ELMO FEMINISM PZF RECENTE

Există cuvinte: violență împotriva femeilor, femicid. Și există întrebarea: unde este responsabilitatea comunitară?

Autor: Redacția

„Nu există cuvinte”. Asta am citit în multe postări comemorative, triste și șocate, despre uciderea lui Beáta Molnár. Este, într-adevăr, foarte greu să găsești cuvinte pentru ceea ce simt persoanele apropiate ei în acest moment.

Cu toate astea, există cuvinte: această omucidere este violență domestică, violență împotriva femeilor, cel mai grav rezultat al abuzului, femicid. 

Și existau deja cuvinte pentru acest lucru, chiar și atunci când făptașul – care este încă, în limbaj juridic, un inculpat – își abuza fostele partenere de ani de zile. Existau deja cuvinte când unul dintre aceste abuzuri a ajuns în atenția publicului: o bătaie care a lăsat un corp însângerat în plină stradă se numește violență. Sună redundant să scriu asta? Ați mai auzit-o în repetate rânduri? Dar tot nu e suficient.

Unii oameni aveau alte cuvinte pentru asta, „doar o palmă”. Câte „doar-o-palmă” au costat viața câtor femei?

Numai în 2019, 51 de femei au murit din cauza violenței domestice în România – una dintre primele statistici pe care oricine le poate găsi pe internet. O femeie în fiecare săptămână.

„Ce puteai face?”

Totuși, se pare că rămâi în pană de cuvinte atunci când o persoană pe care o cunoști este ucisă. Un om cu care ai petrecut mai multe revelioane. Un om cu care ai ieșit la bere. O femeie pe care ai auzit-o cântând, ale cărei poezii le-ai citit. Cineva despre care știai că are un partener care a abuzat grav mai multe femei de-a lungul anilor.
Cineva căreia i-ai spus puțin sau nimic.
„Ce puteai face?”
„Nu e nimic de făcut… nu există cuvinte”...

Chiar nu există? Pentru Bea, acum nu mai există. Nimic. De făcut. Dar oare nu s-a putut niciodată? Nu prea cred, trebuie să fi fost ceva… Dar ce? Și cum? Din păcate, nu am un răspuns clar. Dar nici nu mă lasă gândul.

Nu se pot face prea multe lucruri de una singură. Nici femeile aflate într-o relație abuzivă și nici prietenele lor, cel puțin din câte văd eu, nu pot face prea multe de unele singure. Îmi cer scuze, de fapt, cele care supraviețuiesc fac foarte multe singure. Supraviețuiesc… Iar supraviețuirea este totul în relațiile abuzive! Dar mereu va fi cineva care moare câte puțin cu fiecare palmă și poate că cineva sfârșește într-un sac de gunoi într-o benzinărie abandonată, dacă nu se poate face nimic în continuare…

Ce încă putem face?

Am citit mesajele comemorative. Am citit mesajele furioase. Le împărtășesc furia. Și disperarea. Nu am stat de vorbă cu Bea despre violență. Am vorbit însă cu alte femei aflate în relații abuzive. Vorbeam în grupuri de două, trei. Aduceam argumente, încercam să ne convingem una pe alta de adevărul fiecăreia prin persuasiune, durere și lacrimi și fiecare simțeam deseori sentimente de neînțelegere și neputință.
Ni se spunea că noi nu putem înțelege, dar că ea se va gândi și ne mulțumea. Ne mulțumea cu adevărat pentru sprijinul nostru. Apoi se întorcea acasă.

Câte dintre voi ați stat singure să vorbiți despre violență cu prietenele aflate în relații abuzive? Sunt convinsă că foarte multe. Și, totuși, parcă nu e niciodată suficient. Dar ce ar fi suficient? Ce ar putea împiedica cu adevărat să se întâmple din nou și din nou ce este cel mai rău?

În primul rând: există cuvântul închisoare.

Această instituție opresivă, închisoarea, fură vieți.Cel mai adesea ale celor săraci, în mod disproporționat ale celor rasializați. Închisoarea elimină și aruncă oameni din societate. În numele justiției își rezervă dreptul de a aplica singura soluție recunoscută și acceptată la nivel colectiv ca „pedeapsă”. 

