RECENTE

Granițe, Naționalism și Violența Inerentă a Statului-Națiune: note despre conflictul israelo-palestinian

Notă de la autoare:  Doresc să subliniez profunda mea dezamăgire și durere față de modul extrem de inegal în care conflictul dintre Hamas și Israel este prezentat în media occidentală și globală, precum și față de răspunsul și susținerea Occidentului pentru acțiunile Israelului în Gaza.
Este incontestabil faptul că acțiunile Hamas sunt îngrozitoare și trebuie condamnate fără echivoc ca fiind crime de război. Hamas este o organizație extremistă și atacurile sale din weekend sunt de neînchipuit.
În același timp, distrugerea extinsă a Fâșiei Gaza de către Israel, efectuată deja de decenii întregi și soldată cu numeroase victime civile, bombardarea școlilor și a spitalelor și impunerea unei blocade totale care nu admite accesul la hrană, medicamente și energie electrică într-o regiune ocupată, este la fel de condamnabilă precum o crimă de război. Ceea ce este deosebit de îngrijorător este felul în care politicienii din UE și SUA, alături de o mass-media globală aparent lipsită de integritate jurnalistică, par să eticheteze selectiv diverse acțiuni drept crime de război în funcție de interesele lor politice. Drepturile omului și dreptul internațional par să fie aplicate selectiv de către țările occidentale în conformitate cu interesele elitelor lor conducătoare.
Viețile palestinienilor, inclusiv morțile tragice a sute de copii continuă să fie ignorate și reduse la simple statistici.
UE și SUA poartă o gravă responsabilitate pentru că practic au dat undă verde guvernului de extremă dreapta al Israelului să desfășoare în fața ochilor noștri ceea ce echivalează cu o epurare etnică a palestinienilor.

Evenimentele recente din Orientul Mijlociu, marcate de acte oribile de violență comise de Hamas (1), (2), (3) împotriva civililor israelieni și, ulterior, bombardamentele aleatorii ale Fâșiei Gaza, „o închisoare în aer liber” – unde trăiesc mai mult de două milioane de palestinieni în condiții de apartheid (4) – au declanșat îngrijorări cu privire la o posibilă escaladare militară și la consecințele devastatoare umanitare pe care le-ar putea implica.

Conflictul dintre Israel și Palestina are rădăcini în secolul al XIX-lea și a început cu acțiunile unei puteri europene, Imperiul Britanic, care a promis mișcării sioniste o patrie pentru poporul evreu în teritoriul locuit în principal de arabi palestinieni și alte minorități precum evreii, creștinii, beduinii și druzii. Deceniile ce au urmat, marcate de conflicte violente, au fost martore la alungarea sau anihilarea palestinienilor de către coloniștii israelieni prin deportare, demolarea caselor lor și înființarea de noi așezări israeliene. Astăzi, arabii palestinieni care încă locuiesc pe teritoriul Palestinei de dinainte de 1948 trăiesc în Cisiordania ocupată (West Bank), Fâșia Gaza și Ierusalimul de Est în condiții de blocadă și supraveghere completă, deseori supuși la încălcări ale dreptului omului (5). Armata și regimul israelian controlează furnizarea apei, hranei, și electricității pentru locuitori. Mulți cercetători consideră acțiunile Israelului împotriva palestinienilor drept epurare etnică (6), (7).

Acest conflict a fost caracterizat de radicalii evrei și palestinieni drept un „conflict existențial” în care cele două popoare revendică același teritoriu ca patrie națională. Abordările radicale din ambele părți susțin că cele două grupuri nu pot coexista pe același teritoriu și își doresc distrugerea reciprocă.

Cu alte cuvinte, atât sioniștii de extremă dreaptă, cât și islamiștii palestinieni  îi dezumanizează pe cei din celălalt grup și susțin anihilarea reciprocă.

