Covid intră în scenă..și o ocupă
Pe 27 februarie 2020 mă întorceam din Rîbnița la Hîrtop. La Rîbnița co-coordonasem prima Rezidență de Scriere Dramatică din ultimii 20 de ani. Am stat pe celălalt mal al Nistrului o lună, împreună cu 5 tineri autori de texte de teatru, ghidați de artista Inna Cebotari, care le-a fost curatoare, darși alți facilitatori din Moscova. Am tot fost întrebate de ce Rîbnița și n-am putut să dăm un răspuns mai sofisticat decît atît: E Rîbnița, pentru că Elena Russu, coordonatoarea #Club19 (o franciză a Clubului 19 de la Tiraspol, creată de Centrul de Informare Legală Vialex din Rîbnița) de pe loc ne știa și ne-a spus că ar fi fain să facem ceva în orașul ei. Ne-am dus pentru că mai erau oameni care să ne ajute și care au vrut să fie în dialog cu alți oameni.
Oricît de patetic ar suna, dar așa se construiesc podurile de încredere.
Textele care au fost scrise acolo au fost adunate într-o antologie pe care o găsiți aici : https://artaazi.org/antologia-pieselor-scrise-in-rezidenta-de-la-ribnita/
Tot în acea perioadă în feedul din FB au început să apară postări și mențiuni despre Corona Virus.
La un moment dat am simțit că e too much pentru mine și am șters aplicația de pe telefon. Era 27 februarie.
Nici n-am reușit să ajung bine la Chișinău că primul lucru pe care l-am făcut a fost să deschid FB de pe calculator ca să verific comentariile, reacțiile și like-urile la postare. Asta se cheamă social media addiction, dacă nu știați.
În acea perioadă coordonam 2 proiecte destul de mari: Școala de Dramaturgie Contemporană ( proiect de 18 luni) și Informa(l) – serie de activități de educație civică, ecologică și artistică în comuna Hîrtop ( 9 luni).
Pe 14 și pe 16 martie urma să organizăm, cu Vasiluța Vasilache, un atelier de pictură la gimnaziul din sat. Pe 9 martie o profesoară de la gimnaziu m-a anunțat că nu mai facem atelierele. Am mers imediat la școală să întreb care-i motivul și mi s-a pus în față hotărârea Ministerului Educației Culturii și Cercetării că nu se permit activități cu participarea persoanelor străine. Buuun!. Mai departe a fost ca-n carte: în doar 7 zile s-a instalat carantină și stare de situație excepțională la nivel național dar eu deja nu mai eram în stare să fac ceva pentru lucru. Tot ce făceam jumătate de zi era să citesc tot felul de articole despre Covid, interviuri cu virusologi, epidemiologi, doctori, oameni de știință, filosofi etc. Cred că nu asta era situația tuturor – adică nimănui nu-i cam ardea de lucru.
Transportul public era oprit. Magazinul din mahală s-a închis și el. Era foarte complicat să ieși din sat. La șosea nicio mașină de ocazie nu te lua.
Am scris un mic anunț pe grupul FB de localnici pe care-l administrez că dacă este lume care merge la Cimișlia cu mașina, să anunțe, că poate mai merge cineva, poate au nevoie la farmacie, la supermarket. Piețele s-au închis și ele, iar producătorii din Hîrtop întâmpinau dificultăți în a-și vinde marfa. Așa că am mai făcut un anunț pe FB ca lumea care vrea să cumpere produse lactate să ne zică și eu le duceam în oraș.
Le-am dus pe banii mei, fără vreun profit și cu inima-n dinți de frică, dar mi s-a părut important.
Peste câteva săptămâni mulți producători deja erau pe viber sau în grupuri de FB și vânzările mergeau bine.
Tot atunci am început să urmăresc anunțurile de pe site-ul ministerului protecției sociale în nădejdea că prind vreo știre despre ajutorul social. Ziceam că ar fi o minune dacă și alte categorii de muncitori – zilierii de exemplu – ar fi putut primi ceva bani în această perioadă dificilă.
Până la urmă, s-a adeverit că, pentru a lua acest ajutor, trebuia să ai asigurare medicală, iar asta excludea cam pe toată lumea, mai ales cei fără un job constant. Ca să dau un exemplu: în Hîrtop, sunt asigurați doar funcționarii publici și în jur de 30 de muncitori la un SRL din sat, iar ceilalți săteni au rămas pe cont propriu.
