Ilia Budraitskis
Mișcarea politică de protest condusă de Aleksei Navalnîi a încercat un tip de mobilizare a maselor rar întâlnit pînă acum printre disidenții liberali. El s-a opus efortului de a sufoca societatea rusă – un act de sfidare pentru care a fost ucis.
Vineri – dacă nu cumva lucrurile se întâmplaseră deja cu o zi înainte – politicianul disident Aleksei Navalnîi a fost ucis într-o închisoare pentru deținuți cu grad ridicat de risc situată în nordul îndepărtat al Rusiei. Adevăratele cauze ale morții sale continuă să fie ascunse și nici măcar nu se știe unde se află la moment cadavrul său, deși părinții și soția sa încearcă fără succes să îl recupereze de la autorități. Este posibil ca Navalny să fi murit în urma unei lovituri, a unei otrăviri sau ca o consecință a torturii sistematice la care a fost supus de-a lungul celor trei ani de închisoare. Nu ni s-a spus nimic.
Multora, inclusiv mie însumi, încă le este greu să se obișnuiască cu gândul că Navalnîi a murit. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că acest deznodământ a fost un rezultat oarecum așteptat de când Navalnîi s-a întors în Rusia, în ianuarie 2021. Atunci, după ce supraviețuise în mod miraculos unei tentative de otrăvire de către serviciile speciale rusești – și fusese internat într-un spital la Berlin – Navalnîi a zburat înapoi din capitala germană la Moscova, unde a fost arestat imediat după sosire. Temeiurile juridice ale încarcerării sale au fost lipsite de sens: mai întâi a fost condamnat la trei ani de închisoare, dar apoi autoritățile au adăugat o pedeapsă de nouă ani pentru un alt caz, iar apoi o a treia pedeapsă pentru încă nouăsprezece ani. Navalnîi a înțeles foarte bine că, pe teritoriul Federației Ruse, viața sa depindea doar de voința unui singur om. În acest sens, el a devenit ca orice alt cetățean rus.
Navalnîi a petrecut mai mult de 250 de zile, cu scurte pauze, în așa-numita celulă de pedeapsă – un fel de închisoare în închisoare, care îl închide pe deținut în condiții extrem de dificile, inclusiv o interdicție totală a oricărui contact cu lumea exterioară. Cu toate acestea, până în ultimele sale zile, a profitat de fiecare ocazie pentru a citi și a scrie. După cum știm din istorie, pentru mulți prizonieri politici, celula de închisoare devine un loc de reflecții profunde – adesea, din păcate, finale – asupra motivelor înfrângerii mișcărilor din care au făcut parte, asupra lecțiilor care pot fi învățate și asupra provocărilor pentru viitor.
În august anul trecut, Navalnîi a scris probabil unul dintre cele mai semnificative mesaje de acest gen. Reflectând asupra motivelor apariției și consolidării dictaturii lui Vladimir Putin, el a ajuns la concluzia că rădăcinile acesteia se întorc în anii 1990, în perioada guvernării lui Boris Elțîn și a așa-numitelor reforme de piață. Putin și prietenii săi din serviciile secrete nu au ajuns la putere „împingându-i pe reformatorii democratici departe de ea”, scria Navalnîi: mai degrabă, acești „reformatori” „i-au chemat ei înșiși, i-au învățat ei înșiși cum să falsifice alegerile, cum să fure proprietatea statului, cum să mintă mass-media, cum să suprime cu forța opoziția și chiar cum să pornească războaie idioate”. Pentru a menține controlul unui mic grup de oligarhi asupra unui vast imperiu imobiliar, „democrații” din anii 1990 au distrus instituțiile democratice incipiente ale Rusiei și au deschis calea către autoritarism. Înțelegerea acestei geneze a putinismului, legată inextricabil de istoria criminală a redistribuirii fostei proprietăți sovietice, este, după cum a remarcat Navalnîi, „cea mai importantă problemă de strategie politică pentru toți susținătorii dezvoltării democratice a țării”.