Pretenția mișcării sioniste cu privire la „Țara Făgăduinței” își are originile în contextul tragic al pogromurilor europene. Aceasta a fost o perioadă în care comunitatea evreiască a fost supusă presiunii crescânde de a se integra complet în mișcările naționale emergente, iar apoi a fost confruntată cu ororile Holocaustului. În fața acestor persecuții, exil și genocid, susținătorii mișcării sioniste au ajuns la inevitabila concluzie că doar având un stat național propriu își pot asigura protecția și drepturile. De-a lungul deceniilor următoare și a colonizării Palestinei, sionismul a promovat ideea că iudaismul ar trebui să devină o chestiune națională, susținând că teritoriul Palestinei este destinat exclusiv evreilor și considerând arabii palestinieni ca fiind „străini”.

În contrast, arabii palestinieni au susținut că ei sunt indigeni în acea regiune și că au trăit pe acele meleaguri încă din perioada Imperiului Roman (8). Narativa palestiniană subliniază faptul că israeliții sioniști au ajuns în Palestina în calitate de colonizatori și ocupanți, respingând afirmația că teritoriile erau neocupate (o poveste similară cu cea a „pământurilor nelocuite” folosită de coloniștii europeni în America în timpul genocidului împotriva popoarelor indigene). Conform Palesinienilor, Israelul a adoptat o strategie de cucerire și anihilare, ucigând, împingând activ palestinienii din propriile lor teritorii sau creând condiții inadecvate pentru o viață decentă.

Cele două narațiuni sunt intrinsec contradictorii, dar le unește efortul de a concilia triada popor-teritoriu-stat. Conflictul dintre Palestina și Israel oferă o exemplificare elocventă a violenței înrădăcinate în sistemul stat-națiune. Reprezentarea conflictului ca o luptă existențială între două entități naționale și accentuarea identităților naționale nu doar ignoră umanitatea celor implicați, ci și evidențiază cum statele-națiune își legitimează deseori existența prin excluderea și confruntarea cu cei considerați „ceilalți străini, non-naționali”.

Astfel, perpetuarea violenței în acest conflict reflectă esența paradigmei statului-națiune: revendicările teritoriale și identitățile naționale vin în detrimentul vieților umane și păcii.

 

Deșteptarea Națională: Când Națiunea a Cucerit Statul

Statul național, așa cum a apărut după Revoluția Franceză, reprezintă combinarea a două elemente care în secolul al XVIII-lea erau încă separate: stat și naționalitate. Aparatul de stat a fost stabilit ca o instituție legală, angajându-se să protejeze drepturile tuturor celor care se aflau sub jurisdicția sa. Dar spre sfârșitul secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea, mișcările de trezire națională au zguduit societățile, fragmentând și etnizând populațiile printr-o combinație de violență și educație.  

Națiunile au apărut atunci când oamenii au câștigat o conștiință colectivă ca membri ai unor entități culturale și istorice comune, legate prin mituri originare de anumite teritorii. Filosoful francez Etienne Balibar susține că națiunile își au fundamentul în așa zisa „etnicitate fictivă”, o construcție esențialistă, implicând ideea că fiecare individ moștenește o combinație unică de substanță biologică și spirituală, care îl leagă de o anumită comunitate, și în același timp îl distinge de „cei din afara acesteia” (9). În acest sens, naționalismul are o strânsă legătură cu eugenismul și se bazează pe condiția omogenității populației.

Hannah Arendt descrie procesul de emancipare națională ca fiind „națiunea care cucerește statul„, insinuând că statele au ajuns să funcționeze cu scopul de a proteja interesele „naționale” și drepturile „naționale” nu umane (10). Această nouă organizare socială și politică, statul-națiune, se bazează pe cel puțin două condiții: omogenitatea populației și rădăcini într-un anumit teritoriu.

Mai mult de atât, principiul statului-națiune la începutul secolului trecut, abia de putea funcționa în țări cu tradiții naționale stabilite (de exemplu, Franța, Germania), unde populațiile minoritare trebuiau să aleagă între asimilarea completă sau exil.

