Un interviu de Ondřej Bělíček (revista A2larm, Cehia) cu Isabella M. Weber, economistă politică, expertă în China și autoare a unei cărți despre dezbaterile economice din societatea chineză din anii 1980, când conducerea chineză știa că trebuie să își reformeze sistemul economic și să se orienteze spre mecanisme de piață, dar avea îndoieli cu privire la felul în care să facă acest lucru.
Când istoriografia de astăzi se referă la dezbaterea privind reformele economice din țările din Europa de Est în perioada comunismului târziu, ea folosește adesea termenul de „tranziție lungă”. Acesta arată că tranziția economică de la socialismul de stat la neoliberalism a fost un proces care a demarat în unele dintre țările din Europa de Est ca reacție la criza petrolului din 1973. Datoriile lor naționale scăpau de sub control, fapt care a obligat aceste țări să colaboreze mai strâns cu instituțiile financiare occidentale.
De asemenea, asta a însemna și o transformare mult mai profundă a sistemului economic mondial, odată cu sfârșitul etalonului aur și al sistemului economic Bretton-Woods. Cooperarea dintre economiștii est-europeni și instituțiile financiare occidentale a contribuit la conturarea dezbaterii privind necesitatea de a continua transformarea economică a economiei socialiste de stat.
Cei mai radicali susținători ai reformei economice neoliberale, cunoscută mai târziu sub numele de „terapie de șoc”, au fost influențați de modelul din Chile a lui Pinochet sau de regimul militar din Coreea de Sud. În același timp, dezbaterea privind reforma economică a fost foarte dinamică și în China.
Economista politică Isabella M. Weber a scris o nouă carte uimitoare, „How China Escaped Shock Therapy” (Cum a scăpat China de terapia de șoc), care prezintă dezbaterea complexă despre reforma economică din China în anii 1980, în care au fost implicați și un grup de tineri economiști chinezi, economiști est-europeni și oameni din instituțiile financiare occidentale care au încercat să impună „reforma la pachet”, care va fi cunoscută mai târziu sub numele de terapie de șoc.
Conducerea chineză a decis în cele din urmă să adopte o reformă economică proprie, după un model specific, unul experimental, radicală dar treptat, care a reieșit din tradiția chineză în materie de stat economic, din experiența primei generații de revoluționari comuniști în ceea ce privește hiperinflația din timpul celui de-al Doilea Război Mondial dar și reforma agrară de succes din anii 1980.
Ce i-a ajutat pe liderii chinezi să realizeze că abordarea neoliberală a reformei economice nu este o soluție pentru țara lor? Am stat de vorbă cu Isabella M. Weber, care este economistă politică și profesoară asistentă de economie la Universitatea din Massachusetts Amherst și directoare de cercetare pentru China la Institutul de Cercetare în Economie Politică.
Când a început dezbaterea privind necesitatea unei reforme economice în China și care a fost forța motrice din spatele acestui impuls de reformă economică?
Dezbaterea a început după moartea lui Mao Zedong, dar chiar și în ultimii ani ai conducerii lui Mao existau deja inițiative mai puțin oficiale în privința regândirii proiectului comunist. De asemenea, dezbaterile au coincis cu reapropierea Chinei de SUA, fapt care marchează o schimbare radicală în relațiile externe ale Chinei. Cred că anul morții lui Mao este crucial. Perioada de tranziție dintre domnia lui Mao și Deng Xiaoping este adesea trecută cu vederea în istoriografia reformelor din China.
După părerea mea, această perioadă marchează ruptura radicală cu ideile Revoluției Culturale. A fost o trecere de la mobilizarea maselor și de la formele revoluționare de organizare socială la o agendă mai dezvoltaționistă și mai economistă, dar inițial această agendă se înscria în spiritul „Big Push” (Marele Efort), cu planul său pe zece ani și ideea de a importa tehnologii, bunuri și capitaluri străine în schimbul petrolului chinezesc, care se preconiza că va fi descoperit în cantități mai mari în acea perioadă. Problema a fost că aceste descoperiri de petrol așa și nu au mai avut loc. Astfel, acest plan a făcut implozie într-un interval de doi ani. Astfel, când Deng Xiaoping a venit la putere, era clar că era nevoie de un nou model economic.
