DOSAR SOCIAL RECENTE

Patriotismul. Ipostazieri conceptuale

Tematizarea patriotismului, a conceptului și supozițiilor sale ideatice, este cvasi-absentă în discursul public din societatea moldovenească. În schimb, curente și uzuale sînt apelurile la patriotism. În dezbateri și confruntări politice, într-un mod spontan și necritic, ne recunoaștem, adesea, pe noi înșine drept patrioți și ne acuzăm împotrivitorii de lipsa patriotismului. Deseori, patriotismul e invocat pe post de alibi moral sau chiar ca o instanță de la care se așteaptă casarea acuzațiilor pentru fapte reprobabile juridic, politic sau moral. În egală măsură, reclamarea lipsei sau insuficienței patriotismului la opinenții ideologici și adversarii politici este un mijloc facil, dar obișnuit, pentru a-i descalifica.

Astfel, uzajul curent ne descoperă, de cele mai multe ori, o instrumentalizare moralizatoare a discursului patriotic. Aceste inteprelări moralizatoare ale patriotismului își sporesc prezența și intensitatea, în special, în contextul unor provocări majore, venite dinăuntru, dar mai ales din afară, pe care le resimte statul și societatea. În fapt, atît la nivelul simplei opinări, cît și a discursului public elaborat, patriotismul rămîne, în mod predominant, redus la o retorică normativ-moralizatoare despre cum trebuie cu adevărat percepută realitatea și valoarea a ceea ce numim patrie sau despre cum e corect și bine să ne iubim patria, ignorînd, în acest fel, diversitatea de înțelesuri pe care le poate avea conceptul de patriotism sau varietatea de concepții, morale și politice, pe care diversele sale interpretări le poate instanția.

Fiind astfel un termen a cărui intensitate crește periodic în cadrul dezbaterilor publice, credem că e justificată încercarea pe care o propunem de inventariere a originii termenului patriotism, a ipostazierilor conceptuale ale patriotismului și a supozițiilor sale ideatice. 

Originea conceptului de patriotism. 

Într-un studiu în care își propune să inventarieze grila conceptuală a modernității, istoricul german Reinhart Koselleck constată că termenul patriotism este o creație lingvistică a secolului al XVIII-lea timpuriu[1]. O observație importantă a istoricului german e că conceptul de patriotism a precedat o seamă de –isme, pe care chiar le-a înlesnit: republicanismul, democratismul, liberalismul, socialismul, imperialismul, comunismul, naționalismul, fascismul, astfel încît niciunul dintre aceste concepte, care au provocat mișcări sociale de anvergură, nu poate fi gîndit în absența conceptului de patriotism anterior lor. Concluzia lui Koselleck e că toate aceste -isme nu pot fi înțelese decît ca derivate din cîmpul semantic al conceptului de patriotism.

Patriotismul este, potrivit originii sale conceptuale, un fenomen specific modernității. Chiar dacă, în direcția unei istorii a cuvintelor, putem găsi originea antică a cuvîntului patria – denumind, inițial, în greaca veche, linia de filiație paternă, iar în latină adăugîndu-i-se și alte conotații care indicau orașul de origine, totuși, pînă în secolul al XVII-lea, termenul patriot nu însemna decît „conațional” în sens curent, în niciun caz „cetățean”.

Prin urmare, pînă în epoca modernă, termenii de patriot și patriotism, pe care îi întîlnim în diverse contexte discursive, nu aveau decît o semnificație prepolitică[2]. Dar, nci în accepțiunea sa politică, modernă, termenul de patriot nu va desemna „cetățeanul” pur și simplu. Patriotul este, în primul rînd, un civis bonus, un „bun cetățean”. Ce însemna în perioada Iluministă acest civis bonus? Era cel care deținea suficientă cunoaștere și voință pentru a-și lumina concetățenii cu privire la drepturile și îndatoriile lor cetățenești, la respectarea cărora, el însuși veghea. Mai mult, a fi patriot, adică un „bun cetățean” implica o muncă intelectuală, fiind necesară contribuția sa la dezvoltarea acestor drepturi, deducîndu-le, pe cale rațională, din ordinea naturală. E ceea ce-l face pe Koselleck să spună că, la origine, conceptul de patriot este un concept elitist, ridicînd, în plus, și o pretenție de universalitate.  

Astfel conceput, patriotul devine figura politică dominantă a Iluminismului. Întreaga semantică politică se schimbă odată cu apariția și impunerea acestei figuri a patriotului. În primul rînd, prin simplul fapt că între vechiul clivaj dintre clasa dominantă și clasa dominată se interpune această nouă figură politică.

