Pe 20 noiembrie, a început Campionatul Mondial de Fotbal din Qatar. Florin Poenaru sumarizează și analizează contextul politic în care se desfășoară și felul în care acest turneu devine marker-ul schimbărilor radicale din fotbalul de astăzi.
Rechizitoriu
Istoricul David Goldblatt a sintetizat rechizitoriul la adresa organizării Cupei Mondiale 2022 în Qatar:
1. Modul în care țara a câștigat în 2010 dreptul de găzduire a fost (cel puțin) suspect. Bănuiala a fost întărită și de faptul că între timp FIFA a fost zguduită de scandaluri de corupție și doar doi dintre membrii de atunci ai Comitetului Executiv – organismul care decide unde se organizează Cupele Mondiale – mai sunt astăzi în organizație.
2. Drepturile omului (drepturile femeilor, ale persoanelor LGBTQIA+, ale minorităților, libertatea presei) sunt sistematic încălcate în Qatar. Legislația pedepsește minoritățile, în loc să le protejeze.
3. Situația imigranților este una atroce, mai ales a muncitorilor angajați în construirea infrastructurii necesare pentru Cupa Mondială. The Guardian a estimat că peste 6500 de muncitori au murit între 2010 și 2021 în Qatar ca urmare a condițiilor improprii de muncă și locuire, iar alte cercetări vorbeau de peste 15000 de victime. Între timp,investigații de presă mai minuțioase și mai puțin partizane au infirmat atât aceste aproximări, cât și cifrele oficiale. Numărul real al victimelor nu va fi niciodată cunoscut cu exactitate. Condițiile de muncă și locuire rămân infernale pentru cei mai mulți dintre imigranți, mai ales pentru cei nealbi și care efectuează munci necalificate.
4. Amprenta de carbon a acestui Mondial va fi una uriașă. Economia Qatarului se bazează deja aproape în exclusivitate pe exportul de combustibili fosili, iar construirea infrastructurii pentru Cupa Mondială a intensificat emisiile de carbon. Stadioanele imense, dotate cu aer condiționat, sunt o sinecdocă a acestui fenomen. În plus, turneul se desfășoară într-o regiune a lumii deja grav afectată de catastrofa climatică. Viața în aer liber e aproape imposibilă în timpul verii, fapt pentru care Cupa Mondială a fost mutată iarna pentru prima dată în istoria competiției.
În ciuda acestui rechizitoriu, Qatar a cheltuit peste 250 de miliarde de dolari doar pentru organizarea turneului, CM 2022 devenind astfel cea mai costisitoare competiție sportivă din istorie. Și pentru FIFA încasările au fost record. Între 2018 – anul ultimei Cupe Mondiale, găzduite de Rusia – și 2022, FIFA a contabilizat aproximativ 7,5 miliarde de dolari.
Cupa Mondială a ipocriziei
În paralel, are loc și Cupa Mondială a ipocriziei, o competiție în care câștigă cine se arată mai critic față de acest turneu. Construcțiile faraonice și sumele astronomice au fost eclipsate doar de cantitatea enormă de ipocrizie revărsată de mediile mainstream europene și americane.
Presa din Anglia și SUA a fost foarte critică la adresa organizării Cupei Mondiale în Qatar încă de la început. Ce se uită însă de obicei este amănuntul că aceste două țări au fost și cele care au pierdut competiția pentru organizarea CM în 2018, în fața Rusiei, respectiv în 2022, îîn favoarea Qatarului. Pentru SUA, lucrurile s-au mai așezat între timp. FIFA a decis organizarea Mondialului din 2026 în SUA, cu câteva meciuri în Mexic și Canada, competiție la care vor participa 48 de echipe. Va fi cel mai lung turneu final din istorie. Anglia însă a rămas să poarte mai departe crucea criticii, dar și povara penibilului. David Beckham, jucătorul-emblemă englez, a susținut candidatura din 2018 a Angliei pentru organizarea Cupei Mondiale, dar între timp a devenit ambasadorul turneului din Qatar. Gary Neville, o altă legendă a naționalei Angliei și una dintre cele mai critice voci la adresa Qatarului, este angajat pe durata acestui campionat de televiziunea beIn Sports. Televiziunea este finanțată, desigur, de statul Qatar.
