Boaventura de Sousa Santos
În context politic, ascensiunea globală a extremei drepte a dat o nouă relevanță conceptului de anti-sistem. Pentru a înțelege ce se întâmplă, trebuie să ne întoarcem cu câteva decenii în urmă. Nu ne focusăm pe această perioada, cât de bogată n-ar fi din punct de vedere politic. Din cauza generalizărilor riscăm să fim pripiți și să comitem o mulțime de omisiuni. Cu toate acestea, în mod urgent, exercițiul este necesar pentru a înțelege ceea ce, uneori, pare a fi complet lipsit de sens.
Aranjamentul binar – sistem/anti-sistem – se întâlnește în multe discipline diferite, de la științele naturale și disciplinile umaniste și sociale, până la biologie, fizică, epistemologie și psihologie. Corpul uman, lumea, orașul și clima pot fi concepute ca sisteme. Există chiar și o disciplină dedicată studiului sistemelor – teoria sistemelor. De obicei, sistemele sunt definite ca entități formate din diferite părți care interacționează în așa fel încât să formeze un tot întreg. Prin urmare, un sistem este un lucru limitat. Ceea ce se află în afara acestuia (mediul exterior) îl poate înconjura și influența sau poate fi ostil și orientat spre distrugerea acestuia (anti-sistem).
Deși unele curente ale științele sociale resping noțiunea de sistem, în aceste domenii există multe formulări ale aranjamentului binar sistem/anti-sistem.
Două formulări au devenit influente în mod special. Teoria sistemului mondial al lui Immanuel Wallerstein susține că, din punct de vedere istoric, au existat două tipuri de sisteme mondiale: imperiul mondial și economia mondială. Primul este caracterizat de un centru politic cu structuri birocratice vaste și multiple culturi ierarhice. Cel de-al doilea sistem este caracterizat printr-o singură diviziune a muncii, multiple centre politice și multiple culturi ierarhice. Începând cu secolul al XVI-lea, a existat sistemul mondial modern, bazat pe economia mondială a capitalismului, al cărui părți se mișcă cu pași diferiți. Acest sistem dinamic, bazat pe conflict, a împărțit diferitele țări și regiuni ale lumii în trei categorii – nucleu, periferie și semiperiferie. Aceste categorii sunt definite în funcție de modul în care este însușit (sau în care sunt expropriate de) surplusul producției globale capitaliste și colonialiste. Sistemul permite transferul de valoare de la țările periferice la țările centrale. În același timp, țările semiperiferice servesc drept transportoare ale valorii create, transferând-o de la periferie spre nucleu (așa cum a fost, de secole, cazul Portugaliei).
Cealalt concept despre sistem (și anti-sistem) a fost dezvoltat în domeniul științei politice și al relațiilor internaționale. În acest caz, un sistem este conceput ca un set coerent de principii, norme, instituții, concepte, credințe și valori care definesc limitele a ceea ce este convențional și legitimează acțiunile agenților în cadrul acestor limite. Unitatea sistemului poate fi locală, regională, națională sau internațională.
După cel de-al doilea război mondial, putem spune că au existat două sisteme naționale dominante: sistemul politic cu un singur partid în serviciul socialismului (lumea sino-sovietică) și un sistem democratic liberal în slujba capitalismului (în lumea liberală). În cele din urmă, relațiile internaționale dintre cele două sisteme au format un al treilea sistem – Războiul Rece, un sistem reglementat de conflict și izolare. Războiul rece a condiționat evaluarea celor două sisteme naționale/regionale: lumea liberală a văzut lumea sino-sovietică ca o dictatură în slujba unei caste birocratice, în timp ce lumea sino-sovietică a văzut lumea liberală ca o democrație burgheză care servea acumularea și exploatarea capitalistă.