Ce alternative aveau chinezi când se gândeau la transformarea economică din țara lor?
Trebuie să ne amintim că, la acea vreme, China era o țară foarte săracă, spre deosebire de Cehoslovacia, Polonia sau Germania de Est. Pe timpul lui Mao au fost puse bazele reformei economice, cum ar fi sistemul de sănătate de bază, infrastructura publică și industrializarea. Cu toate acestea, China era o țară foarte săracă, cu un PIB mai mic decât cel al Sudanului sau al Republicii Haiti. Acest indicator nu reprezintă în totalitate nivelul de dezvoltare al țării, dar vă dă o idee despre ce este vorba. Întrebarea cea mai frecventă în primii ani ai reformei economice a fost cum să dezvoltăm mediul rural. Așadar, reforma a pornit de la mediul rural, iar succesul reformei agricole a fost un progres cheie care a creat impulsul pentru reforma generală.
Reforma agricolă părea să fie cheia de boltă a viitoarei dezvoltări chineze. Care au fost principalele aspecte ale acestei reforme?
La suprafață, reforma agricolă a fost experimentală și treptată, simultan fiind și radicală. Un nou tip de organizare a producției agricole a fost tolerat în zonele foarte sărace, care abia dacă contribuiau la sistemul național de cereale. Experimentul a început în aceste zone foarte sărace și îndepărtate. Ulterior experimentul a fost generalizat la scară largă și pas cu pas a fost implementat în întreaga țară. În acest sens spunem că a fost experimental și gradualist.
În cele din urmă, în decurs de doi ani, reforma a dus la desființarea comunelor populare. Comunele populare au fost coloana vertebrală politică și economică a economiei lui Mao. Era un sistem economic predominant. Comunele populare erau centrul politic de luare a deciziilor și al proceselor politice de bază. Din această perspectivă, se poate observa că reforma economică a Chinei a început în mediul rural. Principalele dezbateri privind reforma economică a Chinei au avut loc în jurul întrebării cum să se realizeze reforma economică în economia industrială urbană.
Care au fost lecțiile învățate de către economiști în urma reformei agricole?
În anii 1980, în China existau două tabere de economiști reformatori. O tabără de economiști reformatori se inspira din experiența mediului rural. Aceștia erau economiști tineri care, în timpul Revoluției Culturale, fuseseră trimiși la țară, unde au trăit ani de zile. Aceștia au format o alianță cu prima generație de lideri politici comuniști chinezi care aveau o legătură profundă cu mediul rural, întrucât revoluția comunistă din China a fost câștigată în cele din urmă cu sprijinul țăranilor. În anii 1940, ei au conceput lupta economică care a stat la baza eforturilor revoluționare în anumite părți prin reorganizarea economiei politice din mediul rural.
Aceste două generații au avut un fel de experiență comună și au împărtășit punctul de vedere că mediul rural a fost crucial pentru succesul reformei din China. Atunci când problema economiei industriale urbane a devenit principalul obiectiv, ei au ajuns să susțină că sistemul de prețuri și sistemul de reformă cu dublu circuit care au apărut în mediul rural ar putea fi transpuse în economia industrială urbană.
Ce a reprezentat sistemul de prețuri cu dublu circuit?
Dezmembrarea comunelor populare în gospodării a avut loc în mod organic în mediul rural. Gospodăriile trebuiau să livreze partea lor din cota planificată din bunurile agrare pe care le produceau. Dacă erau capabile să producă mai mult, puteau să producă pentru piață la prețul pieței. Practic, aveai două prețuri și, de asemenea, două logici de funcționare. Pe de o parte exista norma planificată, iar pe de altă parte existau produsele de piață. Vînzarea produselor pe piață a însemnat, printre altele, că oamenii de la țară au început să obțină venituri în numerar. Unii dintre ei au înființat și microîntreprinderi. Veniturile în numerar au făcut ca oamenii din mediul rural să dorească să cumpere bunuri de consum din zonele industriale urbane, cum ar fi biciclete, mașini de cusut sau ceasuri de mână. Astfel, a apărut o nouă cerere pentru bunurile din zonele urbane din partea oamenilor care nu făceau parte din economia urbană. Această cerere se afla în afara planului.