Conceptul politic al patriotismului se naște în contextul unei modificări de subiect istoric: în locul monarhului intervine un nou subiect istoric colectiv, patria, înțeleasă, prioritar, ca republică. Cu alte cuvinte, patriotul devine un subiect politic în momentul în care patria devine un subiect al istoriei, iar mai exact în momentul în care republica vine să înlocuiască monarhia.

Potrivit originei sale semantice, patriotismul pare incompatibil cu despotismul și tirania, iar un regat nu ar putea fi niciodată patrie. În acest sens, nu poate fi patriot decît acea persoană care acționează în deplină autonomie, iar patria nu poate fi decît o republică, întrucît doar sub o guvernare liberă omul își poate dezvolta toate facultățile[3]. Astfel, pentru gînditorii iluminiști, patriotismul reprezenta, în mod determinat, contrafigura moral-politică a paternalimului.

În locul unei guvernări paternaliste, care considera ființa umană incapabilă, insuficient de matură și responsabilă pentru a-și realiza fericirea fără tutela și curatela unui șef de stat, gînditorii iluminismului pledau pentru o guvernare patriotică – imperium non paternale, sed patrioticum. În înțelesul vizat de aceștia, guvernarea patriotică e cea care fixează temeiul legii în voința comună, înțelegînd că numai în acest fel pot fi garantate în mod plenar și exercitate în mod liber drepturile cetățenești. 

Astfel conceput, patriotismul pare a fi, în ordine cronologică, unul dintre primele concepte ale modernității prin care se legitimează autodeterminarea cetățeanului și responsabilitatea sa civică. Patriotismul, înțeles în acești termeni, consta în intenționarea unei forme de organizare constituțională justă, ale cărei principii să poată ridica oricînd pretenția de universalitate. În acest fel, universalitatea pare a fi elementul constitutiv al conținutului semantic al conceptului originar al patriotismului. Aceasta înseamnă că, potrivit înțelesului său primar, patriotismul este corelativ asumării și respectării a ceea ce poate fi recunoscut ca principii universale ale construcției social-politice.

În sec. al XIX-lea, odată cu ascensiunea romantismului, are loc o restricționare a semantismului conceptului de patriotism. Termenul de patriot și patriotism încep a fi utilizate referitor la o țară, regiune sau la un popor. În acest fel, conceptul de patriotism începe să-și piardă deschiderea și validitatea universală.

În decursul sec. al XIX, patriotismul naționalist, adică naționalismul, începe să cîștige teren în fața patriotismului republicanist.

Patriotismul național a însemnat o îndepărtare de universalitate și afirmarea plurală a patriotismului, multiplicat în corspundere cu numărul concret de patrii. Patrioții devin astfel slujitori ai națiunii.

Dacă patriotismul republicanist era un patriotism legalist, atunci patriotismul naționalist este un patriotism voluntarist. Or, „patriotismul voluntarist este înrădăcinat într-o comunitate de acțiune care se constituie doar în virtutea propriei voințe, nu a unui principiu uniuversal.”[4].

În continuare, Koselleck arată că, deși „în nucleul semantic al conceptului de patriotism, în ambele sensuri, cel universal și cel autohton, cel cosmopolit și cel național” poate fi găsită „disponibilitatea de a se jertfi pentru patrie”, exprimînd forma limită a plasării binelui public în fața celui personal, totuși faptul de a muri pentru patrie nu pare a fi un comandament modern, ci unul antic și creștin în același timp– „e clar că pentru cetățenii orașelor antice era plăcut și foarte onorabil să mori pentru patrie, alternativa fiind să accepte sclavia.” [5]

Potrivit conceptului său modern, patria, în calitate de subiect al istoriei, a fost astfel definită încît implica un imperativ al jertfei și al morții. Disponibilitatea de a muri pentru patrie a fost ritualizată, devenind chiar proba supremă a patriotismului. Sursele ei, de altfel, pot fi găsite în republicanismul antic, constată Koselleck, primind o nouă conotație în timpul Revoluției Franceze, care instanțiază un adevărat cult patriotic al morții, în care orice cetățean era perceput, în mod implicit, ca un soldat[6].