Lui Navalnîi i-au fost utili, cu siguranță, mai mulți ani de experiență pe care îi are în politica rusă pentru a ajunge la această concluzie. În 2000, pe când era foarte tânăr, s-a alăturat partidului liberal Iabloko (rom. Mărul), pe care l-a părăsit câțiva ani mai târziu, dezamăgit fiind de dogmatismul și elitismul generației mai vechi de liberali ruși. Dorința sa de a construi o coaliție largă a opoziției l-a determinat să cocheteze cu naționalismul rus și cu retorica anti-imigranți, ceea ce rămâne unul dintre cele mai controversate momente ale traiectoriei sale politice. În 2011, el a lansat Fundația Anticorupție, o organizație care s-a dovedit capabilă să absoarbă energia generației mai tinere care fusese declanșată de protestele în masă împotriva revenirii lui Putin pentru al treilea mandat prezidențial. Acest lucru a marcat începutul istoriei lui Navalnîi ca principalul și cel mai periculos opozant al guvernului Putin – povestea lui Navalnîi din anii 2010.
Furia socială
Pe fondul represiunii crescânde și al răspândirii apatiei și a conformismului în societatea rusă, în cadrul unui sistem electoral opac și manipulat de sus, Navalnîi a arătat că și astfel de alegeri pot fi folosite ca o expresie puternică a protestului dar și ca exercițiu de politizare a unor straturi largi ale societății. În 2013, el a desfășurat o campanie impresionantă în alegerile pentru primăria Moscovei, concurând cu protejatul Kremlinului, iar în 2018 a anunțat că va candida la viitoarele alegeri prezidențiale. Deși autoritățile nu i-au permis lui Navalnîi să candideze, invocând diverse pretexte neverosimile, campania sa din 2018 a atras 150.000 de voluntari, devenind, de fapt, cea mai masivă organizație politică de masă din istoria Rusiei post-sovietice. Sediile de campanie ale lui Navalnîi, deschise în toată țara, au devenit centre de politizare a tinerilor. Au avut loc în mod constant dezbateri pe toate temele de actualitate ale vieții țării, iar generația de douăzeci și ceva de ani a descoperit lumea ideilor politice (și atenție: unii dintre ei le-au ales pe cele socialiste).
Lucrul cel mai important, campania lui Navalnîi a arătat zecilor de mii de oameni că participarea politică reprezintă o alternativă reală la lumea îngustă a intereselor private și a indiferenței în care guvernul Putin i-a împins cu atâta efort pe ruși timp de ani de zile. Acest succes a fost posibil pentru că Navalnîi a înțeles că setul standard de sloganuri liberale – limitat la cereri pentru alegeri corecte și garanții ale drepturilor civile – nu poate produce o mobilizare politică la scară largă. El a înțeles că, în Rusia lui Putin, inegalitatea socială colosală, sărăcia majorității și bogăția incredibilă a unei minorități minuscule sunt problemele principale. Posibilitatea tranziției către o democrație reală depinde de rezolvarea acestei probleme. Investigațiile lui Navalnîi, care au stârnit o uriașă revoltă publică, au vorbit, de fapt, nu numai despre corupție, ci și despre natura criminală a averii elitei politice și economice ca atare. Furia socială stârnită de nesfârșitele tururi virtuale ale palatelor secrete ale lui Putin și ale prietenilor săi a fost, în mare parte, un sentiment de clasă.
