lui Serghei Dovlatov.
Vă amintiți poate cum își începea el ciclului său Meșteșugul – ”…în fața mea e o foaie de hârtie. Traversez această câmpie albă înzăpezită – singur. Foaia de hârtie – fericire și blestem! Foaia de hârtie e pedeapsa mea…”
Paisprezece peisaje iernatice, în tehnici diverse, pictate de autori diferiți. Atenție la albul zăpezii, diferit în fiecare lucrare, aidoma pânzei îndălbită cu grund, înainte de a fi pictată.
Expoziția e asamblată, folosesc special acest termen mecanicist, din lucrările aparținând unor artiști și artiste din zona noastră – mă refer la România și Moldova – ca de obicei, exemplar, expuse în cubul alb al Lutniței, precum și câteva rânduri dintr-un poem – un fragment în engleză, literat pe podeaua gri cu litere albe.
ninge peste capote peste valea lui david este primul vers din textul semnat de Dumitru Fanfarov, kaido racers.
Curatorii expoziției au decis să riște și să reducă textul curatorial doar la poemul integral al lui Fanfarov, tipărit în două limbi, engleză și română și aranjat în pagină impecabil pe pliantul expoziției.
În ambele versiuni e același titlu compus din cuvântul „kaido” – probabil japonez, dat fiind referințele ulterioare din text, și care ne duce cu gândul la arhaicele drumuri croite în perioada Edo prin codrii niponi, ce legau între ele marile așezări urbane. Ulterior, șosele și magistralele moderne au fost clădite de-a lungul acestor kaidouri.
Al doilea cuvânt e „racers” – pluralul englezesc pentru cursieri – persoanele, inclusiv nonumane, sau chiar non-organice, care participă în tot felul de curse. Cititorii de română tre să-și bată capul cu încurcățele de autocolonialism lingvistic, pe când colonizatorii anglofoni au fost scutiți de poet, cu toate că Fanfarov a afirmat în mai multe rânduri că discursul său poetic e, în natura sa, decolonial.
Eu unul, nu m-am putut abține din a debita un titlu românesc pentru versiunea engleză – i-aș fi zis ceva de genul, cursieri codricărări – triplă aliterație. Cum vi se pare?
Dar să revenim la tablourile, care la o primă privire par decente, executate elegant de artiști cu renume, și relegitimați prin reciprocitatea expunerii în galerie. În mare parte imagini realiste, drăguțe, frumoase chiar, imaculate, misterioase, expuse în ajunul sărbătorilor de iarnă, când se cumpără într-o nebunie cadouri, deci oarecum gată să fie preluate de pe pereții galeriei și agățate pe pereții unor noi apartamente chișinăuiene, locuite de o elită locală tot mai burghezită, și împăcată cu noile norme sociale și cu noii stăpâni, că doar această elită își poate permite să cumpere artă. E o elită tot mai tăcută, în cea mai cumsecade tradiție capitalistă.
O cronică ar putea începe cu o discuție a alburilor din aceste lucrări, ca la o perfecțiune trecătoare ce acoperă murdăria din jurul nostru, inducându-ne într-o stare de repaos și buimăceală feerică și plăcută – o vreme bună, suspendată în timp – din versul lui Fanfarov citire.
Acum, poftim, că zăpada a acoperit mizeria, parcă ne mai putem trage suflul, parcă totul ni se poate părea curat și bine aranjat. Putem uita pe moment de prețul energiei, al gazului, al Transnistriei, al minciunilor guvernului actual, ca și al celor precedente, mai ales minciunile din domeniul culturii, dacă tot ne aflăm într-un templu al Ei, începând cu tipărirea catatonică de stegulețele europene, și până la vânzarea Stadionului Republican americanilor, ca să nu mai amintesc de fantoma centrului de artă contemporană cu titlul foarte simbolic „Universul”.