Răspîndirea și amploarea pe care a cunoscut-o acest cult modern al morții patriotice se datorează inclusiv reprezentărilor creștine pe care a fost grefat: adevărata patrie a creștinului este Împărăția Cerurilor, pe cînd lumea în sine este doar un exil, un loc de peregrinatio. Koselleck atrage atenția că din sec. al XIII-lea, pentru cavaleri devine o obligație morală să se jertfească pentru eliberarea Pămîntului Sfînt. Cu timpul, această obligație, arată istoricul german, s-a transformat în datoria de a-și apăra patria. În mod similar, din credința că a muri pentru Pămîntul Sfînt atrage după sine mîntuirea, ar deriva și înțelesul sacralizant al morții eroice pentru patrie – „De aici provin formulele de tipul patria sfîntă, jertfa pe altarul patriei și toate celelalte patetisme care conjugă un cult al morților antic cu soteriologia creștină într-un cult patriotic modern.”[7]  

E posibil de conceput un nou înțeles al patriei care să o scoată de sub imperiul jertfei și al morții? Din analizele lui Koselleck, înțelegem că aceasta s-ar putea produce în condițiile în care, patria își va slăbi calitatea de subiect unic al istoriei, „de principiu optim de organizare, în state naționale, a unităților de acțiune”, astfel încît subiect autentic al istoriei să devină însăși omenirea.

Începînd cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, premisele acestei transformări apar deja din cîteva direcții, pe care istoricul ideilor le sistematizează după cum urmează: „ 1. din punct de vedere economic, nu mai există patrii autohtone; 2. din punct de vedere ecologic, nu există granițe; 3. din punct de vedere comunicațional, autonomia fiecărei patrii nu mai este posibilă; 4. din punct de vedere politic, s-a ajuns la o (semi)federalizare a structurilor nașionale din cea mai mare parte a lumii, fapt care presupune cedarea, măcar parțială, a suveranității fiecării patrii.[8].

Totuși, în pofida faptului că, spre deosebire de secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, omenirea a devenit o mărime empirică destul de evidentă, ea nu poate să fie încă considerată un subiect al istoriei. Omenirea rămîne a fi doar o refernință abstractă, utilizată, de cele mai multe ori, ca legitimare ideologică a universalităților de ordin politic, economic sau teologic. Cu atît mai mult cu cît astăzi

„dorința arhaică a fiecărui om de a se regăsi în propria patrie e în continuare actuală, ba chiar poate mai virulentă, participînd la definirea unor fundamentalisme.”[9]

            Din constatările lui Koselleck, se înțelege că patriotismul este, în primul rînd, un concept moral, înțelesul său înrădăcinîndu-se în semantica virtuții, ceea ce atrage, după sine, adoptarea unei anumite conduite. Mai mult decît atît, toate concepțiile politice originate ideatic în modernitate – democratismul, liberalismul, constituționalismul, conservatorismul, socialismul, fascismul, național-socialismul, comunismul – se alimentează din înțelesul fundamental al patriotismului, care este unul moral, generat de exclusivismul moral imanent conceptului de patrie. 

 Patriotismul, moral sau imoral?

Odată ce clarificarea originii istorice a conceptului de patriotism ne-a dezvăluit înțelesul moral ca fundament al semnatismului său, ceea ce ne plasează într-un cîmp al dezbaterilor morale, pare îndreptățit să ne întrebăm dacă patriotismul deține, într-adevăr, o legitimitate morală sau este privat de aceasta. Una dintre întrebările majore, în dezbaterile despre patritism, este cea dacă patriotismul reprezintă o virtute sau e un viciu din punct de vedere moral?

Printre concepțiile care consideră patriotismul a fi o virtute, reprezentativ este punctul de vedere al filosofului scoțian Alasdair MacIntyre. În eseului său Is Patriotism a Virtue?[10], publicat 1984, MacIntyre justifică un înțeles comunitarist al patriotismului prin respingerea punctului de vedere liberal cu privire la caracterul universal al principiilor și valorilor morale. Contrar poziției liberale, exponente a universalismului moral, filosoful scoțian pledează pentru particularismul moral. Pentru MacIntyre, nu există moralitate per se. Moralitatea este, de fiecare dată, moralitatea unei anumite comunități umane. În mod general, regulile morale sînt justificate în temeiul anumitor bunuri pe care le exprimă și le promovează, doar că aceste bunuri, consideră MacIntyre, sînt întotdeauna date ca parte integrantă a modului de viață al unei comunități.

Aceasta înseamnă că înțelegem și internalizăm o regulă morală doar în cadrul și prin intermediul modului de viață specific al comunității de care aparținem. Prin urmare, acțiunea și judecata morală a unui individ nu pot fi concepute ca fiind detașabile de comunitatea în cuprinsul căreia se manifestă. Cu alte cuvinte, individul uman devine agent moral doar atunci cînd este format în acest fel de către comunitatea sa. În aceste condiții, dacă nu pot să devin și să evoluez ca agent moral decît fiind membru al unei comunități, atunci, se înțelege că, însăși propria mea identitate este legată indestructibil și inalienabil de cea comunității, de istoria sa, de tradițiile, instituțiile și aspirațiile sale. Pe temeiul înțelesului comunitarist al moralității, ce postulează prioritatea morală a comunității față de individ, MacIntyre definește patriotismul ca fiind loialitatea individului față de comunitatea în cuprinsul căreia devine și evoluează ca subiect moral. Cu alte cuvinte, patriotismului îi este recunoscută calitatea de virtute morală fundamentală, dat fiind că exprimă loialitatea față de autoritatea morală maximă, pe care o deține comunitatea.