În această perioadă, problema injustiției sociale a început să ocupe un loc cheie în retorica lui Navalnîi. El s-a opus în mod activ reformei neoliberale a pensiilor lui Putin, făcând presiuni pentru crearea unor sindicate independente ale asistentelor medicale și ale profesorilor, și a criticat guvernul rus în timpul pandemiei pentru plățile reduse către persoanele care își pierduseră veniturile și locurile de muncă. Navalnîi nu ajuns pe aceste poziții pentru că ar fi pornit de la idei de stânga, ci datorită experienței sale de a călători constant în întreaga țară și a capacității de a asculta oameni foarte diferiți despre problemele lor reale. După 2018, când în cele din urmă a devenit clar că el și adepții săi nu vor avea niciodată voie să participe la alegerile prezidențiale sau parlamentare, Navalnîi a făcut apel la „votarea inteligentă” – adică susținerea celui mai promițător candidat capabil să câștige împotriva partidului Rusia Unită al lui Putin. Această tactică a devenit o provocare serioasă pentru sistemul de „democrație dirijată” al lui Putin, în care toate celelalte partide există ca ornamente și nu au în nici un caz funcția de a concura efectiv pentru putere și influență politică. Principalul beneficiar real al „votului inteligent” a fost Partidul Comunist al Federației Ruse (PCFR) – ca singura forță din cadrul sistemului politic existent capabilă să acumuleze voturi care exprimă furia socială. Prin apelul său la susținerea tactică a PCFR, Navalnîi nu numai că a atras sute de mii de alegători tineri în partid, dar a contribuit la o revigorare în cadrul partidului PCFR însuși, unde nemulțumirea față de cursul conservator și oportunist al vechii conduceri era în creștere.
Până în vara anului 2020, a devenit clar pentru Kremlin: Navalnîi reprezenta o problemă existențială care nu putea fi rezolvată decât prin mijloace radicale. Cu toate acestea, Navalnîi nu numai că a supraviețuit în mod miraculos otrăvirii, dar, împreună cu echipa sa, a realizat o anchetă strălucită în ceea ce privește propria sa crimă eșuată, stabilind lista completă a ofițerilor Serviciului Federal de Securitate (succesorul KGB-ului) care au fost implicați în această operație. Ianuarie 2021 a devenit ultima bătălie a lui Navalnîi. Zeci de mii de oameni au ieșit pe străzile marilor orașe pentru a cere eliberarea sa imediată. Aceste demonstrații au fost scoase în afara legii și aspru reprimate: sute de persoane au fost bătute și reținute. În acest moment, Rusia lui Putin era deja pe cale să invadeze Ucraina, iar eliminarea oricărei opoziții potențiale era parte integrantă a acestei pregătiri. Protestele din ziua în care a început războiul, 24 februarie 2022, au fost slab organizate și nu au mai atins amploarea din anul precedent. Societatea rusă a plonjat într-o atmosferă de frică și apatie, iar Navalnîi nu a putut afla vești în celula sa din închisoare decât din emisiunile TV de propagandă și din scrisorile primite de la camarazii săi.
Aleksei Navalnîi nu a fost niciodată un socialist. El a crezut pe deplin în posibilitatea unei democrații „normale” pentru Rusia, cu un stat de drept, libertate de exprimare, o clasă de mijloc masivă și o piață orientată social. În acest scop, Navalnîi a luat în serios principii atât de banale precum „guvernarea poporului și de către popor”. Urmându-l pe Alexandr Radișcev, primul disident rus de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și luptător pentru eliberare, Navalnîi dorea ca fiecare cetățean rus să se simtă „nu un copac, nu un sclav, ci o ființă umană”. Iar acum, după asasinarea lui Navalnîi și în fața creșterii formelor autoritare de capitalism în întreaga lume, trebuie să ne amintim că, fără libertatea de bază de exprimare și de întrunire, stânga și cei oprimați au foarte puține șanse de a câștiga ceva.
Dacă ne confruntăm cu un aparat represiv înarmat până în dinți, care nu este restricționat de niciun cadru legal, atunci este puțin probabil să putem construi o mișcare de masă. Participanții la recentele proteste din Iran știu acest lucru, la fel ca și palestinienii și kurzii, care sunt torturați cu miile în închisori. Prizonierii politici socialiști și anarhiști ruși știu acest lucru. Navalnîi nu numai că a înțeles aceste adevăruri simple, dar și-a sacrificat viața pentru ele. El nu a făcut-o în zadar.
Sursă imagine de fundal: (Kirill Kudryavtsev / AFP via Getty Images).
Articolul a apărut inițial pe platforma Jacobin și a fost tradus din limba engleză de redacția PLATZFORMA.