Deci, cum ar putea funcționa în regiuni caracterizate de diversitate demografică, precum Balcanii, Europa de Est sau Orientul Mijlociu?  Aceste regiuni, vestigii ale imperiilor Roman, Otoman și Rus, au fost istoric marcate de pluralitate lingvistică, diversitate religioasă și identități care nu puteau fi restrânse limitelor identității naționale.

După Primul Război Mondial și dezintegrarea ulterioară a ultimelor imperii continentale europene, au apărut noi state-națiune în Europa Centrală și de Est, precum și în Orientul Mijlociu, extrem de vulnerabile la violență din cauza lipsei de „omogenitate națională” ca precondiție pentru înființarea statului-națiune.

Unele grupuri au căutat să omogenizeze aceste state promovându-și propria identitate națională, în timp ce altele au fost categorisite ca „minorități naționale” și au căzut sub protecția Tratatelor Minorităților.

Un rezultat evident a acestor tratate a fost instituționalizarea și consolidarea a ceea ce era deja implicit în cadrul sistemului de stat-națiune: recunoașterea faptului că minoritățile nu doar conviețuiesc în interiorul statelor-națiune, ci au nevoie de o entitate externă, dincolo de statul-națiune, pentru a le garanta protejarea drepturilor și bunăstării.

Statul-națiune deci este o instituție intrinsec violentă, organizată în jurul diviziunii, clasificărilor și frontierelor care nu poate fi compatibilă cu drepturile universale ale omului.

Calitatea de membru într-un stat-națiune, fie prin pașaport, drepturi sociale sau privilegii de vot, exclude în mod intrinsec pe cei care nu împărtășesc aceeași afiliere la statul-națiune (11).

Tragedia, scrie Hannah Arendt, este că populațiile frustrate la nivel național, asuprite de noul stat devin convinse că „adevărata libertate, adevărata emancipare și adevărata suveranitate populară nu pot fi atinse decât cu o emancipare națională deplină, că oamenii fără propriul guvern național sunt altfel lipsiți de drepturilor omului”. În secolul al XX-lea, popoarele colonizate au inițiat mișcări de contestare a opresiunii imperiale, în primul rând prin afirmarea dreptului lor la autodeterminare prin revendicări naționale.

Acest fenomen persistă și în luptele contemporane, cum ar fi conflictul palestino-israelian care durează de decenii. În acest context, palestinienii se confruntă cu indiferența internațională față de crimele statului israelian și văd din ce în ce mai mult înființarea unui stat național palestinian ca singura lor cale către eliberare. Ei consideră că această mișcare ar putea să le ofere o patrie în care să-și exercite drepturile fundamentale și să trăiască în pace, într-un teritoriu recunoscut la nivel internațional.

Limitările Statelor-Națiuni: Lipsa Imaginației Politice și Perpetuarea Violenței

 Realitățile sumbre ale erei moderne și vărsarea de sânge care stă la baza dominației statelor naționale sunt înrădăcinate în noțiunea că emanciparea națională necesită violență. Revizuind ideile Hannei Arendt, devine evident că pericolul emancipării naționale constă în faptul că pretinsa libertate a națiunii nu este sinonimă cu libertatea tuturor locuitorilor săi; în schimb, se bazează adesea pe subjugarea și oprimarea celor etichetați ca diferiți sau „străini”. În acest peisaj complex, migranții, refugiații, minoritățile, persoanele strămutate și apatrizii se vor găsi întotdeauna într-o stare perpetuă de precaritate, adică a unor oameni care, de foarte multe ori, nu au dreptul să aibă drepturi.

Modul de operare al statului-națiune, așa cum este subliniat de Zygmunt Bauman, se concentrează pe o luptă continuă împotriva alterității și „străinătății”’ (12).

