Reindustrializare, muncă și precaritate: Cazul fabricilor din zona Baia Mare

Zeci de mii de muncitori lucrează în acest moment în fabricile din zona orașului Baia Mare, cele mai multe dintre ele construite în ultimii ani în regim greenfield, după ce vechile situri industriale din oraș au fost abandonate. La aproape toate fabricile producătoare de mobilă, saltele, îmbrăcăminte și încălțăminte, majoritatea angajaților primesc drept venit de bază salariul minin pe economie, pe care cei tineri și “disciplinați” reușesc să îl suplimenteze muncind în plus ore sau schimburi întregi, după nevoile angajatorului. Unii recurg la a munci câteva luni pe an în străinătate, pentru a asigura supraviețuirea familiilor lor. Aceste fabrici sunt la rândul lor plasate într-o poziție precară în circuitul capitalist, operând în regim de outsourcing pentru mari companii occidentale – cu cel mai mare volum de producție și cel mai mare număr de angajați dedicat companiei Ikea. Experiența managerilor și muncitorilor din aceste fabrici arată cum fabricile și angajații deopotrivă se află într-o poziție extrem de vulnerabilă și volatilă, în care puterea de negociere este minimă și compromisurile continue esențiale pentru supraviețuire.

Am cunoscut-o pe Lia într-o zi toridă de vară, în apropierea gării din Baia Mare. Era însărcinată, cu dinții stricați și ducea de mână un copil vesel de șase ani, cu un impediment de deplasare. Lia e romă, are 32 de ani și lucrează ca tapițer la una din fabricile din Baia Mare. Are limba ascuțită, e mândră că își face munca bine și îi place meseria ei. A crescut la casa de copii și, spre deosebire de mulți dintre colegii ei de muncă, are bacalaureatul. Are trei copii cu primul ei partener, care a murit. Era la gară să îl aștepte pe partenerul ei actual, care a fost plecat cu munca vreme de trei săptămâni. Copiii mai mari sunt dați în plasament familial într-un sat din apropiere. Cel mic a fost și el în plasament familial, de unde Lia a reușit să-l ia înapoi cu doar câteva luni în urmă. Lia e încadrată cu salariul minim pe economie, dar muncește multe, multe ore suplimentare ca să ajungă să câștige în medie 2.300 de lei pe lună. E recunoscătoare – oportunitatea de a lucra în plus a ajutat-o să-și crească veniturile cât să poată recupera din sistem băiatul mai mic. Visează să se mute din locuința improvizată în care locuiește, cu veceu în curte, într-un sat de unde să facă naveta și  unde să închirieze o locuință adecvată. Așa ar putea să-i aducă acasă și pe copiii mai mari, pe care acum reușește să-i vadă doar duminicile.

La fel ca înainte de 1989, zeci de mii de muncitori lucrează în fabricile din Baia Mare și împrejurimi. Dar logica valului actual de industrializare este foarte diferită de a celui precedent. În vreme ce în perioada socialistă majoritatea muncitorilor aveau un statut social bun și o calitate a vieții care îi plasa clar în rândul clasei de mijloc, acum cei mai mulți dintre ei trăiesc într-o perpetuă stare de precaritate, încadrați cu salariul minim pe economie sau puțin mai mult. Trebuie să depună eforturi mari și continue să își suplimenteze veniturile pentru a asigura supraviețuirea lor și a familiilor lor.

Fabricile de stat construite în perioada socialistă au fost înlocuite de filiale ale unor corporații transnaționale sau fabrici și ateliere fondate de antreprenori locali, în mare parte construite în regim greenfield în afara orașului. Cele mai multe dintre locurile de muncă plătite prost sunt în domeniul producției de mobilă, saltele, îmbrăcăminte și încălțăminte. Aramis, fabrica cu cei mai numeroși angajați – aproximativ 5.500 – este furnizor de mobilă pentru Ikea. Tot spre Ikea merge cea mai mare parte din mobila și saltelele produse de fabricile grupului Taparo. Dintre atelierele de îmbrăcăminte și încălțăminte, cele mai multe operează în sistem lohn, furnizând doar forța de muncă pentru mărci internaționale, de la care primesc materia primă, modelele și uneori și tehnologia de producție.  