Se știe că violența împotriva femeilor este puțin pedepsită în cele mai multe părți ale lumii. Dacă bătaia anterioară asupra fostei sale iubite ar fi dus la mai mult decât o condamnare cu suspendare, probabil că Bea ar fi fost astăzi încă în viață.

Personal, nu cred în eficiența încarcerării. Cu toate acestea, ideea că închiderea ar putea fi o soluție de moment, care poatesalva vieți, trebuie luată cât se poate de în serios. Din nefericire, în societatea noastră represivă actuală, aceasta este soluția normativă și, de cele mai multe ori, singura așa-zisă soluție acceptabilă. 

Și, totuși, eu nu cred în eficiența încarcerării. 1 an, 3 ani, 10 ani, 15, 20. Apoi, ce se întâmplă după? Sau: ce se întâmplă cu persoanele închise? Timp de 1 an, 3 ani, 10-20, violența pare că se oprește, însă ea doar se mută la închisoare, unde violența învață mai multă violență. Violența devine, de fapt, mai multă violență potențială și concretă, exercitată și împotriva celor închiși și împotriva noastră.

În al doilea rând: există cuvântul terapie

Odată cu condamnarea cu suspendare a lui Ferenc Boné, a venit obligația de a primi consiliere psihologică. Până când nu a mai fost obligatorie. Iar Ferenc Boné a sărit chiar și peste terapia gratuită. Nu a putut fi forțat să o facă în continuare, deși era o măsură dată de instanța de la Cluj.

Terapia este utilă în cele mai multe cazuri, dar este extrem de scumpă. Și, cu atât mai greu de accesat, dacă abuzatorul o respinge. Mă întreb, ce s-ar întâmpla dacă terapia ar fi tot timpul gratuită și nestigmatizată, dacă ar exista mai mulți profesioniști, dacă mai mulți oameni ar înțelege că este în beneficiul nostru, al tuturor? Și chiar și așa, s-ar putea să nu meargă toți agresorii…

În al treilea rând: există cuvântul iertare

Cineva scria online că nu poate ierta o persoană care nu regretă acțiunile sale violente. Nu poate pentru că are o fiică. Și empatizez, sunt de acord. Iertarea a fost, de altfel, propusă chiar de către judecător (sic!) la procesul anterior. Dă-l naibii pe judecător, scrie altcineva. Și pe bună dreptate!

Nu știu sigur ce înseamnă să ne regretăm acțiunile, poate că pentru fiecare reprezintă ceva diferit și la Ferenc nu se observă deloc că ar fi regretat orice. Dacă a ierta colectiv înseamnă de fapt să trecem peste, să ne vedem de vieți, să nu punem nici o condiție pentru reabilitarea agresorului, ba chiar să-l reintegrăm direct în comunitate – cum poate o asemenea așa-zisă iertare să aducă schimbare? Nu e doar o obișnuință pentru confortul nostru? Și o asemenea obișnuință nu devine în final o contribuție la condamnarea la moarte a următoarei persoane abuzate? Așa cum s-a dovedit, din păcate. Din nou.

În al patrulea rând: există cuvântul sancțiune

A trimite la închisoare nu ar trebui să fie singura formă de sancțiune. Când iertarea nu poate fi posibilă fără sancțiune, altceva poate fi făcut în privința agresorilor: ceva comunitar. Pentru că să ieși la o bere și să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic, iată, poate fi o condamnare la moarte. Însă, să excludem, să respingem și să marginalizăm: poate fi autoapărarea comunității noastre.

Autoapărarea individuală și apărarea comunității noastre sunt foarte importante și ne pot salva viața. Nu este o pedeapsă, ci o sancțiune comunitară. Poate avem exemple când funcționează, mai ales în relațiile noastre de prietenie și în situații mai puțin grave. Însă respingerea comunitară exercitată ca sancțiune poate aduce schimbare doar dacă se bazează pe încredere. Unde este acea încredere, unde sunt acele prietenii trainice și profunde – în special între bărbați – într-o societate individualistă, fragmentată, destrămată? Chiar și fără schimbarea adusă de sancțiune, excluderea înseamnă să ne apărăm în continuare pe noi și comunitatea noastră. Și poate fi salvatoare, să sperăm.