Artiști și arta independentă în carantină.
Și era secetă.
Am început să ne uităm cu mama la documentare despre Siberia și frumusețile de acolo. Au multă apă. În Hîrtop de câțiva ani deja, avem acces redus la apă potabilă. Mă gândeam că, atunci când n-o mai fi apă de băut în Moldova o să ne mutăm acolo, în Siberia. De bună voie.
Noi bem apă pe lut de 2 ani deja. Apele din fântâni nu mai sunt bune (au făcut cehii niște analize). Apa din robinet e sulfuroasă și nu e bună ( au făcut ai noștri analize, pentru că copii de la grădiniță tot apă din asta beau). Mama aduce lutul din apropiere, îl pun la soare pentru jumătate de oră să se încarce cu energie, după care îl pun într-un vas de 40l de plastic și în 2 căldări jămălțuite pline cu apă să se așeze. E nevoie de 2 zile ca apa să ajungă cristalină. Se zice că lutul curăță apa și e bună de băut. Eu îi cred pe cei care zic asta.
Urmăresc cu jale cum pe lângă casă trec tiruri încărcate cu mii de tone de selitră. O vor arunca pe ogoare – la grîu, la alte plante. Necesitatea de-a mânca, mult, scuză orice mijloace.
Încet încet o să ne autodistrugem, așa cum au făcut-o și celelalte civilizații dinaintea noastră.
Mă bântuiau gânduri că din cauza secetei o să înceapă și foamea iar oamenii vor umbla să ucidă și să fure de la alții, și discutam cu mama la modul serios pe unde am putea ascunde butelii umplute cu grâne, în caz de urgență. Poate eram influențată și de povestea dintr-o carte excepțională, Pilda Semănătorului a Octaviei Butler, pe care tocmai o citeam în acea perioadă.
Tot urmăream la știri cum guvernele din vest dau milioane de dolari și euro pentru a salva artele și industriile creative. Miliarde în total.
M-am obișnuit să mă uit la vest ca la muntele Olimp, cu un fel de respect și totodată fără să critic zeii pentru păcatele lor. Ei ne finanțează proiectele, de ei depinde dacă se întâmplă Artă în mahala sau nu, ei îmi plătesc salariul și protecția socială.
Încearcă să zici ceva de (auto)exploatare și (auto)colonizare.
Mi-am zis, inspirată de aceste exemple, că a venit timpul ca statul Republica Moldova să se îngrijească de noi.
La 27 martie am lansat o petiție și-am trimis-o către toată lumea:
”Guvernul Republicii Moldova, domnului prim-ministru Ion Chicu
Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale
doamnei ministru Viorica Dumbrăveanu
Ministerul Educației, Culturii și Cercetării
domnului ministru Igor Șarov și domnului Andrei Chistol, secretar de stat în domeniul culturii”.
În această petiție solicitam protecție socială pentru artiștii independenți pe durata pandemiei Covid-19.
Textul petiției l-am adaptat dintr-o petiție similară publicată de colegii din România. Petiția a fost semnată de 197 de persoane în total.
Răspunsul la petiție l-am primit după tocmai 3 luni și jumătate, mai exact pe 13 iulie. Răspunsul nu m-a surprins. Mi s-a spus că pentru susținerea artiștilor independenți ministerul are un program anual de granturi care nu și-a sistat activitatea și că pentru această situație specială va fi organizată o sesiune unică de finanțare a independenților, pentru crearea producțiilor online, cu un buget de 1mln lei.
Și da, ca de obicei, ni s-a recomandat să aplicăm la Europa Creativă (nu știu cum își imaginează Ministerul că niște artiști precari, care abia de-și pot plăti chiriile ar putea asigura co-finanțare în cadrul unor proiecte europene cum e Europa Creativă, dar presupun că funcționarii de acolo nu cunosc în genere scena culturală independentă).
Evident, acea sesiune de 1 mln n-a mai avut loc niciodată. Nu că aș fi avut mari speranțe, dar am crezut că se va reacționa cât de cât. Pot spune că pentru mine, ca artistă independentă, în acea perioadă, ministerul culturii nu a existat.
În aprilie au început să ne scrie finanțatorii și să ne întrebe dacă reușim să ne adaptăm proiectele la online, că dacă nu, stopează finanțarea.
Școala de dramaturgie era ok și ușor să o trecem pe online, pentru că dramaturgii urmau să-și termine textele scrise în rezidență și să avem niște întâlniri pe online în grup să le discutăm.