La polul opus se află concepțiile morale care interpretează patriotismul ca formă a viciului moral. Ilustrativ, în acest caz, este punctul de vedere al lui L. N. Tolstoi, expus în articolul Patriotism sau pace?[11], apărut în 1895. Potrivit scriitorului rus, patriotismul nu-i decît o formă a egoismului, el însuși blamabil din puct de vedere moral. Tolstoi a fost unul dintre cei mai aprigi critici ai patriotismului, pe care îl considera în egală măsură stupid și imoral. Este stupid, deoarece fiecare patriot consideră că propria lui țară este cea mai bună dintre toate, deși, în mod evident, doar una singură ar putea fi astfel calificată. Este totodată imoral, pentru că ne îndeamnă să promovăm interesele țării noastre în detrimentul tuturor celorlalte țări și prin orice mijloace, inclusiv războiul, fiind astfel în contradicție cu cea mai elementară regulă a moralității, care ne spune să nu facem altora ceea ce nu am vrea să ni se facă nouă. Pentru Tolstoi, patriotismul nu poate să-și depășească forma egoismului prin care se manifestă, fiind, în ultimă instanță, o modalitate exclusiv agresivă de a te preocupa de propria țară, ceea ce și constrituie cauza majoră a celor mai multe conflicte internaționale și războaie.

Mai nou, linia critică ce pune la îndoială legitimitatea morală a patriotismului este continuată de către profesorul american de științe politice, George Kateb. Petru teoreticianul Kateb[12], patriotismul este o eroare cu o dublă proveniență, morală și mentală. Astfel, în optica lui Kateb, patriotismul este o gravă eroare morală a cărei sursă se regăsește într-o starea de confuzie mentală. Expresia elocventă a acestei duble erori, profesorul de științe politice, o vede în faptul că patriotismul este cel mai adesea esențializat sub forma disponibilității de a muri și de a ucide pentru țara proprie. Potrivit lui Kateb, confuzia majoră a patriotismului se originează în supoziția falsă, sau naivă, a înțelegerii unei țări ca fiind o colecție sesizabilă de indivizi sesizabili. O țară, în viziunea teoreticianului, este mai degrabă o abstracțiune, rezultată din compunerea a cîtorva elemente reale și restul, covîrșitor imaginare. Cu alte cuvinte, pe lîngă faptul că este un teritoriu delimitat, o țară este, în mare parte, un construct mental, fiind astfel plămădită din amintiri transmise, atît adevărate, cît și false; dintr-o istorie, de obicei, igienizată sau eroizată; dintr-un sentiment de rudenie a cărui puritate este în mare măsură inventată; și din legături sociale care sînt în mare parte invizibile sau impersonale, adică abstracte. Concluzia lui Kateb este tranșantă: patriotismul este o disponibilitate de a muri și de a ucide pentru o abstracție, pentru ceea ce este în mare măsură o născocire a imaginației.

Ar trebui să menționăm că pe această linie argumentativă ce sancționează ca imorale atașamentul și loialitatea față de țară și compatrioți, promovînd, în schimb, devotamentul și grija față de omenire în întregul ei, într-un mod neexclusivist, se înscriu concepțiile cosmopolitismului.

„Patriotism bun”, „patriotism rău”

Un loc comun printre tematizările patriotismului îl reprezintă încercările de legitimare a unui patriotism benign și de respingere a patriotismului malign. Versiunea vulgară a acestei distincții este cea care susține că patriotismul bun se manifestă exclusiv în propria tabără, în vreme ce alteritatea, fiind invariabil conotată negativ, nu poate fi decît exponenta patriotismului rău. Acest mod de a distinge cele două atitudini se înrădăcinează, astfel, în discursul populist și simplist care indică un standard dublu al formei „noi vs. ceilalți”. 

Distincția dintre un „patriotism bun” și un „patriotism rău” se pliază, de fapt, pe o distincție, mult mai populară, atît în literatura de specialitate, cît și în discursul public – distincția dintre patriotism și naționalism. Într-o primă înțelegere, patriotismul și naționalismul par a se distinge prin gradul de identificare cu țara sau națiunea și prin puterea iubirii pe care o exprimă față de țară sau națiune. Cînd acestea sînt expuse într-un grad rezonabil și fără gînduri rele despre ceilalți și fără acțiuni ostile față de ei, se consideră, în mod curent, a fi figura patriotismului. În schimb, atunci cînd se uzează de un discurs agresiv și instigator la ură față de ceilalți, justificînd conduite de ostilitate și aversiune față de aceștia, recunoaștem figura naționalismului. Într-un mod necritic, recunoaștem, de obicei, că noi sîntem patrioți, în timp ce ceilalți, străinii, nu pot să fie decît naționaliști.