Se poate spera că această zăpadă reală ne va sluji drept strat adițional, ținându-ne mai cald, și mărindu-ne impermiabilitatea adăposturilor, în cazul în care nu ne sunt găurite acoperișurile vechi de ardezie, iar în forma ei pictată ne poate încălzi subiectiv și prin frumusețea și execuția sa maiestuoasă care abundă în lucrări. Mai ales în iarna asta, în care suntem siliți să ne strângem curelele ca nu cumva să cheltuim prea multă energie, cu toate că și așa ni-o cam închid, orice kilowatt artistic e binevenit.
Deși, bănuiesc că celor de la Lutnița nu le sunt străine problemele și postulatele sectorului cultural independent, am doar impresia că au optat să nu mai zgândăre rana cu degetul lor curatorial. Respect asta.
În pofida faptului, că mi-ar fi plăcut să fi văzut în această expoziție, bunăoară, o imagine cu cândva renumitul, iar acum uitatul graffiti „Crăciun fericit” al lui Anatol Mătăsaru spreiat pe zăpada din fața Guvernului, și șters rapid de un ofițer din Paza instituției, sau ceva imagini cu Stadionul Republican înainte de a se umple cu funcționari americani, sau barem niște steaguri ale EU acoperite de un omăt proaspăt și realist.
Personal, nu mi-aș fi luat ochii nici din fața imaginii iconice în care avem un prim plan al renumitei sculpturi din zăpadă și coloranți alimentari maronii instalată în 2022 de către Ivan Volkov, în Câmpia Marsovîi (lui Martie) din Sankt Petersburg, pe fundalul unor catedrale și instituții de stat, micșorate de perspectivă, atrăgând astfel amuzant atenția publicului asupra mizeriei din Sankt Petersburg și muncii defectuase a celor din primăria orașului și nu numai. Căcăcelul a apărut când lucrurile se împuțeau tot mai mult la granița Rusiei cu Ucraina. Volkov lucrează cu zăpada de câțiva ani, făcând tot felul de năstrușnicii Vedeți profilul său aici (instagram.com/volkov___vanya/).
Într-o anumită măsură e și el un artist local. La fel cum i s-a întâmplat lui Mătăsaru, Volkov a fost arestat și persecutat pentru această lucrare supranumită „căcăcel”. I s-a incriminat articolul 244 – Profanarea trupurilor morților și a locurilor de înmormântare a acestora (sic!). Sistemul, evident, bine știe cât de necrozat este.
Așadar, în expoziția din Lutnița ne sunt prezentate imagini decente, nimic scandalos. (De fapt, au fost ele și elemente subversive, dar răbdare, sau săltați spre finalul cronicii.) Dealtfel, mă gândeam chiar să-mi încep textul cu citatul ăsta – Pe aici după un timp frumos a început iarăși frigul. – un fragment dintr-o scrisoare a poetului Geo Bogza, din volumul Exasperarea creatoare, trimisă lui Sașa Pană, (p. 48), scris la începutul vieții sale zbuciumate, aproape un veac în urmă, pe când tânărul poet considera că arta pură e mai presus de tot.
Aș îndrăzni, deci, să sugerez că expoziția în cauză este despre dificultatea alegerii dintre un discurs artistic pur și unul angajat, și poate chiar celebrarea acestei alegeri dificile, dar întotdeauna imposibil de evitat. Cei de la Lutnița nu au amestecat politica în artă pentru că au dorit, de această dată să se debaraseze de nătângia ministerială în continuă ei derivă tâmpă. Oricum, d-l Ministru culturii o fi având vreun secretar care se ocupă exclusiv de retezarea nasului ministerial, după ce-și debitează nenumăratele minciuni, nepăsări și laude deșarte.
Scriu asta imediat după înmânarea de medalii și premii în domeniul culturii și mă întreb dacă cineva dintre premianți ar fi refuzat distincția din partea unui Ministru nătâng. Dat fiind lipsa cronică de interes și atenție față de cultură și creatorii ei, mă gândesc că ar fi o decizie foarte dificilă.