Această strategie necesită o reinventare continuă a identității și misiunii statului-națiune, culminând adesea în două abordări distincte, dar interconectate. Pe de o parte, abordarea antropofagică încearcă să impună asimilarea prin ștergerea tuturor urmelor de „alteritate”. Acest proces implică măsuri precum erodarea limbii și suprimarea tradițiilor non-conforme cu scopul de a uniformiza populația sub standardul statului-națiune. Pe de altă parte, strategia antropoemică se învârte în jurul excluderii, marginalizării, izolării și uneori chiar eliminării fizice a „străinilor”. Aceste strategii sunt puse în aplicare pentru a păstra limitele statului-națiune, garantând astfel că cei care nu se încadrează în tiparele stabilite sunt fie menținuți la distanță, fie excluși în totalitate.

Tragedia este că națiunea a devenit un adevăr transistoric.

Chiar și cei care recunosc că națiunile s-au format prin anumite evenimente istorice, sărbătoresc statului-națiune ca o realizare istorică ideală și un proiect politic care trebuie protejat, îngrijit și rafinat. Conceptul de națiune s-a înrădăcinat atât de adânc în conștiința noastră colectivă, încât îl acceptăm ca fiind singura formă legitimă de organizare politică a societății. Această acceptare a normalizat ideea că granițele sunt mijloace legitime de a clasifica populația umană între oameni acceptabili, dezirabili și cei nedoriți, permițând aparatului de stat să pătrundă în viața cotidiană și să monitorizeze acțiunile individului. Această acceptare a erodat dreptul la mobilitate, a sacralizat militarismul și a constrâns oamenii să se conformeze narațiunilor naționale, la rândul lor formulate și impuse de elitele politice.

În această realitate dură, xenofobia și rasismul sunt tolerate, iar victimele civile sunt considerate un rău necesar în urmărirea așa-numitelor „interese naționale”. Trăim într-o eră în care asistăm la o alarmantă declinare către brutalitate, iar în ciuda ororilor secolului al XX-lea, continuăm să ne implicăm în conflicte cu tehnologie militară tot mai sofisticată. Aceste tendințe îngrijorătoare subliniază cu putere necesitatea unei analize critice asupra dominanței incontestabile a statului-națiune și a implicațiilor sale profunde pentru lumea noastră contemporană.

Întorcându-ne la conflictul îndelungat dintre Israel și Palestina, ne confruntăm cu realitatea incontestabilă și dură că rădăcina acestui conflict violent constă în urmărirea aspirațiilor naționale.

Drumul Israelului către statalitate a fost marcat de expulzarea violentă, marginalizarea și anihilarea arabilor palestinieni. De decenii, palestinienii au îndurat greutățile ocupației, disperați de pasivitatea  și, aparent, indiferența comunității globale față de soarta lor. Pe de altă parte, din cauza violenței perpetrate de regimul sionist, palestinienii au ajuns să creadă că singura cale pentru obținerea drepturilor de bază, libertate și recunoașterea lor ca ființe umane de egală valoare este înființarea propriului stat-națiune. Recentele valuri de ostilități și violență, insă,  pun sub semnul întrebării viabilitatea soluției celor două state ca metodă de rezolvare a acestui conflict.

Una dintre principalele motive pentru scepticismul privind soluția celor două state constă în persistența riscului de dispute legate de teritoriu și identitate. Neînțelegerile istorice și nedreptățile trăite atât de israelieni, cât și de palestinieni, au creat o rețea complexă de revendicări concurente, accentuate de activitățile de colonizare în Cisiordania și de întărirea narativelor divisive. Toate acestea fac tot mai dificilă stabilirea unor granițe clare și reciproc acceptabile, precum și abordarea problemelor precum dreptul la întoarcere pentru refugiații palestinieni și statutul Ierusalimului.

Ceea ce este cu adevărat urgent este deschiderea unei căi pentru ca oamenii din ambele tabere să își exprime colectiv durerile și să caute dreptatea în calitate de ființe umane, depășind limitele identităților naționale.

Doar prin depășirea cadrului strâmt al statului-națiune putem începe să promovăm condițiile necesare pentru o pace durabilă și un viitor în care atât israelienii, cât și palestinienii pot conviețui în înțelegere.

Care ar fi potențialele soluții?