Odată cu căderea Zidului Berlinului (1989), acest sistem, care la rândul său era format din trei sisteme, a intrat în criză. La nivel național, sistemul liberal a ajuns să fie recunoscut drept unicul sistem legitim. În timpul administrației lui Donald Trump, criza sistemului internațional al Războiului Rece a atins noi culmi. Privite din perspectiva de termen lung a sistemului mondial modern, la pachet cu toată drama care-l însoțește, aceste transformări politice sunt variații epocale în cadrul aceluiași sistem. Într-adevăr, acestea pot fi semnele unei crize care se manifestă mult mai profund în sistemul mondial.
Permanent a fost important să facem distincția dintre stânga și dreapta și dintre mișcările revoluționare și contrarevoluționare. Ori de câte ori primii au luptat împotriva capitalismului/colonialismului, au făcut-o în numele unui sistem social mai just, mai divers și egal. Ori de câte ori au luptat împotriva democrației liberale, a fost în numele unei democrații mai radicale, chiar dacă într-un final s-a ajuns la dictatură, așa cum a fost în cazul lui Stalin. Pe cealaltă parte, mișcările contrarevoluționare au luptat întotdeauna împotriva forțelor anticapitaliste și anti colonialiste. De multe ori au făcut-o din cauza prejudecății că aceste forțe erau conduse de clase inferioare și periculoase – acesta fiind motivul pentru care au ales dictatura ori de câte ori au simțit că democrația liberală prezintă o amenințare pentru capitalism.
1945-1989
Între 1945 și 1989, structura dialectică sistem/anti-sistem a devenit deosebit de intensă. După ce a fost învinsă în țările nucleu ale sistemului mondial – ceea ce în prezent numim Nordul Global – ideologia fascismului și nazismului a supraviețuit doar în Portugalia și Spania, două țări europene semiperiferice. În Rusia, în țările sale satelit (cealaltă semiperiferie europeană) și în China, sistemul sino-sovietic s-a consolidat. În țările nucleu ale Europei, democrația liberală a devenit singurul regim politic legitim. Partidele socialiste au abandonat lupta anticapitalista (în 1959, PSD-ul german a renunțat la angajamentul față de marxism) și s-au dedicat gestionării tensiunii dintre democrația liberală (bazată pe noțiunea de suveranitate populară) și capitalism (bazată pe noțiunea de acumulare infinită de avere), conform noii formule a unui concept vechi: social-democrația. În ceea ce privește partidele comuniste și alte partide din stânga partidelor socialiste, acestea s-au integrat în cele din urmă în sistemul democratic. De fapt, membrii acelor partide (în special în cazul comuniștilor) au fost cei mai fermi apărători ai democrației în timpul nopții fasciste și naziste și, în final, au plătit un preț mare pentru aceasta. Ca ilustrare, să-l menționăm pe Álvaro Cunhal, secretarul general al Partidului Comunist Portughez, care a petrecut 15 ani în închisoare, opt dintre ei în izolare.
La periferia și semiperiferia sistemului mondial, mișcările anticapitaliste și anti-democrație liberală au ajuns la putere în China, Cuba, Coreea de Nord și Vietnam. Acestea au purtat lupta anti-sistem timp de mulți ani în altă parte. Uneori au recurs la luptă armată, așa cum a fost cazul în Columbia, Filipine, Turcia, Sri Lanka, India, Uruguay, Nicaragua, El Salvador și Guatemala. Cel mai semnificativ exemplu al unei mișcări anticapitaliste, dar care nu era împotriva democrației liberale, a fost mișcarea condusă de Salvador Allende în Chile (1970-1973). Acesta a fost neutralizat prin intermediul unei lovituri brutale de stat, planificată de CIA.