Bine, dar dacă ținem pe cineva prea departe, abuzurile nu se vor repeta în altă parte și astfel poate contribuim de la distanță la condamnarea la moarte a altcuiva? Și atunci cum poți să ții pe cineva suficient de departe încât violența să nu continue în comunitatea ta, dar suficient de aproape încât nici să nu se repete în altă parte? Aceasta mi se pare a fi una dintre cele mai importante întrebări cu privire la situația agresorilor.

Un al cincilea gând, pentru care nu există un singur cuvânt

Cum pot fi ținute aproape persoanele aflate în relații abuzive, atât de aproape încât să avem grijă de ele, să nu mai treacă prin violență?

Este posibil? Mi-ar plăcea să cred că da, deși adesea nu se întâmpla așa, iar acest lucru este infinit de dezamăgitor. Așa cum am experimentat de multe ori înainte, nu este posibil să ajungi foarte departe singură. Dar în comun? O comunitate este formată din indivizi, dar este mai mult decât o simplă colecție de indivizi. Ce înseamnă acest lucru în privința violenței în societățile noastre patriarhale? Suntem învățați și învățate că abuzul este o chestiune personală, ceva ce nu ne privește, ceva în care nu ne implicăm… Dar totuși uneori, încercăm: în grupuri de două sau trei ne așezăm la masă fie cu persoana agresată, fie cu agresorul. Poate ajuta, într-un fel sau altul, dar de multe ori o asemenea intervenție nu oprește „palma”. Și atunci, care ar fi atitudinea comunității care ar putea împiedica agresiunea? Care ar fi relațiile comunitare care ar împiedica violența să să se repete? Cum ar arăta acea comunitate?

Oprirea violenței este o cauză comună. Moartea lui Bea și a celor 51 de femei pe an o fac o cauză comună. Este puțin responsabilitatea tuturor, însă în întregime nu este a nimănui, decât a făptuitorului. Ordinea socială este responsabilă în cea mai mare măsură, dar nu putem face nimic în acest sens în mod rapid, ci doar prin schimbări lente. Și apoi, din nou, ajungem la problema comunităților, cele care pot duce la o schimbare socială mai mare.

În acest moment, atenția tuturor este îndreptată spre știrile care anunță uciderea lui Bea. Șocul și durerea sunt de înțeles.

Oare mâine vom fi capabili/e să avem grijă unele și unii de alții mai bine, pentru a evita orice agresiune, oricât de mică? De ce ar fi nevoie pentru ca noi să învățăm să practicăm această grijă?

#CadeUnaCădemToate #HaEgyElveszMindElveszünk
#CadeUnaSărimToate


Nóra Ugron face muncă politică ca activistă pentru dreptate locativă în mișcarea Căși Sociale ACUM! și ca feministă intersecțională antispeciistă. Ca traducătoare, editoare și cercetătoare angajată facilitează producerea conștiinței critice. Este membră a mai multor colective de stânga radicală cum sunt Colectiva A-casă, Meduza Kolektiv, Pagini Libere, rețeaua EAST, platforma LeftEast și rețeaua ELMO – Eastern European Left Media Outlet. Lucrează ca să construiască comunități și rețele rezistente, bazate pe grijă reciprocă și tovărășie în regiune, crede într-un viitor queer-feminist, decolonial, anticapitalist și eliberator. Este membră a Cenaclului X. Volumul ei de debut cu titlul „Orlando postuman” apare la Fractalia în vara anului 2022. Este doctorandă în studii de gen la Universitatea din Turku.

Articolul a apărut inițial pe Libertatea.ro.
O traducere în limba maghiară a articolului poate fi găsită pe pagina TransTelex.

Despre autor

Redacția

Portalul https://platzforma.md (PZF) îşi propune să fie un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică.

Add Comment

Lasa un comentariu