Ne întrebăm, atunci, de ce situația a zeci de mii de muncitori din zona orașului Baia Mare este atât de vulnerabilă și atât de precară, în ciuda faptului că aceștia muncesc cu normă întreagă, deseori și ore suplimentare, iar companiile care vând produsele muncii lor sunt, după orice standarde, prospere? Și cum supraviețuiesc aceste persoane și aceste familii cu venituri atât de reduse? Pentru a răspunde, printre altele, la aceste întrebări am făcut teren în anul 2021 împreună cu o echipă de antropologi, vorbind cu zeci de muncitori de la mai multe dintre fabricile din Baia Mare și din împrejurimi, cu manageri de la aceste fabrici și cu reprezentanți ai administrației locale. În cele ce urmează, voi continua să vorbesc în special despre situația fabricilor care oferă salarii mici, respectiv despre angajații lor.

Ca antropologi, putem privi și înțelege contextul specific în care se configurează munca în fabricile din zona orașului Baia Mare la mai multe niveluri. Etnografia ne oferă acces la detaliile strategiilor de zi de zi ale muncitorilor pentru diferite aspecte ale vieții, de la a câștiga suficienți bani pentru a se întreține la a trăi o viață cu sens. La al doilea nivel, este semnificativ să analizăm locul orașului și al regiunii în istoria recentă, pentru a înțelege cum a ajuns să se configureze acest val de industrializare la intersecția dintre evenimentele istorice, strategiile statului sau particularitățile geografice. La al treilea nivel, contextul economic din zona orașului Baia Mare este o instanță a unor mecanisme economice și relații de putere care se desfășoară și pot fi înțelese la nivel global. Antropologia are nevoie să interogheze și integreze mereu tensiunea dintre particularism și universalism; pe de o parte, muncitorii de la aceste fabrici au biografii individuale inteligibile doar în contextul local și specific modelat de familiile și comunitățile lor, de transformările sociale din timpul vieților lor; pe de altă parte, mecanismele care modelează aceste destine individuale sunt instanțe specifice ale unor fenomene care, deja de multe secole, se petrec la scală globală. Acest lucru nu înseamnă că putem vedea lumea ca sumă coerentă a unor contexte locale, cu transformări istorice liniare, inteligibile, previzibile. Dimpotrivă, procesele sociale sunt presărate de rupturi, fluiditate, tensiuni, reacții aparent diferite la împrejurări similare. Fiecare fenomen specific devine inteligibil la intersecția dintre istorii particulare și procese generale (Kasmir și Carbonella 2008, Kasmir și Carbonella 2014, Narotzky 2018), iar antropologia informată istoric trebuie să țină cont și să aspire spre a avea acces în orice moment dat la ambele dimensiuni.

Generația de adulți tineri și de vârstă mijlocie care constituie masa angajaților din industrie au cunoscut o mobilitate de clasă descendentă în comparație cu generația părinților lor, ajunși la maturitate în perioada socialistă. Deveniți angajați în contextul în care România fusese complet încorporată în neoliberalismul global al începutului de secol XXI, poziția lor ca rotițe în mașina de producere a profitului capitalistă a fost de la început destul de strict definită.