Dar vă pot destăinui că am ținut mult să andosez nominalizarea unuia dintre pictorii participanți în această expoziție și chiar mi-am și scris elogiul, dar nu am mers mai departe. Artistul respectiv a refuzat categoric binefacerea mea. A optat pentru calea cu multe obstacole a cursierului nemedaliat.
Guvernul, deși ar trebui să susțină dezvoltarea culturii, căci fără cultură nu poate exista o comunitate sau stat, e clar că nu e dorit nici pe rol de acaparator al spațiului discursului și imaginarului artistic. La fel cum politicul n-ar trebui să-și bage prea tare nasul, mai ales când nu se pricepe, nici în alte domenii. Această conștientizare, decizie și practică a curatorilor Lutniței ar trebui sărbătorită, cu toate că fără ghidare există riscul că artiștii, doctorii, învățătorii, judecătorii, bancherii, etc. să fie tentați și să ia decizii morale și etice greșite.
Să aleagă banii și faima în locul iubirii, dreptății, echitabilității, sănătății, frumosului. Mai ales judecătorii (și bancherii, de politicieni nu mai zic) ajung să facă greșeli din astea, dar datorită posibilităților lor salariale, tot ei și ele sunt persoanele cu capacitatea cea mai mare în societatea noastră de a alege corect dintr-o mașină sau o canapea nouă, o excursie în Turcia, și o pictură de vreun autor încă în viață și care trăiește pe posmagi sau vreo trei cărți de poezie contemporană.
Deși la banii lor ar putea alege pe toate odată, dar încă nu aleg așa de des cultura și arta. Cheltuiesc foarte mult timp liber pe alegerile de mașini și motociclete noi, devenind un fel de bosozoku moldoveni, (tot din Fanfarov citire) versiunea lux, dar nu-i bai, se mai schimbă lucrurile. Să avem doar răbdare.
Deci, reiterez, probabil despre posibilitatea și chiar necesitatea alegerii e vorba în această expoziție. O alegere întotdeauna complexă și o predispunere față de munca bine făcută și meșteșugit sublim. Personal, nu știu care dintre cele paisprezece lucrări aș prefera-o pe peretele meu. Toate sunt aparent perfecte, cel puțin pe materialul fotografic publicat de Lutnița pe pagina sa. Vă îndemn să-l parcurgeți neapărat.
Iar acum, despre dimensiunea subversivă a expoziției. Dat fiind că singurul text curatorial e poemul lui Fanfarov, un text postmodernist care poate fi găsit în întregime aici theantonymmag.com/kaido-racers-and-other-poems-dumitru-fanfarov/ voi atrage atenția cititoarelor asupra unui fragment în poloneză, scris cu mai multe greșeli ortografice și păstrat în ambele versiuni publicate ale poemului, pe care îl traduc liber mai jos:
adrenalia kurwa adrenalina / Adrenalia pizdamăsi adrenalina
pieniadze mojna zajebac / banii pot fi futuți (cheltuiți de-ampulea)
mozna wyjebac przebac / poți să-i răsfutuți, prefutuți (să-ți treacă pe lângă nas)
mozna sie nimi podetrzec/ poți să te ștergi cu ei [la cur]ale sa rzeczy ktoruch kupic nie mozna/ dar sunt lucruri pe care nu le poți cumpăra
adrenalina / adrenalia
duma / mândria
pozucie sily / sentimentul puterii
character / caracterul
Fragmentul se opune cumva opțiunii „proprofesionalism” separat de politic, asupra căreia am încercat să insist ceva mai sus. Pe pliant există și un cod QR care trimite spre o înregistrare a piesei, în care Fanfarov, într-o compoziție audio sub marca cu titlu grăitor PEACE THE GUN (împaciuiește arma) își recită poemul și acest fragment, cu patos, dar incorect, amatoricesc chiar, pentru urechea unui vorbitor de poloneză.