E adevărat că acele întâlnirile pe care le aveam cu ei semănau, în pandemie, mai mult a sesiuni de terapie la psiholog. Fiecare își povestea temerile – că devin paranoici, că se tem pentru viața lor, că precaritatea e și mai mare și mai profundă. Unii au și plecat din țară între timp.
Pentru activitățile din Informal, care trebuia să se întâmple în sat, le-am zis din start că nu pot să-mi trec activitățile pe online. Proiectul implica plantări, salubrizări, ateliere de pictură pentru copii, construcție de spațiu comunitar etc. Eram cumva într-un blocaj cognitiv și nu vedeam/găseam alternative. Cred că era deja sfârșit de aprilie când lucrurile au început să se limpezească și să văd soluții.
Am trecut cîteva activități pe online, de exemplu atelierul de dramaturgie care a fost facilitat de dramaturga Inna Cebotari, și care s-a desfășurat cu participarea unor adolescente din mai multe regiuni ale țării. Am făcut mai multe exerciții de scris și în final au ieșit aceste texte despre adolescenți în carantină.
https://artaazi.org/jurnalul-de-carantina/
Artă și activism local.
Tot în perioada asta de miez de primăvară am început să scriu demersuri la APL Hîrtop ca să-mi dea autorizare/ confirmare la locațiile unde să instalez parcările pentru biciclete și #Platforma32, un foișor comunitar din paleți.
De ce 32? Pentru că articolul 32 din constituție e despre libertatea de opinie și exprimare. Or, la capitolul libertatea exprimării comuna Hîrtop are mari probleme. Pe vremea aia interimatul era asigurat de către secretara primăriei și ea aduna de fiecare dată pe cei 10 consilieri pentru a decide dacă punem rastelurile drept lângă gard, sau perpendicular, cu ieșire la drum. Lumea zicea că satul are 10 primari și degeaba.
Și tot atunci a început epopea mea personală cu consilierii. Aveau o problemă cu faptul că am venit așa, cum ziceau ei – din pod, că-s arogantă, că n-am suficientă smerenie, că altfel se vorbește cu lumea, că sunt critică vizavi de lucrul primăriei, etc. că de fapt prin petițiile și demersurile pe care le trimit, urmăresc intimidarea funcționarilor publici. Îți dai seama, îi intimidezi pentru că le ceri să-și facă munca.
Până acum cred că am trimis în jur de 20 de cereri și demersuri unde am cerut mai multă transparență, să rezolve anumite probleme de mediu, am dat recomandări pe bugetul 2021, am făcut live-uri de după ședințele consiliului etc.
La fiecare ședință mă simțeam ca la judecată. Acuș iar o să înceapă să arunce replici răutăcioase la adresa mea. Erau un fel de OMONi lăsați de regimul anterior ( un regim deloc prietenos cu libera exprimare), însărcinați să perpetueze valorile dictatoriale.
Atunci am descoperit cît de mediocră e elita satului, incompetentă, că aceasta n-are viziune, că n-are gândire critică, că nu investesc absolut în educația lor, că-s închiși la minte, că trăiesc în evul mediu, că se comportă cu instituțiile publice ca și cum ar fi proprietățile lor private, că banul public îl tratează ca și cum ar fi banul lor.
Acum îmi dau seama de ce satele noastre (marea majoritate) mor.
Pentru că administratorii lor sunt niște fosile corupte, iar cetățenii se tem să vorbească. N-au voce. În 20 de ani de dictatură și-au pierdut glasul. Of, da care 20? Îs toți 75 sau toți 100
Lumea crede că dacă va vorbi, va fi trimisă în Siberia ori își va pierde salariul. Mai mult, mulți au problema în a-și exprima gândurile în scris.
Am încurajat și încurajez lumea să scrie comentarii, chiar dacă uneori îmi vine foarte greu să înțeleg ideea.
Am început încet să-mi creez o comunitate de oameni care să înțeleagă că satul și resursele lui reprezintă bunurile noastre comune de care trebuie să ne îngrijim iar banul public trebuie să fie cheltuit ținându-se cont de nevoile noastre, nu de necesitățile consilierilor.
