…Geniul filmului ”Don’t Look Up”, dacă există, e de a oferi un film fără film, adică un blockbuster fără happy ending.
Toate ingredientele sînt pe loc: o catastrofă capabilă să omoare viața pe pămînt, o mobilizare masivă a resurselor umanității, un eșec al unei prime încercări de a evita deznodămîntul fatal. E tocmai momentul să apară Hulk, Iron Man, Bruce Willis sau măcar un pilot alcoolic anomim (după modelul Independence Day) și să salveze planeta.
Dar nici unul dintre ei nu apare…Planeta e singură de data asta. Și trebuie să ne mobilizăm să facem lucrurile astea singuri.
Dar asta deja nu mai e film și cu atît mai mult blockbuster.
Asta e cel mult film documentar sau prezentare catastrofistă de la conferințele ecologiștilor.
Yanis Varoufakis făcea următoarea observație interesantă: cînd în primăvara anului 2020, după anunțarea măsurilor de carantină în toată lumea, SUA și Marea Britanie anunțau scăderi dramatice ale PIB-ului pe fundalul pandemiei, bursele de valori de la Londra și New York anunțau creșteri spectaculoase.
Cum ar veni, în era financializării creșterea economică nu depinde de performanța economiei reale (adică producția de mărfuri și bunuri), ci de speculații și tranzacții financiare complexe și dubioase…
În ”Don’t look up” (2021), regizorul Adam McKay oferă o perspectivă critică similară pentru acțiunea politică: politica și puterea politică nu depind demult de organizarea diverselor grupuri ale societății (muncitori, clasa mijlocie, agricultori), nici de capacitatea lor de a pune presiune pe guverne, nici de așa-zisa expertiză științifică sau tehnică (mitul din spatele mitului tehnocrației). Aidoma economiei finacializate care ”crește” fals în baza unor tranzacții speculative, puterea politică este alimentată, consolidată și menținută, în epoca alegerilor care nu mai contează, de acțiuni și măsuri speculative precum PR-ul, comunicarea, consultanța de imagine, capacitatea politicienilor de a crea sau coopta valuri pe rețelele de socializare etc.
În spatele majorității politicienilor ”puternici” nu mai stau sindicate, organizații politice precum partide bine organizate cu număr masiv de membri – în fapt, lîngă ei/ele stau legiuni de consultanți, specialiști în PR, analiști de rețele sociale, SMM-iști și alți ”experți” care au grijă ca candidatul să arate bine, să vorbească bine și să fie reales constant.
(Zecile de contracte pe care le au politicienii moldoveni cu diverse companii de comunicare din toată lumea sînt dovada clară a acestei realități)…
Parțial aceasta se întîmplă din cauza depolitizării politicului (politicul ajunge să fie evacuat din zona adevăratelor relații de putere – economia și devine o scamatorie ajustată doar pentru exercițiul electoral), parțial din cauza că alegerile au ajuns să domine agenda forțelor care ajung să guverneze (în condițiile cînd guvernările nu se mai bizuie pe partide masive cu membri constanți, acestea trebuie să se străduie să placă unor grupuri tot mai mari de oameni pentru a fi re-alese), parțial din cauza cotropirii discursului public de ”comunicare și PR”…
Să revenim la film.
Subiectului filmului ”Don’t Look Up” este acțiunea politică, iar cometa care vine amenințător spre Pămînt este pretextul, sau fundalul pe care aceasta se developează.
Cînd vorbesc despre acțiune politică am în vedere toate acțiunile ”de cooperare, colaborare și negociere în interiorul și între societățile umane care au drept subiect atît uzul și distribuția resurselor naturale și umane, cît și producția și reproducția vieții sociale”. (O definiție preluată de la Adrian Leftwich).
Altfel spus, acțiunea politică se referă la acțiuni comune în vedere atingerii unor scopuri comune.
Hollywood-ul are o lungă tradiție de a ridiculiza sau caricaturiza acțiunea politică și acest film nu este o excepție.
Nu am văzut decît foarte puține filme în care politicul este o sferă legitimă de acțiune, în care acesta adună oameni energici și pasionați, stîrniți de dorința de a face bine lor și semenilor lor. Dacă nu absentează cu totul (cum e în majoritatea sitcomurilor și filmelor), atunci politicul e fie sfera jocurilor murdare, a oamenilor cinici, egoiști și fără principii (House of Cards, Game of Thrones etc), gata să sacrifice orașe, țări și lumi întregi pentru un capriciu sau un orgoliu. Virtutea politică e inexistentă.
Puținele filme ce au în vizor eroi politici pozitivi (Gandhi, de exemplu) îi construiesc pe aceștia ca fiind variante ale lui Cristos, adică Mesia care sînt atît de diferiți față de semenii lor, atît de supra-umani încît sînt de neatins pentru oamenii obișnuiți. Aici virtutea politică este imposibilă.