În mod similar, în cazul industriei energetice și a industriei siderurgice, întreprinderile din orașe și sate au creat o cerere care nu era prevăzută în plan. Așadar, a existat o cerere de piață în economia industrială urbană care a generat un circuit de piață. Acest circuit a existat dintotdeauna datorită existenței un soi de piață neagră și de economie gri. Ca urmare a reformelor agricole, circuitul a devenit mai important. Întrebarea adresată conducerii chineze a fost dacă suprimă aceste activități de piață care existau deja sau dacă le încurajează să continue, le sistematizează și le transformă într-un model de reformă.
Cum a funcționat acest model atunci când a fost aplicat la nivelul întregii economii?
Ideea inițială era că fiecare companie ar trebui să își îndeplinească planul. Doar după satisfacerea normei compania putea să producă și pentru piață. S-a considerat că diverse domenii ale economiei aveau o importanță mai mare decât altele. De exemplu, industria siderurgică și industria energetică sunt considerate cruciale, pentru că este nevoie de ele practic pentru orice. Alte produse au fost considerate secundare. Conform acestei logici, puteau fi liberalizate părțile neesențiale ale sistemului, în timp ce părțile esențiale trebuiau să continue să îndeplinească planul pentru a garanta verticalitatea coloanei vertebrale industriale a economiei. Astfel, unele companii puteau să se dezvolte pe piață.
În loc să distrugă planul pentru a face loc pieței, reformele au adăugat piața la economia de stat. Așa a decurs reforma, potrivit taberei de reformatori care a prevalat în cele din urmă în China.
Care a fost cealaltă tabără de reformatori care nu a avut succes în cele din urmă?
Modelul alternativ de reformă din China a fost influențat de economiștii emigranți din Europa de Est care au vizitat China, dar și de economiștii chinezi. Spre deosebire de prima tabără de reformatori care și-au acumulat experiențele din războiul economic al revoluției din anii 1940, aceștia au fost academicieni care au studiat pe parcursul anilor 1950 și 1960. Această generație a cunoscut o dezvoltare economică mai stabilă până la Revoluția Culturală, când le-a fost interzisă poziția ideologică. Totuși, ei au revenit în anii 1970 și au fost în prima linie a economiei occidentale.
Banca Mondială a jucat un rol important în acest proces atunci când a adus în China oameni precum Wlodzimierz Brus, Oto Šik sau János Kornai și alții. Aceștia au fost aleși de către Banca Mondială pentru că erau buni economiști neoclasici care au trăit în socialism, dar și pentru că au fost învățați economia ortodoxă în Occident.
Apoi au existat oameni precum Milton Friedman, care a vizitat frecvent China în anii 1980.
Acest grup a gândit problema reformei economice din perspectiva elaborării modelului-țintă. Această abordare nu caută următorul pas pe care îl putem face pentru a ne revigora economia, ci mai degrabă caută modelul-țintă pe care ar trebui să îl atingem și cum ar trebui să arate acest model. Astfel, ei își găsesc modelul dorit și apoi trebuie să găsească o modalitate de a ajunge acolo în mai multe etape. Abordarea este treptată – este nevoie de mai mulți pași pentru a ajunge la modelul țintă.
Totuși, această abordare este foarte diferită de cea a primului grup de reformatori, care au parcurs pas cu pas drumul spre un nou model economic.
Care erau pașii pe care ar fi trebuit să îi parcurgă China conform economiștilor modelului țintă?