Impresionată peste măsură de discursurile consilierilor, le-am dedicat așa un poem:
„Mie mi se asociază foarte mult Lukashenko cu Ilici și nu e numai din cauza mustății, sau a veșniciei de când sunt în postura de conducători de kolhoz/sat/țară. E foarte asemănător modelul de conducere și atitudinea față de cetățeni. E vorba de un mod de conducere abuziv, cu scheme mai simple, sau mai complicate de corupție, cu intimidarea angajatilor, cu numirea în funcții a persoanelor servile, pe care le implici în schemele tale, așa ca să nu poată scoate un NU pe viață și să-ți apere interesele folosindu-se de strategia ”scopul scuză mijloacele”.
Ilici e în concedii de un an deja, dar e prezent în orice picătură de asfalt, prin OMOH ii săi, care au grijă să nu permită ca cineva, nu dă doamne, să se intereseze de cum sunt gestionați banii din buget, să nu critice acțiunile primarului, sau subalternilor, sau primăriei, să nu descopere schemele frauduloase, să nu vrea schimbare sau dezvoltare, să nu facă vr-o activitate care ar solidariza oamenii, să nu existe spații unde oamenii s-ar putea aduna și socializa. Ei stau de veghe și au grijă să pună om împotriva altui om, pentru că o turmă dezbinată e pradă ușoară de intimidat și supus. Ei stau de veghe și au grijă ca nimeni să nu ridice capul. De-l ridică, îi dau cu bâta, cu pumnul în ochi, le amenință familia și le zic c-o să asmuțe peste ei lupi mai serioși, dacă mai îndrăznesc să caște gura.
O să te alungăm din sat
O să te dăm la procuratură
Îți facem dosar penal
Da cum nu ți-e rușine
Da tu cine ești
Da tu ce lucrezi
Mai bine te-ai mărita și a-i căta de familie
Fă-ți ordine-n ogradă mai întâi, ș-ap în sat
Te crezi ce-a mai deșteaptă
Liniștește-te te rog
Știu eu cine o fost părinții tăi
Hîrtopul e un sat de proști
Hîrtopul e un sat de alcoolici
Nu e treaba ta
Dacă ești peste hotare, n-ai ce te băga
Noi am făcut pân acum, cât tu n-ai să faci într-o viață
OMOHii lui Ilici sunt peste tot. Ei stau de veghe ca satul să meargă încet, dar sigur, în mizerie. În mizerie poți face ce vrei, fără să dai socoteală. În mizerie ești liniștit că Ilici o să facă tot posibilul să te protejeze. Ei stau de veghe și au grijă ca nimeni să nu aibă acces la educație și cultură, pentru că educația și cultura ne pot scoate din întuneric.
Am impresia că Ilici și OMOHii săi n-o să plece niciodată din primăria asta. O să se țină cu dinții, o să calce peste capete. Nu se renunță atât de ușor la kormushkă.
Știți de ce e bine să știm istoria ( o carte foarte bună e Homo sapiens a lui Yuval Noah Harrari)?
Pentru că ea ne învață că orice regim dictatorial e sortit pieirii și că poporul, solidarizându-se, poate întoarce munți.”
La un moment dat o consilieră, care mai este și directoarea gimnaziului, și profesoară de chimie și educație ecologică, a vrut să organizeze o adunare de mahala…ca să mă dea afară din sat pentru că îi denunț pe cei care ard deșeurile, (mi-a zis verde-n ochi că mai bine arde plasticul decât să-l ducă la gunoi și ăla să stea acolo 500 de ani). Ea e consilieră de mulți, mulți ani. Nu știu dacă în lunga ei carieră a venit vreodată cu-n proiect de lege prin care să ceară colectarea plasticului.
Am început să colectez perlele scoase pe gură în public de către consilieri și-o să scot o carte cândva:
”Eu cred că acei care scriu petiții și demersuri, mai trebuie chemați pe la poliție, pe la consiliu, da și chiar atîta democrație?!”
”Закон был создан, чтобы его нарушить”
”Eu nu cred că hîrtopenii n-au nevoie de artă”
”Dacă n-ai mers la vot, n-ai ce te implica în treburile comunității”
Pe durata verii am reușit să organizez salubrizarea pârâului din localitate, să colectez deșeurile electronice, să organizez o campanie de crowdfunding pentru #Platforma32 (și chiar s-o construim), să fac un atelier de pictură facilitat de artista Vasiluța Vasilache într-o familie numeroasă din sat, dar la care au participat și alți copii din mahala.
Atelier de pictură cu Vasiluța Vasilache.