În Africa și Asia, mișcările anticoloniale de eliberare au adăugat complexitate mișcărilor anti-sistem. La Conferința Bandung din 1955, s-au reunit 29 de țări asiatice și africane, fapt care a dat un impuls politic conceptului Lumii a Treia (Mișcarea Nealiniată). Fiind inspirate de această conferință, mișcările anticoloniale de eliberare au propus o dublă ruptură cu logica sistemică. Pe de o parte, au respins atât capitalismul liberal, cât și socialismul sovietic și au fost gata să lupte pentru alternative care să combine gândirea politică europeană și diverse tulpini ale gândirii africane. Pe de altă parte, au căutat să construiască un regim politic democratic de un nou tip, în care mișcările de eliberare să joace un rol principal. O mare parte din acest experiment politic s-a prăbușit în anii 1980, ca urmare a greșelilor interne și a asediului organizat de capitalismul global.
Din 1989 până în prezent
În această perioadă găsim cele mai semnificative caracteristici ale politicii anti-sistem din timpurile curente. Odată cu prăbușirea URSS, se părea că lumea democrației liberale câștigase competiția istorică dintre sisteme și că victoria era ireversibilă („sfârșitul istoriei”). Dar cine a fost câștigătorul? După cum am văzut, cei doi piloni ai luptei anti-sistem din ultimii 150 de ani au fost capitalismul/colonialismul și democrația liberală.
Să fi câștigat în 1989 în comun capitalismul și democrația? Să fi câștigat democrația în detrimentul capitalismului? Sau a câștigat capitalismul în detrimentul democrației?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să ne uităm la ce s-a întâmplat cu cei doi piloni în perioada precedentă și la schimbările convergente suferite de aceștia.
Să reținem că, înainte de 1945, fascismul și nazismul au fost în mare parte un răspuns la militantismul în creștere a claselor muncitoare („amenințarea comunistă”). Acesta a fost exacerbat și mai mult de ratele ridicate ale șomajului și inflației, dar și de sărăcirea majorităților. Mai mult, constrângerile democrației liberale (limite la vot, control total asupra elitelor, absența politicilor publice universale) a făcut imposibilă atât gestionarea conflictelor sociale, cât și acordarea mișcărilor socialiste abilitatea de a consolida alternative. A existat o confruntare acerbă între două tipuri de alternative: reformismul și revoluția. Ca răspuns la consolidarea lumii sino-sovietice în perioada post-1945, lumea liberală, formată din țările nucleu, a căutat să ușureze tensiunea dintre democrație și capitalism.
Pentru a realiza acest scop, clasele capitaliste care au dominat această lume au fost nevoite să facă concesii care ar fi fost de neimaginat în perioada precedentă: impozite foarte mari, naționalizarea sectoarelor strategice, co-managementul forței de muncă-capital în marile companii (Germania de Vest), protecții puternice în muncă și politici sociale universale (sănătate, educație, sistem de pensii, transport). Aceste evoluții au condus la apariția unor clase mijlocii largi, care au servit ca bază pentru consolidarea reformismului. În Europa de Vest, compatibilitatea dintre democrația liberală și capitalism a fost asigurată printr-o combinație de niveluri ridicate de protecție socială și niveluri ridicate de productivitate. În SUA, reformismul se înfăptuia mult mai greu. De fapt, a implicat chiar și un răspuns la o presupusă amenințare comunistă (McCarthyism), care a apărut și în Germania de Vest sub forma legii Berufsverbot (excluderea comuniștilor și „extremiștilor radicali” de la anumite locuri de muncă). Cu toate acestea, apariția unei clase puternice de mijloc a fost garantată datorită activismului sindical, statutului de hegemonie dobândit de SUA, și boom-ului celor „treizeci de ani glorioși” (1945-1975).
Împreună cu prăbușirea URSS-ului, acest compromis între democrație și capitalism a fost motivul declinului, în țările nucleu, a mișcărilor anti-sistem, atât de stânga, cât și de dreapta. În urma primei crize a petrolului și a criticii conservatorilor față de „drepturile excesive” ale democrației (drepturi în muncă, drepturi economice și sociale), acest angajament a intrat în criză la mijlocul anilor 1970, iar criza s-a înrăutățit dramatic după 1989.