 În aceeași ordine de idei, George Orwell opune conceptele de patriotism și naționalism ca desemnînd, primul – o atitudine defensivă, iar al doilea – o atitudine agresivă[13]. În interpretarea lui Orwell, naționalismul este corelativ puterii, aderenții săi urmăresc să dobîndească cît mai multă putere și prestigiu pentru țara sau națiunea lor. În timp ce naționalismul este astfel o manifestare agresivă, patriotismul, consideră Orwell, reprezintă, în schimb, o conduită defensivă, constînd, în esența sa, într-o formă de devotament pentru un anumit loc și un mod de viață pe care, deși le poți aprecia ca fiind cel mai bune, nu dorești totodată să le impui și altora.

Așa se face că la nivelul discursului public, s-a impus percepția precum că termenul patriot te ferește să fii catalogat ca naționalist sau chiar șovinist.

Trebuie menționat că distincția dintre patriotism și naționalism nu este totuși una univocă. Mulți autori, de altfel, folosesc termenii de patriotism și naționalism interșanjabil. Alții, precum Lord Acton, în sec. al XIX-lea, îi contrapun ca opoziție dintre legătura afectivă, instinctuală, și relația morală față de țară și națiune[14]. Prima fiind specifică ideii de naționalitate, cea din urmă, patriotismului. Pentru Lord Acton, naționalitatea reprezintă o conexiune naturală sau fizică cu propriul neam (comunitate etnică, lingvistică, culturală), în timp ce patriotismul ar consta în conștientizarea îndatoririlor noastre morale față de comunitatea politică.

Contrar acestei perspective, în secolul al XX-lea, istoricul britanic, Elie Kedourie a conceput naționalismul ca pe o doctrină filosofică și politică, pe deplin legitimă, al cărei miez îl constituie teza precum că națiunile reprezintă unitățile de bază ale umanității în cuprinsul cărora persoanele umane își pot găsi libertatea și împlinirea. Patriotismul, în această optica a istoricului britanic, fiind redus, în consecință, la un simplu sentiment de afecțiune pentru propria țară[15].

Se poate constată, printr-o succintă inventariere a semantismului conceptelor de patriotism și naționalism că ele se definesc, în general, ca dragoste pentru o anumită entitate, înțeleasă fie ca națiune (în cazul naționalismului), fie ca patrie (în cazul patriotismului), ca identificare cu acestea, și ca o preocuparea specială pentru destinul lor. În acest fel, patriotismul și naționalismul par să impliciteze, în conținutului lor semantic, același tip de credințe și atitudini, distingîndu-se, mai degrabă, prin referințele lor obiectuale –  odată ca națiune, altădată ca patrie – decît prin forța acelor credințe. Odată cu afirmarea statului-națiune, s-a susținut, pe scară largă, că o anumită formă de naționalism este indispensabilă ca bază prepolitică a unității statului, care asigură solidaritatea între cetățeni și le oferă motivația de a participa la viața publică și de a face sacrificii pentru binele comun. E momentul în care se produce echivalența semantică dintre conceptele de naționalism și patriotism, prin identificarea națiunii cu patria.

Dar pe parcursul sec. al XX-lea, naționalismul a fost profund compromis. Acest lucru a generat elaborări teoretice în domeniul științei și filosofiei politice care urmăreau legitimarea patriotismului ca un antidot al naționalismului și șovinismului. Patriotismul ar urma să îndeplinească funcția de coeziune a naționalismului, dar evitînd totodată riscurile și amenințările acestuia. Un astfel de patriotism ar trebui să lase deoparte, sau cel puțin să scadă din importanța acordată legăturile prepolitice, cum ar fi descendența istorică, limba sau cultura comună.

În locul acestora, patriotismul, ca antidot al naționalismului, ar presupune loialitatea nu față de o comunitate istorică, etnică sau lingvistică cum presupunea conceptul tradițional al patriei, ci față de comunitatea politică, față de legile și instituțiile sale, precum și față de drepturile și libertăţile pe care le posibilizează în acest fel.