Datorită atotputerii internetului am descoperit că provine dintr-un film de pe Netflix – Cum am devenit gangster. Probabil nu e așa de important, și nici izul de extremă dreaptă care adie din acest fragment. Se preapoate că autorul era fascinant de un fel de asonanță ciudată și o voalare adăugită a unui mesaj deocheat, parțial subliminal, vorba lui Brodski – Poetul nu scrie ce crede, ci ceea ce-i place cum răsună. – Oricum ar fi, există așadar în această aparent perfectă construcție o crăpătură politică, poate într-o anumită măsură conștientă, o opțiune pentru formă în pofida conținutului, o sărbătorire a erorii enunțată negru pe alb în pliantul însoțitor.
Apare în mod normal întrebarea cum e reflectat în expoziție sau în picturile prezentate acest fragment infidel, ca un pixel fibrilant dintr-o matriță aproape perfectă, dar care indică explicit existența acesteia? Presupun că o privire atentă a lucrărilor ne va aduce la cunoștință renumitul efect al imperfecțiunii descoperit în detalii și descris atât de bine de către Thomas Bernhard în Vechi maeștri.
Și anume, nicio lucrare din această expoziție nu este perfectă. Nicio lucrare din nicio expoziție poate e perfectă. O privire atentă ne va indica faptul cât de problematică a fost fiece decizie a artistului sau artistei din spatele șevaletului de a pune pe pânza alba un nou strop de culoare, uneori erau doar atingeri, alterori lovituri, ajutându-ne să înțelegem că fiecare lucrare a fost rezultatul unei corvoade, a unui dureros și îndelungat chin al facerii, ce depășește orice idee de frumos sau estetic, motivate prin șiruri de evenimente de inimaginat, deși dorită.
Orice lucrare este o ispășire. Probabil curatorii vă vor fi la dispoziție și împărtăși unele dintre aceste povești din culise. Ceea ce e coroborat și de kaido racers. Citire în continuare din Fanfarov –
omul e un inventator de suflete
cu loialitate și-l distruge pe al său
la primul accident și-o moarte
ca un nor de meteoriți pe cerul urbei nocturne
dispare pentru totdeauna
în timp ce arde
Îmi voi încheia cronica, totușu, cu un fragment dintr-un alt autor. Voi cita din Bașou, preluat dintr-un jurnal de călătorie cunoscut sub titlul Îngusta cărare spre adâncul nord. Datorită acestui haikuar, probabil, au devenit atât de renumite kaidourile japoneze. Poetul le-a luat la picior descriindu-și impresiile acu secole în urmă.
Voi oferi aici o traducere inedită al lui Bașou, apropo, renumit și în Moldova drept singurul autor japonez al cărui texte există în cel puțin trei traduceri diferite.
O! delectare
a zăpezii răcoare
în a sudului vale.
Este singurul haiku al lui Bașou din întreaga culegere în care apare cuvântul zăpadă. Bașou și-a parcurs călătoria respectivă în Iulie, iar zăpada pe care o descrie a văzut-o pe vârful unor munți, unde zăpada nu se topiseră nici vara și cumva prin prezența sa i-a oferit lui Bașou o crăpătură aromată de ușurare. Sau poate doar și-a închipuit că o vede.
Îndrăznesc să cred că și zăpada din tablourile prezentate în Lutnița vor răcori încăperi alese cu răcoare în perioadele mai călduroase ale anului. Sper că războiul ce zvâcnește alături nu se va răspândi, nu va găuri pereții galeriilor și apartamentelor noastre, ci chiar se va ogoi, iar lumea va decide să îmbrățișeze pacea și să cumpere lucrări de artă, nu armament sau alte mașinării, decât doar dacă sunt cumva legate de artă.
Teodor Ajder
ninge peste capote peste valea lui david, Expoziție.
13.12 – 26.01, Galeria Lutnița, Chișinău.
Participanți: Alex Bodea, Șerban Savu, Mark Verlan, Dmitri Șibaev, Sorin Câmpan, Mircea But, Victor Guțu, Diana Cepleanu, Lică Sainciuc, Victor Ciobanu Gheorghe Ilea, Andrei Câmpan, Victoria Sadovnic, Dumitru Fanfarov, Valentina Rusu Ciobanu.