În retrospectivă, se poate spune că înfrânții, în 1989, erau atât comunismul sovietic, cât și social-democrația. Capitalismul a câștigat în detrimentul democrației.
Victoria sa a condus la apariția neoliberalismului, adică la o nouă versiune a capitalismului, bazată pe dereglementarea economiei, pe demonizarea statului, a drepturilor economice, sociale și a protecțiilor în muncă, pe privatizarea deplină a activității economice și pe transformarea piețelor în arbitrul principal al vieții economice și sociale. După experimente violente în Chile și alte țări din sudul global, neoliberalismul a prezidat tranzițiile democratice din sudul Europei în anii 1970 și din America Latină în anii 1980.
Până atunci, statul de drept democratic și social fusese expresia celui mai înalt grad posibil de compatibilitate între democrație și capitalism. Din 1989 încoace, democrația a devenit subordonată capitalismului, ceea ce însemna că de acum înainte va fi apărată doar în măsura în care ea apără interesele capitalismului. Această așa-numita „democrație favorabilă pieței” a fost stabilită împotriva social-democrației, pe care von Hayek o descrisese drept „democrație totalitară”. Deoarece obiectivul principal este apărarea capitalismului, ori de câte ori burghezia națională/internațională consideră că este în pericol, democrația trebuie sacrificată, iar sacrificiul poate fi, în funcție de circumstanțe, total (dictaturi militare sau civile) sau parțial (Italia post-război, lovituri de stat legale-parlamentare din ziua de azi). Diplomația și contrainsurgența SUA au fost principalii promotori globali ai acestei ideologii.
Mișcările anti-sistem
Dar ce s-a întâmplat cu mișcările anti-sistem din această ultimă perioadă? Din nou, trebuie făcut o distincție între mișcările de stânga și de dreapta. În ceea ce privește mișcările de stânga, vechile mișcări revoluționare s-au transformat în partide democratice și reformiste. Lupta anticapitalistă s-a transformat în lupta pentru drepturi economice, sociale și culturale largi. Lupta împotriva democrației liberale s-a transformat în lupta pentru radicalizarea democrației: lupta împotriva degradării democrației liberale, promovarea combinării elementelor reprezentative cu cele participative, susținerea diversității culturale, lupta împotriva rasismului, sexismului și colonialismului de tip vechi și nou. Pe scurt, aceste partide au încetat să mai fie anti-sistem. În prezent, ele luptă pentru transformări progresive ale sistemului democratic liberal.
Mișcările anti-sistem de stânga au continuat să existe, prin definiție, în afara sistemului de partide. Se poate spune chiar că au crescut, ca urmare a suferinței sociale în creștere. La rândul său, suferința socială în creștere se datorează, pe de o parte, subordonării necondiționate a democrației capitalismului și consecințelor sale asociate – inegalități sociale revoltătoare, discriminare rasială și sexuală, catastrofă ecologică iminentă, corupție endemică, războaie insurgente – și, pe de altă parte, incapacității entităților din stânga de a pune capăt acestei stări de lucruri.
După vechile mișcări revoluționare și sindicale au urmat noi mișcări sociale la nivel local, național și chiar global (Via Campesina, Marșul Mondial al Femeilor și o serie de asociații globale care apar atât în cadrul Forumului social mondial, care s-a întrunit pentru prima dată în Brazilia în 2001, cât și în afara acestuia). Între timp, au apărut noi actori sociali, în special mișcări feministe, indigene, ecologice, LGBTIQ, de economie populară și mișcări afro-descendente. Multe dintre acestea urmăresc obiective anticapitaliste, precum și forme de democrație radicală.