În acest sens, ilustrativ este apelul lansat în 1959 de către filosoful și politologul german Dolf Sternberger pentru consfințirea unui nou înțeles al conceptului de patrie. Dolf Sternberger a propus definirea patriei ca „republica” pe care o creăm pentru noi înșine, reamintind, în acest fel, înțelesul originar al termenului de patriotism. El echivalează patria cu constituția căreia îi dăm viață și a cărei esență este garantarea și promovarea libertății. De altfel, Dolf Sternberger este cel căruia îi datorăm conceptul de „patriotism constituțional” (Verfassungspatriotismus), pe care politologul german îl introduce în uz în 1979 pentru a descrie loialitatea față de patria înțeleasă ca republică, constituție și libertate.

Termenul „patriotism constituțional” a fost ulterior adoptat de Jürgen Habermas în contextul argumentării oportunității depășirii, în viața publică, a identităților și loialităților de ordin pre-politic, naționale și culturale, și înlocuirea lor cu o identitate și loialitate nouă, postnațională, una pur politică, întrupată în legile şi instituţiile unui stat liber și democratic. Habermas susține că o astfel de identitate exprimată și întărită de patriotismul constituțional, e ceea ce poate constitui, în mod real și efectiv, fundamentul solid al unui astfel de stat postnațional.

Patriotismul constituțional este poate cea mai cunoscută versiune a ceea ce în dezbaterile actuale poartă numele de „noului patriotism”, dar nu este unica. În acest sens, merită a fi menționată și concepția „patriotismului convenționat” (covenanted patriotism) elaborată de către teoreticianul american de științe politice, John H. Schaar în contextul analizelor întreprinse cu privire la viața politică a Statelor Unite ale Americii. Schaar susține că  „patriotismul convenționat” este adecvat pentru acele țări ale căror populații sînt mult prea eterogene din punct de vedere etnic și cultural pentru a posibiliza, ceea ce el numește, „patriotismul natural”[16]. Spre deosebire de acesta, care consfințește coeziuni umane pe bază de apartenență comună la o religie, etnie, teritoriu sau cultură, patriotismul convenționat e modul de a uni oamenii printr-o idee politică, prin angajament și loialitate față de principii și valori capabile să le asigură coexistența și dezvoltarea comună.

O altă varietate a „noului patriotism” ce merită a fi menționată aici este „patriotismul libertății” propus de filosoful italian Maurizio Viroli[17]. Acesta pledează pentru o întoarcere la ceea ce se preconiza a fi patriotismul înainte de a ajunge să fie folosit în slujba concepției statului-națiune și, astfel, redus la naționalism. Pentru Viroli, se impune recuperarea patriotismului originar, născut în cuprinsul căutărilor filosofice și militantismului politic al iluminismului. Acest patriotism originar, pe care filosoful italian îl reabilitează și îl adaptează sub denumirea „patriotism al libertății” își are esența în dragostea și devotamentul pentru legile și instituțiile construcției politico-etatice și pentru libertatea comună pe care o fac posibilă.

 Patriotismul extrem, patriotismul moderat, patriotismul etic. 

Concepțiile care susțin legitimitatea morală a patriotismului, derivă în plus, din această legitimitate, obligativitatea morală a patriotului. Cu alte cuvinte, patriotismul, odată ce i se afirmă caracterul moral, este recunoscut și impus ca formă a datoriei morale față de patrie. Dragoastea față de patrie, loialitatea față de ea, ajung a fi astfel recunoscute în calitate de obligații morale. A fi patriot devine astfel o datorie.

Totuși, această datorie morală pe care o reprezintă patriotismul nu este înțeleasă în mod univoc. Delimitarea majoră se face, în special, în privința temeiului moral al acestei datorii morale. Fie datoria morală pe care o reprezintă patriotismul se originează într-o morală particulară și pațială, fie își află înrădăcinarea într-o morală universală și imparțială. 

Deosebim, înainte de toate, concepțiile care fac din loialitatea față de patrie un imperativ suprem, respectarea căruia îndreptățește comiterea oricăror fapte reprobabile din punct de vedere moral. Patriotul are, astfel, o singură obligație morală – de a-și iubi patria. În numele acesteia, patriotul este liber să încalce reguli, e liber să înșele, să nu-și țină promisiunile și angajamentele, să uzeze de violență. Aceasta este forma extremă a patriotismului. Unul dintre apopogeții săi de vază a fost filosoful italian Niccolo Machiavelli.

Pentru patriotismul extrem, care face din loialitatea față de patrie un imperativ categoric, interesele propriei țări primează în fața oricăror altor interese particulare, fiind primordiale în raport cu oricare alte considerațiuni morale cu care ar putea intra în conflict. Are loc astfel o absolutizare a valorii morale a patriei și a obligației morale față de aceasta. Deși este una extremă, această formă a patriotismului nu este în niciun caz extrem de rară. Deseori o putem vedea adoptată și exprimată de politicieni, dar și de cetățenii de rînd, atunci cînd sînt vizate interesele majore ale țării lor. În acest fel, patriotismul extrem constă într-o desconsiderare cvasitotală a universalității și imparțialității morale, afirmînd plenar o moralitate particularistă, derivată din conceptul pluralist al patriei și din echivalarea sa, în ultimă instanță, cu conceptul de națiune.  