De aici mi-a venit ideea de Artă în mahala, o platformă artistică organizată într-un format perfect pentru varii evenimente culturale pe timp de vara, în condiții de pandemie. În august am luat un mini grant pentru proiectul Beethoven în mahala, serie de concerte de muzică clasică în aer liber în satele Hîrtop, Ialpug și Bulboaca.
Beethoven în mahala. s. Bulboaca (Anenii Noi).
Beethoven în mahala. S. Ialpug (Cimișlia)
Pentru fiecare sat în parte trebuia să ai autorizare de la MECC, să anunți inspectoratele de poliție și comisiile pentru situații excepționale raionale.
Comunicarea cu autoritățile e la fel de problematică, fie că e la Chișinău, sau în provincie.
Să organizezi evenimente în pandemie tot nu e ușor: e destul de stresant când toți spectatorii tre să fie în mască și tu îi rogi să n-o țină pe barbă și ei îți zic că-s dintr-o familie. Tot rândul. A fost un proiect foarte frumos, oamenii au ascultat pentru prima dată muzică clasică live. Oamenii n-au acces la cultură în localitățile lor. De mulți ani.
Bugetele pentru cultură sunt bugete de rezervă. Îl întreb pe un primar dacă s-a mai hotărât dacă va co-finanța Artă în mahala și el îmi răspunde: ”vom vedea ce e prioritar – arta sau să pună niște becuri acolo unde-s lipsă.”
Colega mea de la Bulboaca, Marcela Nistor a primit citație la poliție după Beethoven-ul în mahala de acolo. Cineva a scris că au fost mai mult de 50 de persoane și că, de fapt, asta o fi fost un concert electoral.
Marcela e activistă acolo, iar activiștii sunt un spin în fund pentru primăriile corupte și persoanele care încalcă legea.
”Ești activistă, eu ție am să-ți dau activistă suka!” – astea sunt vorbele unei minore pe care le zicea în timp ce mă trăgea de păr prin arătură, îmi dădea palme peste frunte și-mi freca fața cu țărână.
La 12 aprilie, deja în 2021,eu și sora mea am fost bătute pentru acțiuni de mediu. Erau 2 bărbați și trei femei. Ni s-au furat telefoanele și nu ni le-au întors și-ncă ni s-a pus și amendă. Așa muncește poliția din Cimișlia, în ”folosul” cetățeanului. Asociația jurnaliștilor de mediu a lansat o petiție pe acest caz.
În Moldova pentru ca organele de drept să-și facă munca tre să lansezi petiții, să scrii la președinție, să scrii la CEDO etc. La judecată te întreabă dacă ai încredere în această instituție și îți e super incomod să-i dai aceeași întrebare instanței. ”Câtă încredere aveți în justiția pe care o faceți dumneavoastră?”
În situația asta am simțit din plin lipsa unor resurse juridice care ar sta la dispoziția activiștilor civici și de mediu. M-am simțit extrem de vulnerabilă și extrem de neprotejată. Nu există o comunitate a activiștilor de mediu, sau activiștilor civici unită, care să bată tobele atunci când cineva a fost nedreptățit.
Nici în mediul artistic independent comunitatea nu e coalizată.
Au fost cazuri singulare de solidarizare, atunci cînd MECC a hotărât să-i dea pe cei de la ArtLab afară din Muzeul Zemstvei, în februarie 2020, dar istoria aceasta ar fi avut un alt final dacă presiunile din partea noastră erau sistemice și bine organizate.
Din martie 2020, mă vedeam săptămânal cu colegii din sectorul cultural independent pentru a discuta despre problemele cu care se confruntă sectorul și ce acțiuni putem întreprinde noi.
Atunci am hotărât să creăm Coaliția Sectorului Cultural Independent, organizație umbrelă care să apere interesele lucrătorilor și lucrătoarelor independente din sfera culturii. Astfel, la16 iunie 2020 am trimis un demers către MECC prin care am solicitat să identifice soluții de susținere a sectorului, inclusiv facilități legate de chiria spațiilor de la Muzeul Zemstvei. Asociației Art Labyrinth i s-a calculat chiria și pentru lunile de lockdown, pentru că nu au solicitat imediat atunci să întrerupă contractul. Chiar dacă ne-a ajutat și un jurist în această problemă, nu am reușit să anulăm plata pentru aceste luni, iar organizația a trebuit să părăsească încăperile de la Zemstvei, fiind în incapacitate de-a mai plăti chirie acolo.