Unele mișcări au atins cu succes aceste obiective la nivel local, devenind astfel utopii realiste.Totuși, încă nu au fost capabile să exercite influență politică într-o manieră consecventă, fie la nivel național, fie la nivel global. Motivele sunt dificultatea unirii eforturilor translocale și faptului că partidele dețin monopolul în sistemul politic democratic liberal. Aceste mișcări sunt mișcări pașnice, ghidate de ideea democrației interculturale și de o recunoaștere a valorii economiilor populare și a cunoștințelor ancestrale nu numai ale comunităților țărănești și native, ci și, în contextul american, ale afrodescendenților.
Și mișcările anti-sistem de dreapta (a se înțelege extrema dreaptă) au primit un nou impuls în această ultimă perioadă. După cum am văzut, nazismul și fascismul au suferit o înfrângere zdrobitoare (în cazul Portugaliei și Spaniei, în 1974-1976). Acolo unde au supraviețuit, au făcut-o într-o formă foarte atenuată, fără dictatură, fără glorificarea violenței politice și fără ură rasială – așa cum a fost cazul Peronismo din Argentina și Varguismo din Brazilia. Acest sistem hibrid a fost cunoscut inițial sub numele de populism.
După 1989, am asistat la apariția sau la creșterea vizibilității grupurilor de extremă dreapta, aproape invariabil în legătură cu retorica și actele legate de ură și violență rasială. Potrivit unui raport al Antifa International, în 2020 au avut loc 810 atacuri provocate de „fanatici, fasciști și violență de extremă dreapta”, care au dus la 325 de morți. Multe dintre aceste mișcări au rămas ilegale sau au explorat zonele gri sau hibride pe care le-am numit a-legalitate. În ultimii douăzeci de ani, aceste grupuri au devenit mai agresive și au căutat să devină legale, chiar să se includă în sistem, transformându-se în partide. S-a reușit legalizarea lor datorită artificiilor retorice înșelătoare și complicității instanțelor. Odată ce s-a întâmplat acest lucru, în mod formal, ei și-au păstrat structurile clandestine separate.
Totuși, acestea au fost legate în mod organic de structura partidului, astfel încât să asigure mobilizarea politică, capacitate care le lipsește altor partide. Odată cu ridicarea la putere a lui Donald Trump, mișcările de extremă dreaptă au primit un suflu nou și au început să se diversifice. Grupurile și milițiile de extremă dreaptă ale SUA crescuseră, mai ales după ce Barak Obama a devenit președinte. În 2018, Southern Poverty Law Center a identificat cel puțin 1 020 „grupuri de ură”. Unele dintre acestea sunt pronaziste, sunt înarmate până-n dinți și revendică moștenirea mișcărilor asociate cu linșarea rasială (Ku Klux Klan). În afara SUA, grupurile paramilitare și de miliție cuprinse între Columbia și Brazilia, Indonezia și India, se apropie de puterea instituțională. Mai mult decât atât, ei au dezvoltat o dimensiune globală care nu era acolo înainte sau pur și simplu nu era vizibilă. Cel mai proeminent agent al acestui efort, atât în Europa, cât și în America, este Steve Bannon, un personaj sinistru și criminal care a fost preluat de o mass-media naivă sau complice.
Aceste mișcări câștigă influență socială, nu pentru că glorifică simbolurile naziste (la care recurg și ele), ci pentru că exploatează suferința socială cauzată de creșterea subordonării democrației de capitalism.
Cu alte cuvinte, mișcările de dreapta exploatează aceleași condiții sociale care mobilizează mișcările anti-sistem din stânga. În timp ce stânga consideră suferința socială fiind rezultatul supunerii democrației la cerințele capitalismului, care se dovedesc din ce în ce mai incompatibile cu democrația, pentru mișcările de extremă dreaptă, suferința provine din democrație, nu din capitalism.
De aceea, la fel ca în anii 1930, extrema dreaptă este hrănită, protejată și finanțată de anumite sectoare ale capitalului, în special a capitalul financiar, care este cel mai antisocial dintre toate.
În acest context, răsar două întrebări.