Ideea era că China ar fi avut nevoie de un sistem de piață universal. Pentru un astfel de sistem, ar fi fost nevoie de prețuri libere. Dacă nu există prețuri care să se modifice liber, atunci nu ai posibilitatea de a te baza pe piață, deoarece nu ai semnale de piață. Acesta este un lucru care a fost articulat și în programele ulterioare de terapie de șoc de către oameni precum Jeffrey Sachs. Liberalizarea prețurilor este primul pas pentru a crea un sistem de piață. Din acest punct de vedere, reforma prețurilor a devenit cel mai important obiectiv al reformei. Ideea care a devenit mai dominantă în aceste cercuri s-a aliniat foarte mult cu ideea care a fost cunoscută mai târziu sub numele de terapie de șoc.
Unii dintre economiști au sugerat că, în loc să liberalizăm toate prețurile dintr-o dată, trebuie mai întâi să le ajustăm prin anumite calcule. Ei considerau că dacă se ajustează prețurile pe care le avem la un fel de echilibru și apoi se liberalizează, piața va susține aceste prețuri de echilibru. Problema cu această teorie era că economia nu reprezenta o stare de echilibru. Această idee a fost avansată de cei de la Institutul de Cercetare a Sistemului Economic, care au studiat încercările anterioare de liberalizare a prețurilor din Ungaria și Iugoslavia și au avertizat că, în cazul în care acest tip de reformă economică ar fi implementat, s-ar fi produs o creștere a prețurilor la produse esențiale. Aceste bunuri erau încă relativ rare și erau necesare pentru oricine ar fi vrut să se angajeze în activități industriale. În cele din urmă, și prețurile pentru consumatori ar fi urmat să crească. Ai risca ca inflația să îți scape din mână, ceea ce ar reprezenta sfârșitul reformei.
Cealaltă parte a criticilor, în principal din țările din Europa de Est, a sugerat că, dacă se urmărește un sistem cu două circuite și un sistem treptat, se vor ivi două probleme. Prima problemă ar fi cea a corupției. Într-un sistem prețul ar fi fost mic, iar în celălalt sistem ar fi fost ridicat. Asta ar crea o corupție sistematică. Cealaltă problemă este că riscați să vă blocați dacă nu profitați de impulsul reformei atât timp cât acesta durează și nu ați crea niciodată un sistem de piață funcțional.
Când analizați modul în care China percepea terapia de șoc, scrieți și despre posibilitatea ca această transformare să ducă la tulburări sociale în țară și la posibile schimbări politice. Care a fost principalul semnal pentru conducere că terapia de șoc nu este o opțiune pentru China?
Stabilitatea socială era absolut crucială pentru conducerea chineză. A existat o sensibilitate enormă în ceea ce privește stabilitatea generală a prețurilor, și în special stabilitatea prețurilor la anumite produse. Adrian Wood, economistul Băncii Mondiale, a scris odată în notițele sale: „Dictatorul comunist nu poate ajusta prețul chibriturilor cu doi cenți.”
La vremea respectivă, chibriturile erau esențiale pentru China anilor 1980, deoarece oamenii se încălzeau și găteau cu aparate care impuneau utilizarea chibriturilor. Orice modificare a prețurilor chibriturilor ar fi avut un impact enorm asupra cetățenilor chinezi obișnuiți. Era un produs esențial pe atunci și era similar cu prețul gazului din zilele noastre. Preocuparea cu privire la securitatea socială este unul dintre aspectele cheie ale deciziei de a nu merge mai departe cu pachetul de reforme economice. Pachetul de reforme a fost o soluție foarte tentantă, deoarece promitea o soluție unică pentru toate problemele cu care se confrunta China.
În 1988, anunțul reformei prețurilor a provocat o situație tensionată, când oamenii au început să cumpere în panică și să facă recurs la bănci. Cetățenii și-au retras economiile din bănci și au încercat să cumpere tot ce puteau, ceea ce a adăugat apoi la dinamica deja inflaționistă, deoarece tot mai multe prețuri intrau în circuitul pieței. Acest lucru a generat o majorare bruscă a prețurilor, suficientă pentru a declanșa o reacție din partea conducerii chineze. Liderii chinezi au anulat schimbările deja implementate și au suspendat întregul proiect economic.