Confruntate cu rechizitoriul la adresa Qatarului, unele țări participante și foarte critice, precum Anglia, Belgia, Olanda, Danemarca, Germania, SUA sau Australia, au fost îndemnate de unii comentatori să boicoteze competiția, să nu se prezinte. Răspunsul acestora a fost că vor participa, dar că vor folosi competiția drept platformă pentru a atrage atenția asupra problemelor din Qatar. Una din modalitățile de sensibilizare și de protest urma a fi purtarea unei banderole care să arate susținerea pentru persoanele LGBTQIA+. Doar că, anunțate de FIFA că acest gest va atrage penalizarea cu un cartonaș galben pentru jucătorii care le vor purta, toate naționalele critice au renunțat la banderolă, motivând că nu doresc să își pună în pericol șansele de a câștiga meciurile și, astfel, trofeul.
Trebuie spus, așadar, în acest context că Mondialul din Qatar va contoriza și cele mai mari câștiguri pentru participanți. Echipa învingătoare va primi 42 de milioane de dolari, cea de pe locul secund – 30 de milioane, iar o clasare în primele 16 va aduce fiecărei echipe 13 milioane de dolari. Comparativ cu sumele vehiculate în fotbalul de club, sumele par infime, dar ele sunt foarte mari pentru federațiile naționale de fotbal, organizații pentru care competițiile internaționale reprezintă principalele surse de venit. Arbitrii, care vin din ligi naționale, vor fi de asemenea recompensați serios pentru munca lor. În faza grupelor, baremul este între 2500 și 5000 de dolari pe meci, iar după aceea va depăși 10000 de dolari pentru fiecare partidă.
Ipocrizia și dublul standard au trecut sub tăcere și faptul că țări precum Qatar, Emiratele Arabe și Arabia Saudită sunt deja profund angrenate în fotbalul de club european, finanțând echipe de top ale competițiilor europene precum PSG, Manchester City și, mai recent, Newcastle. Mai toate echipele mari din Europa sunt sponsorizate fie de Qatar Airways, fie de Emirates. beIn Sports a salvat fotbalul francez de la faliment prin cumpărarea drepturilor de televizare a meciurilor din campionat pe o sumă mult supraevaluată. Supercupa Spaniei, în format modificat, se joacă de trei ani la Riyadh contra unor sume fără de care echipele spaniole ar fi și mai aproape de faliment de cât sunt deja. Legăturile dintre petrodolari, monarhiile din Golf și fotbalul european sunt atât de puternice încât o rupere a acestora ar duce la o implozie a sistemului cu urmări tragice nu doar pentru cluburile de fotbal europene, dar și pentru segmente importante ale economiilor acestor țări. Mai mult, izolarea Campionatului Mondial din Qatar ca obiect al criticii ascunde de fapt relația ombilicală dintre combustibilii fosili și fotbalul contemporan, în ciuda gesticulațiilor oficiale despre catastrofa climatică.
La fel de ascuns a rămas și modul în care imigranții și refugiații sunt tratați în țările vestice și civilizate, așa cum a observat și Costi Rogozanu. Greu de găsit diferențe substanțiale între sistemul kafala folosit în țările din Golf și aspru criticat de europeni și modul în care au fost tratați muncitorii români în abatoarele din Germania pe durata pandemiei, pentru a da doar un exemplu la întâmplare, dintr-un șir nesfârșit de astfel de cazuri. Nici refugiații care trăiesc în condiții improprii în taberele de refugiați din Grecia, Italia sau Spania nu îndreptățesc vreo superioritate morală europeană. Ce să mai vorbim de miile de oameni care mor anual în Marea Mediterană, de cele mai multe ori sub ochii autorităților europene, care decid să nu intervină! Statele Unite au deportat mii de oameni, uneori chiar propriii cetățeni, au separat membri ai acelorași familii și au ținut copii în cuști la granița cu Mexicul. Va fi interesant de urmărit peste patru ani dacă aceste teme se vor constitui într-un rechizitoriu la adresa lor.
Criticile legitime care se puteau aduce organizării Cupei Mondiale în Qatar și a guvernării globale a fotbalului contemporan au fost serios diluate prin transformarea lor în ocazii de afirmare a virtuții prin punerea în scenă a unei revolte morale nesincere. De fapt, ce se ascunde în spatele criticilor ipocrite la adresa Qatarului nu e altceva decât o veche trăsătură euroatlantică: rasismul. Dublat, în cazul particular al Qatarului, de amestecul de frică și condescendență față de populațiile arabe. Qatarul a încercat să rezolve această problemă a reacțiilor negative aruncând cantități enorme de bani pentru sponsorizări și campanii de PR. Doar că nu poți învinge rasismul european cu PR.