Cumva cazul lor arată foarte bine cât de vulnerabile sunt ONG-urile care activează în domeniul culturii necomerciale și dar ignoranța statului față de acest sector.
Am mai fost pe la întâlniri cu ministrul finanțelor, Sergiu Pușcuța și ministrul educației, Igor Șarov, ca să discutăm despre posibilitatea creării Fondului Cultural Național, sau cel puțin a unei agenții naționale dedicate sectorului. Discuțiile au început promițător, dar ne-am înglodat odată cu venirea Lilianei Pogolșa la conducere. Acum toată lumea așteaptă ca femeia asta să plece și să începem să lucrăm.
În luna august 2020, colegii mei Vladimir Us (Asociația Oberliht), Nora Dorogan (Teatru Spălătorie) și Ana-Maria Popa (Inițiativa Ritmurile rezistenței) au finalizat Manifestul CSCI, document care expune principiile și valorile Coaliției. În baza acestui document urma să facem apel către noi membri.
Lucrurile se mișcă greu în materie de organizare a scenei, în primul rând pentru că lucrul la coaliție era făcut de către mine și Vladimir, în mare măsură (iar noi mai aveam pe umeri și proiectele organizațiilor noastre).și lucrul pe care l-am făcut (și-l facem în continuare de un an și ceva) reprezintă muncă voluntară. Pentru că în ONG-urile din cultură munca administrativă o face o persoană (cel mult 2) și n-au toate actele în regulă, că la unele statutul e expirat, sau extrasul din registrul de stat și n-au timp să se ocupe de ele, ne-a luat o veșnicie să adunăm toate actele necesare pentru înregistrarea organizației.
Adunarea generală a fost organizată de Ziua internațională a teatrului, la 27 martie 2021 iar eu am fost aleasă directoare pe un termen de 3 ani, alături de vicedirectoarea Elena Russu,. activistă civică, ex coordonatoarea #Club19 din Rîbnița și președintele consiliului asociației Vladimir Us.
A trebuit să treacă aproximativ 10 ani, ca această coaliție să se formalizeze.
La moment CSCI are 12 organizații și inițiative membre și planificăm ca timp de un an să mai atragem alte 10 organizații. O prioritate a noastră este să începem discuțiile la nivel de guvern despre adoptarea legii ( sau unui set de legi) cu privire la Statutul artistului ( statutul lucrătorului cultural), lege ce le-ar asigura artiștilor independenți protecție socială ( care n-a fost asigurată pe timp de pandemie). Dar pe lângă asta, ne dorim să facem mai vizibilă și mai vocală scena culturală independentă, să o coalizăm, să participăm la crearea politicilor care ar îmbunătăți condițiile de lucru a întregii scene culturale din țară.
Anul acesta MECC iar a publicat cu 2 luni întârziere rezultatele concursului pentru ONG-uri. Iar probleme tehnice, iar dosarele au așteptat pe masa ministrei să li se dea verdictul. Anul ăsta, ca niciodată, n-au trecut majoritatea proiectelor organizațiilor active în domeniu. N-au trecut proiectele Asociației Oberliht, Centrului de artă contemporană KSA:K, proiectul nostru cu Artă în mahala, proiectului lui Pavel Brăila cu Insideart (realitatea virtuală a tabloului), festivalul Ethno Jazz, Jazz’n Chișinău International Festival etc.
Au trecut în schimb proiectele instituțiilor de stat care și-au tras ONG-uri și aplică la acest grant (Teatrul Național Mihai Eminescu, Muzeul Național de Artă, Teatrul Alexei Mateevici, Institutul Cultural Român). Uniunea Artiștilor Plastici a trecut cu tocmai 3 proiecte, din totalul de 5 finanțate. La Arte Vizuale a trecut și Zilele Filmului Românesc, pe când producția și prezentarea de filme are o instituție dedicată care să le finanțeze – Centrul Național al Cinematografiei (CNC). E mare bătaie de joc sub conducerea asta.
Arta Azi de jumătate de an n-a primit ultima tranșă de 50 de mii din proiectul anterior. Îți dai seama ce înseamnă 50 de mii pentru un ONG pe timp de pandemie? E pe salariile noastre.
De jumătatea de an ministerul e fără secretar de stat după ce Andrei Chistol a fost concediat pentru că avea probleme cu legea, după mai bine de 10 ani de domnie.
