Vineri, 3 februarie, parlamentul a adoptat cîteva modificări la Codul Penal ”în vederea ajustării cadrului normativ în domeniul asigurării securității de stat, la situația operativă reală pe palierul combaterii riscurilor și amenințărilor, generate de acțiunile informativ-subversive ale serviciilor speciale străine în raport cu Republica Moldova”.
Scopul declarat al modificărilor este de a consolida securitatea statului.
Lumea a comentat, în special, noua redacție a articolului 3401, în privința separatismului care prevede pedepse atît pentru acțiuni de separatism cît și pentru instigare la acțiuni de separatism.
Separatismul este definit astfel – ”acțiunile săvârșite în scopul de a separa o parte din teritoriul Republicii Moldova cu încălcarea prevederilor legislației naționale sau a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte.”
În nota informativă a proiectului, ca motivație de adoptare a acestuia, găsim referințe directe la serviciile secrete transnistrene – mgb al rmn” – și la activitatea acestora pe teritoriul Republicii Moldova.
Legea antiseparatism (așa au botezat-o comentatorii din Chișinău) este așadar parțial o lege anti-trasnistreană, chiar dacă aplicarea ei, în condițiile unei realități consumate acum 30 ani în urmă – separarea Transnistriei de RSS Moldovenească – este neclară.
Totodată legea antiseparatism este și o lege anti-găgăuză. (Fostul ministru al transporturilor într-un guvern oligarhic și ministru al apărării în alt guvern oligarhic, Anatol Șalaru deja a lansat în spațiul public apelul de a aplica legea în privința unui exercițiu electoral dubios – referendum cu privire la aderarea la Federația Rusă – organizat în Autonomia Găgăuză în 2014, sub patronajul oligarhilor din Chișinău).
Fostul demnitar nu e deranjat deloc că legile nu au caracter retroactiv – e mai ușor să apuci prăjina anti-găgăuză și să arunci ceva vreascuri la rugul neînțelegerilor moldovenești (asta prinde atenția presei!) decît să zici ceva rezonabil (de exemplu că, în afară de ”bici”, Chișinăul trebuie să aibă și ”morcovi” în relațiile cu UTA Găgăuzia și cu Transnistria). Pentru că rezonabilitatea nu aduce laikuri și invitații în studiouri de televiziune.
Formulată ca amendament la Codul Penal, legea antiseparatism îndeplinește o singură funcție – cea de a restricționa și de a pedepsi.
Adică e bîta prin care statul Republica Moldova încearcă să se protejeze de amenințările separatiste.
Legiuitorul, adică actuala guvernare PAS, s-a îngrijit doar de acest capăt al bîtei ca și cum, simpla amenințare cu amenda sau cu închisoarea ar putea convinge eventualii separatiști să își calmeze planurile…
Cu referire la această bîtă, orice cetățean rezonabil ar fi de acord că ea funcționează în temeiul unor standarde duble.
Cum altfel să numești atitudinea diferită pe care o are guvernarea față de ”separatism” (posibilitatea dizolvării statului prin destrămarea în bucăți separate) și față de ”unionism” (posibilitatea dizolvării statului prin alipirea lui la o altă entitate)? În primul caz, e o atitudine restrictivă și punitivă, măsurată în amenzi și sancțiuni, al doilea caz – nu doar că de de bon ton, dar e semn de mîndrie și virtute.
…Ceea ce nu găsim, în această lege, în cadrul legal al țării, în politicile și strategiile de dezvoltare, în genere în viziunea pe termen lung despre țară nu este acest aspect restrictiv, adică jandarmul imaginar din capul guvernanților.
Din contra, lipsește un plan sau proiect comun, adică o Moldovă a Viitorului, ca proiect și proces, ce ar servi drept punct de atracție pentru locuitorii țării.
Altfel spus, problema legii antiseparatism nu e neapărat că ar fi prea dură (cum zic unii) sau prea moale (cum zic alții), ci faptul că, la limită, nu e ancorată în nimic altceva decît puterea punitivă a statului.