Reevaluând opțiunile pentru conflictul israeliano-palestinian, se evidențiază că soluția celor două state nu este doar dificilă de realizat, ci și lipsită de viziune și creativitate politică. Această abordare este pusă sub semnul întrebării pe termen lung, deoarece statele-națiune adesea s-au format și au evoluat prin violență. De asemenea, Acordurile de la Oslo au stabilit Autoritatea Palestiniană ca o etapă incipientă de statalitate, dar acest demers nu a avut niciodată ca intenție stabilirea unui stat palestinian sau obținerea unei păci durabile (13), (14). O dată cu sprijinul militar acordat de multe țări occidentale Israelului, se conturează o inegalitate de putere și sprijin la nivel internațional. În contextul în care soluția celor două state devine din ce în ce mai puțin viabilă, se pune întrebarea esențială: care ar fi soluția atunci?

Propun două. 

1. Soluția unui stat-federație, unui stat unitar democratic sau stat binațional în care palestinienii și israelienii coexistă ca cetățeni cu drepturi și putere politică egală. Activistul palestinian Edward Said a scris: „…după 50 de ani de istorie israeliană, sionismul clasic nu a oferit nicio soluție pentru prezența palestiniană. Prin urmare, nu văd altă cale decât să începem să discutăm despre partajarea teritoriului care ne-a adus împreună, să-l împărtășim într-un mod cu adevărat democratic, cu drepturi egale pentru toți cetățenii” (15). Această abordare propune depășirea obstacolelor legate de identități naționale și revendicări istorice prin crearea unei entități statale în care toți locuitorii, indiferent de originea lor etnică sau religioasă, să aibă drepturi și reprezentare egale. Considerând masacrul care continuă de o săptămână deja, îmi este dificil să-mi imaginez cum această reconciliere ar putea avea loc. Cu toate acestea, după cum spune Yanis Varoufakis: “Anume suferința istorică unică din ultimele două secole îndurată atât de evrei cât și de arabii palestinieni – marcată de rasism, Holocaust, lagăre de concentrare, abuz, violență și opresiune prelungită – este cea care ar putea crea terenul comun necesar pentru a uni și a reconcilia aceste două popoare” (16).

2. Soluția Fără Stat

De prea mult timp, academicienii s-au obișnuit să-și restrângă imaginația la cadrul strâmt al naționalismului metodologic (17), privind statul-națiune ca pe un dat incontestabil și stabil. La fel cum în trecut, statul-națiune a reprezentat o viziune politică și un proiect menit să elibereze de sub tirania monarhiei și colonialismului, în zilele noastre avem nevoie, mai mult ca oricând, ca academicieni, oameni de știință și gânditori să căutăm o nouă viziune politică și un proiect care să ne ajute să scăpăm de tirania statelor-națiune.

Abordarea anarhistă susține că eliberarea de constrângerile sistemului de stat rezidă în abolirea capitalismului, care este strâns legat de structura și fundamentul statului-națiune. Prin promovarea internaționalismului clasei muncitoare, lucrătorii din Palestina, Israel și din întreaga regiune își pot uni forțele pentru a contesta dominanța clasei capitaliste, a zdrobi colectiv lanțurile opresiunii și a pune temelia unei noi ordini fundamentate pe principiile solidarității, libertății și egalității (18). Revizuirea și dezvoltarea principiilor anarho-sindicaliste (19) – decentralizare, mutualism și cooperare voluntară – oferă o perspectivă pentru crearea unei societăți în afara influenței statului.
În această viziune, puterea politică poate fi distribuită între comunități mai mici, cooperative voluntare sau asociații, punând accentul pe luarea deciziilor directe și auto-guvernare prin cooperare voluntară și respect reciproc. De asemenea, în domeniul economic, mutualismul ar putea contribui la o distribuție mai echitabilă a resurselor, protejând împotriva exploatării perpetuate de instituțiile capitaliste tradiționale. Mai mult decât atât, promovând cooperarea voluntară și solidaritatea în cadrul comunităților și asociațiilor, viziunea anarhistă pune autonomia, echitatea și solidaritatea ca principii de bază a societății.