În vederea depășirii limitării și riscurilor pe care le comportă conceptul patriotismului extrem, au fost elaborate, în special, concepții care au încercat să argumenteze complementaritatea dintre universalismul și particularismul moral. O atare concepție găsim formulată de către filosofii americani Marcia Baron[18] și Stephen Nathanson[19]. Potrivit acestora, moralitatea permite ambele tipuri de considerații, atît de ordin universal, cît și de ordin particular. În acest sens, universalismul și particularismul ar exprima niveluri diferite ale deliberării morale. La un nivel, sîntem adesea justificați să luăm în considerare angajamentele și atașamentele noastre particulare, inclusiv cele față de propria noastră țară. La un alt nivel, putem și trebuie să reflectăm asupra unor astfel de angajamente și atașamente dintr-un punct de vedere universal, imparțial, pentru a delimita sfera lor specifică și a le determina ponderea.

Astfel, imparțialitatea cerută de moralitate nu contravine atașamentelor speciale și obligațiilor particulare, dat fiind nivelurile diferite ale formulări judecăților noastre morale. Prin urmare, parțialitatea și preocupările particulare vor trebui evaluate dintr-un punct de vedere imparțial și universal, în vederea stabilirii legitimității și valorii lor. Aceasta înseamnă că, la modul practic, cu privire la anumite chestiuni și în anumite limite, este moralmente îndreptățit să judecăm ca reprezentanți ai propriei noastre patrii și să prioretizăm interesele țării noastre față de interesele altor state. Acest tip de patriotism a primit, în literatura de specialitate, denumirea de patriotism moderat.

Spre deosebire de patriotismul extrem, tipul de patriotism moderat nu-i cere patriotului să promoveze interesele țării sale în orice împrejurare, sub orice formă și prin orice mijloace. Patriotismul moderat recunoaște constrîngerile pe care moralitatea le impune urmăririi obiectivelor noastre individuale și colective. De exemplu, poate cere patriotului să lupte pentru țara sa, dar numai în măsura în care războiul este unul just. Adepții patriotismului extrem, în schimb, se vor considera obligați să lupte pentru țara lor, indiferent dacă cauza sa este dreaptă sau nu. Patriotismul extrem va acorda întotdeauna o mai mare importanță intereselor propriei țării și ale compatrioților, decît celor ale altor țări și ale locuitorilor acestora, ori de cîte ori aceste interese intră în conflict. Contrar acestuia, patriotismul moderat implică posibilitatea ca, în anumite circumstanțe, grija pentru ființele umane în genere să prevaleze în fața devotamentului pentru propria țară și proprii compatrioți, ceea ce face ca acest tip de patriotism să fie compatibil cu un anumit grad de umanitarism. Pentru adepții patriotismului extrem, patria însăși reprezintă temeiul necesar și suficient al patriotismului ca iubire și loialitate față de patrie. Cu alte cuvinte, patriotismul extrem provează o iubire necondiționată a patriei. Iubești patria din simplul motiv că e patria ta. Or, din perspectiva patriotismului moderat, patria în sine nu poate reprezenta un temei suficient pentru o atitudine patriotică. Dimpotrivă, iubirea și devotamentul față de patrie vor fi condiționate de corespunderea patriei unor exigențe și standarde morale universale. În acest fel, patriotismul moderat susține o iubire condiționată a patriei.

În pofida distanței pe care o ia față de patriotismul extrem, patriotismul moderat rămîne a fi ancorat în înțelegerea patriotismului ca datorie morală. Diferența constă doar în caracterul necondiționat al datoriei morale a patriotismului, în cazul versiunii sale extreme, și caracterul condiționat al patriotismului, în cazul formei sale moderate.

Se poate constata că ambele forme ale patriotismului, extrem și moderat, presupun, în fapt, datoria morală a patrioților de a apăra și promova interesele non-morale ale patriei: stabilitatea politică, puterea militară, bunăstarea economică, influența pe arena internațională, prestigiul cultural.

Diferența ține, în special, de gradului în care aceste interese vor fi promovate: adepții patriotismului extrem vor avansa fără opreliști, în timp adepții patriotismului moderat vor respecta limitele considerațiilor morale universale.