Până în 1989, sistemul cu două circuite a funcționat timp de câțiva ani, iar până atunci au început să se vadă problemele legate de reforma măsurilor la pachet în țările care au mers mai departe cu ea. Era clar că nu toată lumea a avut de beneficiat de pe urma acestui sistem. Primii reformatori economici care au promovat reforma la pachet au început să avertizeze împotriva acesteia.
În cartea dumneavoastră menționați reforma economică rusă de după 1989 ca fiind opusul reformei economice chineze. Economia rusă s-a prăbușit în cele din urmă, în timp ce economia chineză a înflorit. Mă întrebam dacă a existat un fel de schimb intelectual între chinezi și ruși cu privire la reformele economice din anii 1980?
Da, a existat un schimb intelectual între China și Rusia. Cartea lui Chris Miller, „The Struggle to Save the Soviet Economy” (Lupta pentru salvarea economiei sovietice) a analizat această reformă economică din perspectiva Rusiei. El a afirmat că rușii au încercat să imite unele dintre politicile pe care chinezii le implementau în anii 1980.
Am analizat reforma economică rusă doar din perspectiva rezultatului întregului proces pentru a arăta care era miza pentru chinezi. Aceasta ilustrează cât de cruciale au fost aceste decizii. Nu înseamnă neapărat că și chinezii ar fi ajuns la același rezultat, dar vă arată importanța dezbateri de atunci.
Există însă unele diferențe între abordarea rusă și cea chineză, despre care putem vorbi. De exemplu, în cazul Chinei, în anii ’80, cei mai influenți oameni din conducerea țării erau prima generație de revoluționari, astfel că au abordat reforma economică dintr-o perspectivă foarte diferită față de Gorbaciov sau Boris Elțîn.
În China, reforma economică a început după Revoluția Culturală, ceea ce înseamnă că la începutul reformei sistemul birocratic era în curs de restabilire. În cazul Rusiei sistemul birocratic era foarte rigid. Un alt aspect este legat de reformele agricole, care au fost cruciale în cazul Chinei. Această reformă a fost inspirată în mare măsură din tehnicile tradiționale chinezești de stat și din perioada de război civil. Astfel, au avut un model de utilizare a pieței în slujba statului care făcea parte din aranjamentele instituționale intuitive care erau specifice practicilor locale. Acest lucru este diferit de cazul Rusiei. Impresia mea din ceea ce am citit despre reforma economică rusă este că există adesea o interpretare greșită a ceea ce înseamnă gradualism în contextul chinezesc. Reforma treptată este descrisă ca un fel de reformă planificată pas cu pas către un anumit obiectiv, în timp ce în cazul Chinei este vorba de experimentalism radical, care urmează logica de a declanșa noi dinamici prin experimente și apoi de a încerca să le canalizeze în sistem pentru a crea o nouă dinamică în sistem în ansamblu.
Deci, ceea ce a fost perceput în China ca o abordare economică treptată ar putea fi ceva complet diferit de ceea ce est-europenii au etichetat ca fiind o reformă treptată?
Da, atunci când economiștii est-europeni au vizitat China în 1982, aceștia au subliniat întotdeauna că în Europa de Est gradualismul a reprezentat un eșec. Dar când au făcut o vizită de studiu în mediul rural din China, și-au dat seama că, în China, reformele agricole erau de fapt înfloritoare, chiar dacă reprezentau o formă de gradualism. Dar, în cele din urmă, economiștii din Europa de Est au recomandat Chinei să facă reformele dintr-o dată, ceea ce era cu totul altceva decât ceea ce chinezii încercau să facă.
Articolul a apărut inițial pe pagina de internet a revistei A2larm (Cehia) cu titlul Proč Čína v osmdesátých letech nešla cestou šokové doktríny. Rozhovor s Isabellou M. Weber și a fost tradus de Cristian Velixar.
Traducerea a forst realizată în colaborare cu reţeaua mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO.
Imagine de fundal. The U.S. National Archives, CC Public Domain Mark 1.0 License.