Chiar dacă poate părea o utopie departe de realitatea aspră a zilelor noastre, această viziune este, în primul rând, o aspirație politică și un punct de pornire pentru un viitor mai just și mai uman.

Aceste principii de libertate și solidaritate trebuie să fie la baza construcției unei societăți mai bune, respectiv merită explorate și dezvoltate în continuare.

RFERINȚE: 

1. Hamas este o organizație islamistă, politică și militantă înființată ca o ramură a Frăției Musulmane din Egipt, cu scopul de a stabili un stat islamic în teritoriile istorice ale Palestinei. Este considerată o organizație teroristă de către multe țări din întreaga lume, inclusiv de către UE, Canada, Israel și SUA. Hamas nu reprezintă poporul palestinian.

2. Farsakh, L. (2011). The One-State Solution and the Israeli-Palestinian Conflict: Palestinian Challenges and Prospects. Middle East Journal, 65(1), 55–71.

3. https://www.aljazeera.com/program/newsfeed/2023/10/10/what-is-the-armed-palestinian-group-hamas-2

4. https://www.amnesty.org/en/location/middle-east-and-north-africa/israel-and-occupied-palestinian-territories/report-israel-and-occupied-palestinian-territories/

5. https://www.amnesty.org/en/latest/campaigns/2017/06/israel-occupation-50-years-of-dispossession/

6. Pappé, I. (2007). The ethnic cleansing of Palestine (Paperback ed). Oneworld.

7. Khalidi, R. (2010). Palestinian identity: The construction of modern national consciousness. Columbia University Press.

8. Hammer, J. (2005). Palestinians born in exile: Diaspora and the search for a homeland (1st ed). University of Texas Press.

9. Balibar, E. (1990). The Nation Form: History and Ideology. Review (Fernand Braudel Center), 13(3), 329–361.

10. Arendt, H. (2017). _The Origins of Totalitarianism_. Penguin UK.

11. Valluvan, S. (2019). Theorising the nation. In _The clamour of nationalism: Race and nation in twenty-first-century Britain_ (pp. 28–56). Manchester University Press.

12. Bauman, Z. (1995). Making and Unmaking of Strangers. _Thesis Eleven_, _43_(1), 1–16.

13. Roy, S. (1999). De-development Revisited: Palestinian Economy and Society Since Oslo. Journal of Palestine Studies, 28(3), 64–82.

14. Pace, M., & Sen, S. (2019). The Palestinian Authority in the West Bank: The theatrics of woeful statecraft. Routledge/Taylor & Francis Group.

15. http://www.miftah.org/Display.cfm?DocId=16582&CategoryId=5

16. https://www.youtube.com/watch?v=i-ZXE24uiW8

17. Anderson, B. (2019). New directions in migration studies: Towards methodological de-nationalism. Comparative Migration Studies, 7(1), 36.

18. https://theanarchistlibrary.org/library/melbourne-anarchist-communist-group-palestine-no-state-solution

19. https://www.marxists.org/reference/archive/rocker-rudolf/misc/anarchism-anarcho-syndicalism.htm#s5


Sursă imagine de fundal: Tjeerd Royaards (The Nation). 

Sprijină redacția Platzforma pe Patreon!
Become a patron at Patreon!

Despre autor

Catana Cătălina

Cătălina Catana a studiat Inovația în Afaceri în Amsterdam cu axare pe inovarea socială și durabilitate. În ultimii 3 ani s-a jucat de-a antreprenoriatul în diferite colțuri ale lumii, crescând în același timp o pasiune tăcută pentru științele sociale și economia progresivă. Câțiva ani în sectorul privat au fost suficienți pentru a o convinge să își schimbe direcția. În prezent, ea se află la Copenhaga, în calitate de asistent de proiect pentru Humanity în Action, o organizație internațională non-profit angajată în apărarea drepturilor omului, pluralism și democrație. Ea cercetează și scrie despre economia politică, justiția socială și echitate.

2 Comentarii

Lasa un comentariu