Pentru localnicii din oraș sau din satele din apropiere, cu nivel de educație mediu sau mai mic, varianta cea mai plauzibilă de a obține un loc de muncă sunt fabricile din apropiere. Aceasta în ciuda faptului că salariile sunt mici, munca deseori grea, iar accesul la locul de muncă presupune deseori naveta. Mai mult, unele dintre fabrici lucrează în schimburi și la sfârșit de săptămână, ceea ce reprezintă o provocare în plus pentru familiile cu copii mici. Cei mai vulnerabili dintre acești muncitori sunt romii, care, confruntându-se și cu discriminarea, au posibilități și mai reduse de a-și alege un loc de muncă. Pentru celelalte etnii, din punctul de vedere al condițiilor de muncă și salariilor, fabricile care caută angajați semicalificați sunt practic similare ca angajatori, cu atât mai mult cu cât toate le asigură muncitorilor transportul la locul de muncă cu microbuze proprii. Salariile de bază sunt atât de mici (în cazul celor cu salariul minim – 1386 de lei lunar) încât, chiar dacă muncesc cu normă întreagă, muncitorii câștigă mult mai puțin decât au nevoie pentru a-și asigura un trai decent. Ca atare, pe lângă slujba de zi de zi, fiecare își construiește strategii de a suplimenta aceste venituri. Cel mai adesea muncitorii fac ore și schimburi în plus, inclusiv schimburi de noapte sau de weekend. În cazul unora dintre fabricile și atelierele mai mici, salariul minim pe economie înregistrat formal este întregit de plata orelor suplimentare făcută la negru, „în plic”, la sfârșitul fiecărei luni. Dar aceste adăugiri au limitele lor. Pe de o parte, din cauza efortului fizic mare pe care îl necesită, le sunt la îndemână doar muncitorilor tineri și sănătoși. Pe de altă parte, este puțin probabil ca nivelul venitului net să crească mult peste pragul de 2.000 de lei pe lună, care este în continuare insuficient. În consecință, o proporție însemnată dintre acești muncitori nu au de ales și, vreme de câteva luni în fiecare an, de obicei vara, renunță la slujbele de la fabrică și merg să facă alte munci, remunerate mai bine. Unii culeg ciuperci, fructe de pădure și plante medicinale sau lucrează la ferme în satele din zonă. Cei mai mulți merg să muncească în străinătate, deseori în domeniul agriculturii sau al construcțiilor. Astfel reușesc să nu emigreze permanent și să continue să locuiască cea mai mare parte din timp cu familiile lor, dar și să câștige măcar câteva luni ceva mai mult, încât să poată acoperi o parte din cheltuielile mai mari de peste an. Altfel spus, pentru ca marile companii să poată continua să producă cu costuri nerealist de mici în România, muncitorii români trebuie să se deplaseze ei pentru a munci măcar temporar în slujba aceluiași capital în condițiile ceva mai decente pe care le oferă în vestul Europei. Logica de creștere continuă a capitalismului se bazează în bună parte pe geografia diferențiată a producției și desfacerii mărfurilor.

Munca în industrie este considerată aproape de-la-sine-înțelesul pentru acești muncitori. Puțini dintre ei simt că au sau vor avea vreodată opțiuni mai bune de muncă sau de salarizare. În aceste împrejurări, deci, devin importanți ceilalți mici factori de diferențiere. Pentru toți este important să aibă o relație bună cu managerii. Contează, de asemenea, ca naveta să fie cât mai convenabilă – lucru care depinde nu doar de distanța absolută până la fabrică, ci și de traseul microbuzelor în drum spre a-i prelua pe ceilalți muncitori. Pentru unii angajați, munca în fabrică este o oportunitate pentru care sunt recunoscători; printre aceștia, cei care au gospodării la țară și pentru care salariul este un mod de a-și suplimenta veniturile, sau cei lipsiți de calificări sau experiență în muncă ce ajung să aibă prima lor slujbă mai târziu în viață. Aceste persoane sunt prinse într-o structură de oportunități atât de limitată și atât de rigidă încât accesul la munca prost plătită este resimțit ca un privilegiu.