”Don’t Look Up” nu este o excepție. (E drept, în epoca Trump ai dreptul să fii cinic în privința politicii, dar…asta înseamnă să uiți că Trump totuși a fost alungat din funcție de milioane de inși care s-au mobilizat și i-au asigurat ”nealegerea”.)
Politicul este, în film, o sferă cinică, populată de găgăuță, nătîngi și narcisiști preocupați doar de ratingurile lor încît e greu să eviți senzația că sîntem condamnați.
Printr-o stranie dar perfectă inversiune, virtuțile acțiunii politice (energia, creativitatea, inspirația, grija pentru interesul comun) sînt proiectate asupra lumii corporative a geniilor tehnologici, iar defectele logicii profitului – egoismul, superficialitatea – sînt proiectate asupra lumii politice. În această inversiune mogulii tehnologici ne sînt politicieni și lideri spirituali, iar politicienii ne sînt un balast inutil pe care continuăm să-l tîrîm cu noi.
Spun asta pentru că în film, în contrast cu caricaturile politice asupra cărora autorii filmului petrec prea mult timp, critica puterii corporative, a tehnologismului naiv, a societății gadgeturilor, a unei indulgențe politice în privința corporațiilor tehnologice, a fascinației necritice față de tehnologie, a influenței enorme asupra politicului și societății pe care o exercită tot felul de vînzători de bule de aer din Silicon Valley este mult mai reușită. Și mult mai bine scoasă în evidență.
Momentul cînd telefonul tău decide deja singur să facă cumpărături pe internet fără acordul tău ori să îți bage video cu animăluțe drăguțe sau chiar să te programeze la psiholog pentru că în ultima vreme te-ai simțit cam trist? E un prezent deja prezent și un viitor foarte plauzibil.
Fascinația necritică pe care o avem în momentul lansării unui nou gadget care promite că va revoluționa modul nostru de a interacționa, care va deveni prietenul nostru apropiat și care ne va face viața calitativ și radical mai bună? Ea se întîmplă la fiecare eveniment de lansare a unei chichițe noi.
Suspendarea gîndirii critice față de tehnologie? Cum se face că fiecare studiu științific despre vaccin, societate, cultura pop sau arta contemporană trebuie să treacă evaluarea colegială, peer-review, pentru a fi luat în serios iar gadgeturile lipicioase dar inutile ale ”vizionarilor” din Silicon Valley ajung să umple imediat rafturile magazinelor și dormitoarele familiilor fără o minimă reflecție sau evaluare critică?
Chiar și cei mai înrăiți ”sceptici” – antivaxerii, de exemplu – cer ca vaccinurile să treacă sute de teste și experimente pentru a le fi probată utilitatea, dar nu au nici o problemă să își bage în dormitor și bucătărie tot felul de gadgeturi dăunătoare care îi spionează, recoltează informații personale pe care le vînd apoi unor corporații sau chiar le deteriorează sănătatea…
Faptul că, la urmă, ”vizionarii” care pretind că slujesc omenirea atunci cînd îi vînd gadgeturi, au totuși o variantă de salvare pe cont propriu sub forma unui buncăr sau a unei corăbii sofisticate ce îi va evacua în caz că lumea se duce naibii ne mai poate mira în epoca în care bogații lumii își cumpără insule private, își construiesc buncăre private și aruncă milioane de dolari în tehnologii și cercetări ce le-ar prelungi viața?
Toate aceste trăsături sînt puse în evidență atît de bine încît am rîs copios. Și m-am îngrozit.
Cred că, această critică a puterii corporațiilor tehnologice și a egoismului lor fundamental (ne vînd gadgeturi și ne ”leagă” prin dispozitive pentru a ne face să fim profitul lor) m-a făcut să mă surprind, în momentul eșuării rachetelor companiei Bash, că aș prefera ca Pămîntul să fie distrus decît să fie salvat în halul ăsta.
E un gest de curaj nebun al autorilor filmului că au dat filmului un asemenea sfîrșit. E unicul sfîrșit bun al unui asemenea film.
…Înțeleg o parte din frustrarea celor care s-au înfuriat pe film: ca orice șaorma cinematografică hollywoodiană, ”Don’t Look Up”, prezintă un scenariu de distrugere a lumii și, după regulile genului, ar fi trebuit să ofere și o soluție de salvare (nu te apuci să distrugi lumea dacă nu știi cum să o pui la loc sau nu aduci un super-erou să o facă, cum e, de exemplu în noul Matrix – acolo super-eroii re-învie și salvează rapid, în doar două ore, o lume care fusese cotropită de cîteva zeci de ani).
Doar că în ”Don’t Look Up” super-eroul nu mai vine, evenimentul magic care ar salva Pămîntul nu se mai produce și…viața continuă pe vechi.
Ca să rezum ”Don’t Look Up” e un film despre lumea de după sfîrșitul super-eroilor.