Prima întrebare: de ce reapare extrema dreptă într-un moment în care, spre deosebire de anii 1920-1930, nu există o amenințare comunistă și un militantism sindical semnificativ?
Acea amenințare a fost unul dintre răspunsurile la criza socială și economică gravă a vremurilor. În prezent, nu este cazul. Totuși, anii următori amenință să fie marcați de o criză la fel de gravă. Grupurile de reflecție (n.r. think tanks) capitaliste globale (inclusiv cele din China) au avertizat despre pericolului destabilizării politice care rezultă din iminenta criză socială și economică, înrăutățită de pandemie. Ei nu consideră că absența alternativelor anticapitaliste sau post-capitaliste este garantată. Pe termen lung, ei știu că astfel de alternative pot apărea și că „paza bună trece primejdia rea” este cea mai bună abordare.
Răspunsul are mai multe niveluri. Cel mai profund nivel presupune perfecționarea capitalismului de supraveghere, care, datorită celei de-a patra revoluții industriale (inteligența artificială), face posibil controlul eficient al oamenilor. La un nivel mai superficial, vedem încurajarea unei ideologii intimidante, antidemocratice, rasiste și sexiste. În acest caz, retorica trecutului este mai eficientă decât cea a prezentului, motiv pentru care retorica extremei drepte vorbește despre noul pericol comunist, presupus că se ascunde atât în guvernele democratice, cât și în Vaticanul Papei Francisc. În SUA, Partidul Democrat, de centru-dreapta, este criticat pentru că ar fi de stânga radicală, legat confuz de capitalul mare și de tehnologiile informaționale și de comunicații. În Brazilia, extrema dreaptă aflată în prezent la putere vorbește despre pericolul „marxismului cultural”, slogan folosit de naziști pentru a demoniza intelectualii evrei. Scopul este de a maximiza suprapunerea democrației și a capitalismului prin anularea conținutului social al democrației – slabă la protejare, puternică la reprimare. Grupurile de reflecție știu că toate aceste planuri sunt contingente și că mișcările anti-sistem le pot arunca la coșul de gunoi al istoriei. Prin urmare, paza bună trece primejdia rea.
A doua întrebare: este extremă dreapta orientată spre fascism sau nu? Extrema dreaptă nu este omogenă și nici nu poate fi judecată exclusiv pe baza manifestărilor sale juridice. De aici decurge complexitatea implicată în luarea unei astfel de judecăți. Istoria ne învață două lucruri. Democrația liberală nu știe să se apere împotriva anti-democraților și că niciodată din 1945 până în prezent nu am văzut atât de mulți anti-democrați fiind aleși în funcții înalte. Sunt anti-democrați pentru că, în loc să fie în slujba democrației, o folosesc pentru a se ridica la putere (așa cum a făcut Hitler). Ajunși la putere, nu o exercită democratic și nu fac transferul de putere în mod pașnic atunci când sunt bătuți la urne. Ei încep cu sprijinul mass-media convenționale. Apoi, după un anumit moment, când adepții lor sunt otrăviți de logica post-adevărului și a „faptelor alternative”, beneficiază și de sprijinul mass-media sociale.
Dincolo de tendințele dictatoriale, extrema dreaptă de astăzi posedă două dintre componentele esențiale ale nazismului-fascist: glorificarea violenței politice și retorica urii rasiale împotriva minorităților. Dictatura abia urmează să vină, însă unii deja susțin tortura (Jair Bolsonaro, în Brazilia) și promovează execuțiile extrajudiciare (Rodrigo Duterte, Filipine).