Fabricile din această categorie se află perpetuu în căutare de noi angajați. Rotația personalului este mare și a devenit de așteptat ca în lunile de vară numărul angajaților să scadă și să nu revină la cotele dorite decât spre sfârșitul toamnei. Spre deosebire de fabricile care plătesc salarii mai mari și caută muncă mai calificată, care fac eforturi mari și obțin rezultate mai bune când vine vorba de retenția angajaților, celelalte s-au obișnuit să recruteze mereu și le oferă migranților temporari o nouă slujbă de cum revin în oraș. Pentru fabrici, una dintre principalele probleme cu care se confruntă este să asigure formațiile de muncitori complete pentru fiecare schimb, pentru a-și face normele de producție. De aceea, cei mai valorizați sunt muncitorii „disciplinați”, pe care angajatorul se poate baza că vin la lucru cu regularitate și nu ratează schimburi, nu își iau concedii medicale și nu renunță la slujbă fără a anunța departamentul de resurse umane. Politica de beneficii a fabricilor s-a schimbat ea însăși continuu de-a lungul anilor ca răspuns la problemele cu care s-au confruntat, astfel încât acestea sunt gândite să stimuleze disciplina și previzibilitatea din partea angajaților. Cei care nu respectă aceste așteptări pur și simplu nu sunt îndreptățiți să primească beneficiile suplimentare. Una dintre implicații este, de asemenea, că muncitorii care întruchipează acest ideal al disciplinei pot ajunge să obțină la aceste fabrici venituri comparabile sau chiar mai mari cu veniturile de la fabricile ce oferă salarii de încadrare mai generoase.

Deși fabricile din zona Baia Mare produc mărfuri pentru Ikea sau pentru branduri de lux de îmbrăcăminte, încălțăminte sau mobilă, ele au libertate foarte redusă când vine vorba de acordarea veniturilor angajaților. Până la urmă, principalul motiv pentru care aceste companii doresc ca produsele lor să fie făcute aici sunt costurile de producție cât mai mici cu putință. Totuși, pe parcursul ultimilor ani, salariile din România au crescut treptat, iar fabricile, care oricum întâmpină dificultăți în a găsi angajați care să muncească pentru atât de puțin, au trebuit să depună presiuni să crească veniturile pentru a putea continua să producă. Este un echilibru fragil, pentru că marele capital are oricând opțiunea de a se reloca în alte părți ale lumii, unde salariile sunt încă și mai mici. Deja multe dintre fabricile și atelierele care au lucrat în sistem de lohn în România au ajuns să se închidă, iar producția să se mute în Asia. Singurul avantaj pe care îl are încă România este faptul că are una dintre cele mai ieftine piețe de muncă din interiorul Uniunii Europene. Ieșirea producției în afara UE ar implica costuri, taxe și riscuri de transport suplimentare, mai ales în lumina dezechilibrelor de la începutul pandemiei, în 2020. În pasul următor, așa cum românii au mers să muncească în țările mai înstărite din vest, locurile de muncă din România încep să fie ocupate de muncitori aflați în poziții mai precare decât românii. Deja mai multe dintre fabricile din zona Băii Mari au început să angajeze refugiați, iar numărul imigranților din Asia înspre România este și el în creștere. 

Bibliografie:

Kasmir, Sharryn și August Carbonella, 2008. “Dispossession and the Anthropology of Labor”, Critique of Anthropology 28(1):5-25.

Kasmir, Sharryn și August Carbonella, 2014. “Toward a Global Anthropology of Labor”, în Blood and Fire, New York, Oxford: Berghahn Books.

Narotzky, Susana. 2018. “Rethinking the Concept of Labor”, Journal of the Royal Anthropological Institute, 24(1):29‐43.

Ilustrație: Sorina Vazelina. 

Text și ilustrație preluate de pe platforma pe platforma Sfertul Academic. 

Legătură originală: 

https://antropedia.com/sfertulacademic/raluca-pernes-reindustrializare-munca-si-precaritate-cazul-fabricilor-din-zona-baia-mare/

Raluca Perneș este antropolog, sociolog și UX researcher. A studiat la Universitatea Babeș-Bolyai, Central European University și University College London. În 2009-2010 a făcut cercetare etnografică în Ghana. Interesele ei de cercetare sunt centrate în jurul temelor de inegalitate socială, stat, cetățenie și pluralism legal.