Deși minor la prima vedere, „războiul berii” a fost elocvent pentru modul în care se manifestă rasismul și orientalismul. Limitarea cantității de alcool care poate fi vândută suporterilor pe stadioane și în jurul acestora a fost descrisă de presa occidentală ca un afront la adresa libertății de juisare a suporterilor de fotbal din partea unei culturi retrograde, care nu înțelege valorile supreme ale jocului. Doar că măsuri similare sunt în vigoare mai peste tot în lume, mai ales în Europa. În plus, cei care se plâng de prețul prohibitiv al unei beri în Qatar, uită probabil cât costă una în mijlocul Londrei sau în țările scandinave.
Așadar, aceste critici ipocrite întemeiate mai degrabă pe rasism au reușit să oculteze adevărata problemă: Cupa Mondială nu mai are nicio legătură cu fotbalul. Sportul a devenit secundar în raport cu interesele economice și politice mobilizate în jurul său. Pentru monarhiile din Golf, fotbalul este un amplu mecanism de PR statal pentru care nu are nici o relevanță ceea ce se întâmplă în teren. Cel puțin de la Cupa Mondială din 2010 încoace, organizată de Africa de Sud, aspectele politice au prevalat în fața fotbalului și au fost mai interesante decât acesta. Situația nu mi se pare deloc comparabilă cu Italia 1938 sau cu Argentina 1978, așa cum s-a mai speculat în media apropo de aceste Mondiale. Fasciștii lui Mussolini sau junta militară argentiniană au folosit un sport de masă pentru a spori susținerea pentru regimurile lor. Monarhia din Qatar nu organizează Cupa Mondială pentru a câștiga puncte în ochii propriilor cetățeni. Scopul este de a folosi evenimentul pentru a forja alianțe (geo)politice și economice.
Schimbare de generație în fotbal
Unul dintre motivele pentru care fotbalul devine secundar în cadrul campionatelor mondiale de fotbal este și calitatea slabă a sportului jucat de naționale, și asta nu de ieri, de azi, ci de vreo 30 de ani deja. Motivele sunt structurale și istorice. Pe de o parte, membrii echipelor naționale petrec mai puțin timp împreună, și astfel nu au timp să formeze automatismele de joc care dau calitatea fotbalului de club. Începutul slab de turneu pentru echipe considerate favorite, precum Argentina sau Germania, poate fi pus pe seama acestui fapt, mulți dintre titularii acestor echipe jucând încă pentru cluburile lor cu o săptămână înaintea competiției. Pe de altă parte, doar câteva echipe naționale reușesc să alinieze jucători cu adevărat de top, de regulă cele din Europa, care se bazează pe un amplu sistem de academii de fotbal ce presupun investiții masive. Naționalele care nu dispun de un astfel de sistem, cum este cazul celor mai multe, au resursele de talent limitate. Cazul emblematic la acest campionat a fost meciul Anglia – Iran, care a exprimat o realitate a fotbalului de la nivelul naționalelor care tinde să se accentueze în viitor.
Faptul cu adevărat remarcabil la acest Mondial este că va reprezenta ultimul pentru generația din care fac parte Messi și Cristiano Ronaldo, adică jucători născuți la mijlocul și finalul anilor ‘80. Absentul de ultim moment Karim Benzema, dar și Romelu Lukaku, Robert Lewandowski, Luka Modrić, Thiago Silva, Olivier Giroud sau David Silva sunt alte nume importante din această categorie. Istoric, fotbalul a reprezentat posibilitatea ascensiunii sociale. Traiectoria lui Maradona a fost întruchiparea deopotrivă mitică și tragică a acestei relații. Când legătura dintre industrialism, stat-națiune și clasă – adică cele trei ingrediente care au dat naștere fotbalului și au contribuit la expansiunea sa globală – s-a rupt, sportul acesta a încetat să mai ofere posibilitatea mobilității sociale, cel puțin în formele anterioare. Ca să poată deveni fotbalist profesionist astăzi, un tânăr are nevoie să fie școlit într-o academie, care este de regulă privată și foarte scumpă. Așadar, accesul aici necesită deja apartenența la o anumită clasă. Din ce în ce mai mult, fotbalul este astăzi jucat de oameni din familii ale clasei de mijloc; sau, în orice caz, din ce în ce mai rar de clasele populare. Acest mecanism de selecție, în care clasa socială este o precondiție pentru a ajunge fotbalist, micșorează numărul posibililor fotbaliști, iar aceștia, în schimb, capătă puteri sporite în raport cu cluburile de care aparțin și cu naționalele din care fac parte. Kylian Mbappe este poate exemplul extrem al acestei transformări a formării fotbaliștilor. Mai mult, a fi parte dintr-o familie din clasa medie are totodată avantajul de a oferi o plasă de siguranță celor pentru care fotbalul nu se materializează într-o carieră pe termen lung, ceea ce îi face pe jucători să fie mult mai puțin legați de cluburi, de naționale și de fotbal în general.