Pericolul acestor două componente poate fi exacerbat de trei factori. În primul rând, complicitatea instanțelor care au o înțelegere greșită (în cel mai bun caz) a libertății de exprimare. În al doilea rând, dragostea nebună a presei cu retorica „neconvențională” a proto-fasciștilor și proeminența acordată ideologilor de dreapta. Presa detașează în mod artificial mesajul politic – pe care îl aprobă – de ceea ce consideră a fi excese de unică folosință (închisoare pe viață, castrarea forțată a pedofililor, deportarea imigranților, segregarea minorităților), ignorând faptul că mulți adepți se simt atrași tocmai de acele „excese”. În al treilea rând, legitimarea reprezentanților de extremă dreaptă de către politicieni moderați de dreapta, care îi fac parteneri de guvernare în speranța de a îmblânzi astfel de excese. În 1933, în Germania pre-nazistă, infamul Franz von Pappen a jucat un rol crucial în a-l convinge pe un președinte reticent, Paul von Hindenburg, să-l numească pe Hitler în funcția de șef al guvernului. După ce s-a alăturat el însuși guvernului, von Pappen s-a dovedit complet incapabil de a controla „dinamismului” putchist al naziștilor.
Apărarea democrației
Apărarea democrației împotriva extremei drepte implică multe strategii – unele pe termen scurt, altele pe termen mediu. Pe termen scurt, acestea includ ilegalizarea – ori de câte ori este încălcată Constituția – izolarea politică și acordarea atenției speciale la posibila infiltrare a forțelor de poliție, a armatei și a mass-media. Strategiile pe termen mediu includ reforme politice care revitalizează democrația, întăresc politicile sociale și reforme care vizează îndeplinirea promisiunii că nicio persoană sau regiune a țării nu va fi „lăsată în urmă”. De asemenea, și deosebit de important într-o țară precum Portugalia, democrația se apără prin supunerea crimelor fascismului și colonialismului unui proces politic, astfel încât istoria și educația să fie decolonizate, prin încurajarea de noi forme de cetățenie culturală și prin respectarea diversității sale inerente. Cu excepția cazului în care democrația va însemna bunăstare materială pentru familii și comunități, ea va fi asaltată de ideologia globală a extremei drepte și va pieri cu ușurință în sfera publică. Abia atunci democrația va fi în măsură să se asigure că respectul nu cedează urii și violenței, că demnitatea nu cedează loc nedemnității și indiferenței.
Boaventura de Sousa Santos e profesor emerit de sociologie la Universitatea Coimbra, Portugalia, şi profesor distins de drept la Universitatea Wisconsin-Madison, SUA, doctor în ştiinţe juridice al Universităţii Yale şi doctor honoris cauza al Universităţii McGill. Este directorul Centrului de Studii Sociale al Universităţii Coimbra şi coordonator al proiectului ALICE: Leading Europe to a New Way of Sharing the World Experiences, al European Research Council şi unul dintre participanţii fondatori ai Forumului Social Mondial. Printre numeroasele sale publicaţii despre globalizare, sociologia dreptului şi a statului, epistemologie, democraţie şi drepturile omului, se numără: Estado e Sociedade em Portugal 1974-1988 (Afrontamento, 1990), Toward a New Common Sense: Law, Science and Politics in the Paradigmatic Transition (Routledge, 1995), A Crítica da Razão Indolente: Contra o Desperdício da Experiência (Afrontamento, 2000), Toward a New Legal Common Sense. Law, globalization, and emancipation (Butterworths, 2002), A Universidade no Séc. XXI: Para uma Reforma Democrática e Emancipatória da Universidade (Cortez Editora, 2004), The Rise of the Global Left. The World Social Forum and Beyond (Zed Books, 2006), Para uma revolução democrática da justiça (Editora Cortez, 2007), Epistemologies of the South. Justice against Epistemicide (Paradigm Publishers, 2014), O Direito dos Oprimidos (Editora Almedina/Editora Cortez, 2014). O carte recentă a lui Boaventura de Sousa Santos, Dacă Dumnezeu ar fi un activist pentru drepturile omului, a apărut la Editura IDEA, Cluj, 2016.
Articolul a apărut inițial cu titlul The Anti-System pe portalul Critical Legal Thinking și a fost tradus din limba engleză de Cristian Velixar.