Unii teoreticieni și promotori ai patriotismului moderat, printre care, în mod special,  Marcia Baron, se arată conștienți de acest fapt, ceea ce-i face să pledeze întru extinderea preocupării patriotice față de patrie pentru a include și „dezvoltarea morală” a acesteia. O atare extindere ar conduce către un nou concept al patriotismului, „patriotismul etic”, care ar lăsa deoparte bunăstarea țării în sens curent, non-moral, și s-ar concentra în schimb pe bunăstarea ei specific morală, pe identitatea și integritatea morală a patriei. Un adept al patriotismului etic nu și-ar exprima dragostea pentru patria sa ca dorință de a o vedea bogată, puternică, preeminentă din punct de vedere cultural sau influentă pe arena internațională. În schimb, un astfel de patriot etic ar căuta să se asigure că țara sa se ridică la înălțimea cerințelor morale și promovează valorile morale, atît la nivel național, cît și la nivel internațional.

El ar lucra pentru o societate justă și umană acasă, în propria lui patrie, și ar căuta să se asigure că patria sa acționează corect dincolo de granițele sale și arată solidaritate umană comună față de cei nevoiași, oricît de îndepărtați și străini ar fi aceștia.

Patriotul etic ar fi, de asemenea, preocupat de trecutul moral al țării și de implicațiile sale pentru prezent. El ar sprijini proiecte care explorează capitolele întunecate ale istoriei țării, recunoscînd greșelile săvîrșite în trecut și reacționînd la ele în moduri adecvate, dar și solicitînd garanții că astfel de greșeli nu vor fi comise din nou. Un patriot de acest tip, definit ca etic, ar avea interesul ca patria sa să fie ghidată de principii și valori morale care să asigure înfăptuirea justiției, respectarea drepturilor și realizarea solidarității umane în cadrul său. Patriotismul etic își are, astfel, expresia potrivită în raportarea critică față de patrie și compatrioții. Din perspectiva patriotismului etic, patriotul este cel care se vede îndreptățit să supună propria patrie și pe proprii compatrioți unui control moral critic.

Specific patriotului de acest tip este înțelegerea propriei sale identități morale ca fiind legată, inalienabil, de cea a patriei sale, iar palmaresul moral al patriei ca fiind și al său. Spre deosebire de formele anterioare ale patriotismului, fie extreme, fie moderate, un adept al patriotismului etic s-ar putea să nu simtă niciun fel de mîndrie pentru meritele și realizările non-morale ale țării sale. Doar palmaresul moral al țării e în stare să-i producă un sentiment al mîndriei de patrie.

REFERINȚE:

[1] Reinhart Koseleck, Patriotismul, în Conceptele și istoriile lor, Editura Art, București, 2009 (pp.190-207)

[2] Ibidem, p. 192

[3] Ibidem, p.193

[4] Ibidem, p.199

[5] Ibidem, p.199

[6] Ibidem, p.200

[7] Ibidem, p.201

[8] Ibidem, p.203

[9] Ibidem, p.203

[10] Alsadair MacIntyre, Is Patriotism a Virtue?, (The Lindley Lecture), The University of Kansas, 1984    

[11] Л.Н. Толстой, Патриотизм или мир?, Полное собрание сочинений. Том 90, Москва, 1958 (pp.45-53)

[12] George Kateb, Patriotism and Other Mistakes, Yale University Press, 2006.

[13] George Orwell, Notes on Nationalism, in Collected Essays, Journalism and Letters, vol.3, London, 1968 (pp.361-380).

[14] Lord Acton, Nationality, in Essays on Freedom and Power, Boston, 1949 (pp.166-195).

[15] Elie Kedourie, Nationalism, London, 1961

[16] John H. Schaar, The Case for Patriotism, in Legitimacy in the Modern State, New Brunswick, 1981 (pp. 285-311)

[17] Maurizio Viroli, For Love of Country: An Essay on Patriotism and Nationalism, Oxford, 1995

[18] Marcia Baron, Patriotism and ‘Liberal’ Morality, in D. Weissbord (ed.), Mind, Value, and Culture: Essays in Honor of E.M. Adams, Atascadero, 1989 (pp. 269-300).

[19] Stephen Nathanson, In Defense of ‘Moderate Patriotism’ in Ethics, Apr., 1989, Vol. 99, No. 3 (pp.535-552)


Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului ”Dosare Sociale: Solidaritate, Muncă şi Drepturi Sociale” în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. 
Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al fundației.

Imagine de fundal: Ilia Bogdesco, ilustrație la balada Miorița (1966). 

 

Sprijină redacția Platzforma pe Patreon!
Become a patron at Patreon!

Despre autor

Alexandru Lupuşor

Alexandru Lupușor a studiat filosofia la Universitatea "Al. I. Cuza" (Iași, România), Université Catholique de Louvain (Belgia), Université Toulouse II-Jean Jaurès (Franța) și University of Memphis (SUA). În prezent, este lector al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova.

Lasa un comentariu