Am scris un demers prin care constestăm modul de evaluare a proiectelor, pentru că unii experți au evaluat proiectele instituțiilor în care lucrează, iar MECC nu vede aici nici un conflict de interese. Din cauza unui regulament defect, în fiecare an ne confruntăm cu aceeași situație, chiar dacă anual venim cu recomandări pe îmbunătățirea acestuia, atunci când se fac consultările publice, dar lucrurile nu se mișcă. Anul trecut nici o recomandare nu a fost luată în calcul.
Apropo de regulamente. La Direcția Cultură a Municipiului Chișinău s-a schimbat conducerea. Directoare e Valentina Volontir. Dna Volontir vrea să facă reforme și a început prin a crea regulamentul de finanțare a ONG-urile din municipiu și a strategiei municipale de dezvoltare a culturii . Cu 2 luni în urmă am trimis un demers prin care am solicitat ca 2 membri CSCI să fie incluși în grupul de lucru asupra regulamentului și, ghiciți ce se întîmplă: peste 30 de zile ni s-a răspuns că regulamentul e aproape gata și că suntem invitați la consultări publice. Ghiciți cine a făcut regulamentul?
Evident, Andrei Chistol a fost invitat ca expert, iar noi am rămas la rolul ritualic de a trimite anual recomandări pe îmbunătățirea regulamentului (care nu vor fi luate în seamă). E foarte curios cum conducerile ”progresive” crează regulamente fără participarea acelora pentru care le crează. E extrem de frustrant.
Timp de un an de pandemie am văzut cine de fapt sunt motoarele inovației ( nu că n-am fi știut până acum). Independenții au organizat proiecte foarte faine în spațiile online și offline. Vasiluța Vasilache a făcut puzzele-uri din picturile ei și le vindea, Teatrul Spălătorie a scos un performance audio și au organizat proiectul Apel de Urgență, un fel de teatru la telefon. Noi am produs 2 spectacole-audio, am scos o antologie bilingvă de dramaturgie contemporană, urmează să avem premiera pentru un film și un spectacol video și să scoatem 2 reviste, Verbarium, cu texte scrise pe tema pandemiei, și Azartlab. În scena independentă nu-ți permiți luxul de a-ți lua concediu de Covid.
Pentru că veni vorba de Covid – l-am trecut destul de urât, cu mari dureri de inimă și nopți nedormite. Atunci munceam cîte 12 ore pe zi la calculator, pentru că eram implicat în câteva proiecte pe bani mici, sau voluntar. E foarte multă muncă neplătită în scena independentă. E foarte multă raportare în scena independentă.
Independența se îneacă în rapoarte. Independența se îneacă în precariat. Eu n-am primit un salariu din februarie, dar muncesc tocmai în 2 organizații. Din februarie stau fără asigurare medicală. Am primit niște bani în martie pentru munca la Coaliție și un onorariu pentru un interviu pe care l-am dat pentru performingborders.
Următorul onorariu îl am pentru textul ăsta și după asta nu știu. Trebuie să mă rog să primească finanțare proiectele Artă în mahala (iunie-septembrie 2021), Rezidența de scriere dramatică, ediția II ( septembrie 2021- septembrie 2022) proiectul cu campaniile de advocacy ale coaliției (august 2021-octombrie 2022) și atunci voi putea sta liniștită pentru o perioadă. Oricum nu mă hrănesc din proiectele astea.
Noroc de caprele mele, de pământul pe care-l muncesc, de casa pentru care nu tre să plătesc chirie ( chiar dacă-i curge acoperișul), că Arta Azi n-are spațiu pentru care să plătească chirie și nu trebuie să-mi bat capul și de asta. Noroc de lucrul pe care-l fac și-mi place.
Mmm, de fapt nu cred că e corect folosit în acest context cuvântul ”îmi place”. Pentru că nu pot să zic că-mi place să fac activism de mediu, sau civic, sau cultural. Mai degrabă e dureros decât plăcut. Fac asta pentru că mi se pare important. E mai mult despre scopuri și lucruri care au sens. Care dau sens vieții tale. Iar în secolul XXI să găsești sensuri e o mare fericire.
Imagine de fundal de Gabriela Isac.
Acest articol a fost elaborat în cadrul proiectului ”Dosarul Social”, realizat de PLATZFORMA în colaborare cu Fundația Friedrich-Ebert-Stiftung Moldova.
Toate imaginile au fost realizate de autoare.