Ea nu face referință la vreo constelație de politici de consolidare a relațiilor interetnice și nici la vreo strategie ambițioasă de dezvoltare și Reintegrare a Țării.
Nici nu prea are la ce se referi: unicul document relevant în domeniu – Strategia de consolidare a relaţiilor interetnice în Republica Moldova pentru anii 2017-2027 – a avut un plan de acțiuni doar pentru perioada 2017-2020, și după aceea a fost abandonată aiurea.
Pe dimensiunea de reintegrare, din 2011 Guvernul implementează mici proiecte de reparație și reabilitare ale unor obiecte publice (case de cultură, școli) în perimetrul Zonei de securitate și în localitățile din stânga Nistrului. Măsurile ar trebui să contribuie la ”promovarea măsurilor de consolidare a încrederii în rândul populației de pe ambele maluri ale Nistrului și la realizarea obiectivului guvernamental de reintegrare a țării.”
Totuși, așa cum putem constata după mai mulți ani de implementare a programului, reparația grădinițelor, primăriilor, caselor de cultură și școlilor pe ambele maluri ale Nistrului nu a reușit să apropie cu mult cele două maluri… (Și ar fi aiurea să ne așteptăm să fie altfel: lucrările de reparație nu pot genera, de la sine, înțelegere și încredere – pentru asta ele ar trebui să fie însoțite de acțiuni ce ar pune și oamenii în contact, ar facilita comunicarea dintre ei, ar diminua din retorica războinică de pe ambele maluri etc).
Ca agendă de perspectivă asupra dezvoltării țării, documentul ce se apropie cel mai mult de un plan general este Strategia ”Moldova Europeană 2030”, adoptată de Parlament în noiembrie anul trecut.
Exemplar pentru faptul că guvernarea nu are nici o idee despre cum ar reintegra țara și ar consolida pacea interetnică este faptul că Transnistria nu este menționată niciodată (nici măcar în treacăt). Autonomia Găgăuză nu este pomenită nici ea.
În document, și amintesc, acesta este planul de dezvoltare a țării pe 10 ani înainte, care a fost elaborat de ”cele mai luminoase minți” din ONG-uri, administrație și partidele politice lipsește în genere un capitol dedicat reintegrării țării.
Altfel spus, în cel mai important document de dezvoltare a țării nu s-a găsit loc pentru o viziune despre modurile în care ar putea fi realizată conviețuirea etniilor diferite în Moldova, despre modurile în care ar putea fi respectat dreptul lor la autonomie lingvistică și culturală, la dezvoltarea culturilor lor, la modurile în care mozaicul etnic, lingvistic, religios și cultural al Moldovei ar putea fi ceva mai mult decît suma mecanică a părților acestuia…
Abordarea guvernării pe dimensiunea relațiilor interetnice este, ca și în cazul problemei transnistrene una în care infrastructura ”hard” – drumuri, școli, spitale, fabrici – ar atenua și ar elimina în mod automat diversele frustări etnice din Moldova.
Cum va funcționa asta?
Vedeți cazul Transnistriei și a acțiunilor de reintegrare desfășurate acolo.
Ca să fac un scurt rezumat: problema acestui tip de abordare – cu legea anti-separatism ca bîtă de protecție și fără a propune o viziune despre Moldova ca și ”Casă Comună” (o să reiau formularea lui Ion Druță, pe care o cred reușită, despre reconcilierile necesare conviețuirii pașnice dintre popoarele care trăiesc pe teritoriul Moldovei) e că el nu oferă un Vis, un Proiect, un Plan, O Viziune în care s-ar regăsi toți cetățenii Republicii Moldova, indiferent de limba, etnia, religia sau alte particularități ce-i fac deosebiți.
Imagine de fundal: alegeri în Găgăuzia (sursă: Diego Herrera).