La nivel global, dar mai ales în Europa, academiile de fotbal, de regulă private și dezvoltate în jurul unor cluburi cu tradiție și resurse, tind să joace un rol disproporționat în conturarea carierelor viitorilor fotbaliști. Acest lucru duce la o uniformizare cu privire la ceea ce înseamnă un fotbalist „bun”, ceea ce înseamnă că jucătorii din noua generație seamănă destul de mult între ei cu privire la ceea ce știu să facă pe teren. Fiecare jucător din generația care vine după cea a unor Messi și Ronaldo poate fi foarte ușor de înlocuit de alții cu competențe similare fără nici un fel de problemă. Sunt șanse mici ca un nou Maradona să aprindă imaginația suporterilor prea curând. Astfel, generația care acum se retrage din scenă a fost și ultima care a trăit fotbalul ca un veritabil ascensor social. Cristiano Ronaldo reprezintă povestea de basm, dar biografia lui Romelu Lukaku sau a lui Luka Modrić sunt tipice din punctul acesta de vedere.
Noua generație de fotbaliști împărtășește aceeași poziție de clasă cu cei care îi privesc. Prețul biletelor de acces pe stadion este în general prohibitiv pentru clasele subordonate. La această Cupă Mondială, cel mai ieftin bilet la finală costă 750 de dolari, de exemplu. Consumul de fotbal la TV sau, mai nou, pe platforme de streamingonline, nu este ieftin nici acesta. Pentru cei mai mulți suporteri, a privi fotbalul nu mai are neapărat legătură cu ce se întâmplă pe teren, ci cu afirmarea posibilității de a participa la o experiență globală care nu este deloc accesibilă oricui.
Ce nu se vede cu ochiul liber
Am terminat acest text la finalul primei runde de meciuri din fiecare grupă. Nu cred că am reușit să văd mai mult de trei partide de la un capăt la altul și câteva fragmente din celelalte. Programarea Mondialului la finalul toamnei și în mijlocul zilei a ajutat foarte mult la „boicotarea” acestuia. Cel puțin până acum, calitatea fotbalului este atroce. Fiind în mijlocul sezonului competițional, mă așteptam ca jucătorii să fie mult mai în formă decât ar fi vara, dar poate e încă prea devreme de tras concluzii. Pe de altă parte, multe echipe au suferit de pe urmă accidentărilor ale unor jucători-cheie, în jurul cărora se construia tactica de joc, așa cum este cazul naționalei Senegalului, echipă pe care o susțin necondiționat la orice competiție la care participă. Scorurile vintage făcute de Anglia și Spania și surprizele oferite de Arabia Saudită (oh, the irony…) și de Japonia nu pot ascunde faptul că cele mai multe meciuri au fost de neprivit, iar multe echipe sunt chiar slabe și foarte slabe. Mărirea duratei prelungirilor nu a făcut decât să adâncească agonia în multe meciuri. Cine a avut ghinionul să vadă ceva din Uruguay – Coreea de Sud sau Maroc – Croația înțelege ce spun.
Poate că adevăratul punct de interes de până acum a fost introducerea unei versiuni semiautomate a VAR-ului, care este bazată pe Inteligență Artificială. Practic, această tehnologie promite să capteze ceea ce ochiul uman nu poate vedea, lărgind astfel și mai mult dominația tehnicii asupra fotbalului contemporan – cipurile plasate în mingi și cantitatea enormă de date adunată pe parcursul unui joc intră tot aici. Însă, cu cât arbitrii devin tehnic mai redundanți, cu atât numărul lor crește. La acest turneu vor fi 36 de arbitri principali, 69 de asistenți și 24 de arbitri video. La fiecare meci sunt în jur de alți șapte oficiali implicați, pe lângă cei trei de pe teren. Deliberarea arbitrilor a devenit spectacol în sine, iar ilustrările oferite de VAR după fiecare fază analizată sunt minicapodopere de anatomie criminalistică. Până și pe teren fotbalul a devenit secundar.
Bine ați venit în deșertul fotbalului!
Sursă imagine: pagina FIFA
Articolul a fost inițial publicat pe portalul TELETEXT și a fost preluat cu acordul redacției.
