Alain Gresh
După 11 zile de lupte ce s-au soldat cu moartea a peste 250 palestinieni și 12 israelieni, un acord de încetare a focului a fost încheiat între Israel și Hamas. Cu toate acestea, acordul nu a reușit să rezolve diferențele esențiale – încetarea ocupației israeliene și un stat palestinian viabil. Nivelul tensiunilor rămâne încă înalt.
În Palestina istoria se repetă în mod regulat, inexorabil și sălbatic. Se repetă de fiecare dată aceeași tragedie – una care ar trebui să fie ușor de prevăzut, deoarece indiciile sunt orbitor de evidente. Cu toate acestea, se pare că tragedia întotdeauna surprinde oamenii care iau tăcerea mass-media drept consimțământ din partea victimelor.
Cu toate că fiecare nouă criză urmează o cale diferită, cauzele sunt întotdeauna aceleași: ocupația israeliană veche de zeci de ani, negarea drepturilor fundamentale ale poporului palestinian și determinarea continuă a statului Israel de a alunga acest popor din patria sa.
La scurt timp după războiul din iunie 1967, generalul de Gaulle a prezis ce se va întâmpla: „Israelul desfășoară o ocupație pe teritoriile pe care le-a capturat, care în mod inevitabil va implica asuprire, represiune și expulzări. Rezistența care se formează la această ocupație va fi etichetată de către Israel drept terorism”. De Gaulle a susținut că distrugerea „răzbunătoare” a Israelului a majorității flotei libaneze avia într-un atac asupra aeroportului din Beirut la 28 decembrie 1968 a fost un răspuns disproporționat la deturnarea unui avion de linie El Al cu două zile mai devreme de către FPEP (Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei). Răspunsul său a fost un embargo total asupra vânzărilor de arme către Israel: alte timpuri, o altă viziune asupra lumii.
Ultimul capitol al acestei tragedii care se repetă în mod constant a început la Ierusalim. Elementele sale erau familiare. 300 de palestinieni au fost răniți după ce tinerii palestinieni care se adunau în fiecare seară pentru a celebra începutul postului Ramadan au fost alungați brutal din spațiile publice din jurul Porții Damascului și Haram Al-Sharif („Nobilul Sanctuar”, Muntele Templului pentru evrei). Zona a fost inundată de poliția israeliană care tragea gaze lacrimogene și gloanțe „din cauciuc” cu miez de oțel. Familii întregi de palestinieni au fost evacuați sistematic din districtul Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est. Au avut loc incursiuni ale suprematiștilor evrei care scandau „Moartea arabilor” – aceștia se simțeau încurajați după ce o alianță de partide ultranaționaliste a câștigat șase locuri în Knesset, cu sprijinul prim-ministrului Binyamin Netanyahu.
Mai târziu, mulți israelieni au criticat „erorile” autorităților în ceea ce privește încălcarea lunii sfinte a Ramadanului, profanarea unui loc sfânt pentru Islam și folosirea violenței. Totuși, este oare vorba despre erori sau despre aroganță și dispreț față de cei pe care i-au ocupat? După cum a remarcat CNN (1), autoritățile n-au avut motive de îngrijorare: pe lângă „tehnologia care urmărește mișcarea telefoanelor mobile individuale, Israel folosește drone pentru a urmări cu atenție mișcările înăuntrul și în jurul orașului vechi. De asemenea, supravegherea este efectuată prin intermediul sutelor de camere de televiziune cu circuit închis. Adițional, mii de polițiști înarmați au fost dislocați pentru a pune capăt tulburării. Aceștia dispuneau de camioane cu tunuri de apă care trăgeau cu ceea ce palestinienii numesc „apă scunk”, un lichid nociv cu care sunt pulverizați protestatarii, trecătorii, mașinile, magazinele și casele”.
Apartheid în toate, cu excepția numelui
Autoritățile israeliene nu au prevăzut cât de determinați pot fi tinerii din Ierusalim. Aceștia și-au menținut pozițiile împotriva poliției, deși nu erau organizați politic în niciun fel. De asemenea, israelienii nu au prevăzut că protestatarii vor avea sprijin din partea orașelor palestiniene de pe teritoriul Israelului, de la Nazaret până la Umm al-Fahm. Această susținere a evidențiat indignarea palestinienilor din spatele Liniei Verzi față de felul cum sunt tratați – în calitate de cetățeni de mâna a doua.
Oricine ar fi citit ultimele rapoarte ale organizației israeliene pentru drepturile omului „B’Tselem” și ale Human Rights Watch ar fi putut prevedea toate acestea. Rapoartele stabilesc că sistemul de guvernare din întreaga Palestina, nu doar din teritoriile ocupate, constituie apartheid – așa cum este definit de Națiunile Unite. Apartheid înseamnă că diferite populații, care uneori trăiesc la doar câțiva metri distanță, pe același pământ, nu au aceleași drepturi și sunt supuse la diferite legi (2). Această inegalitate produce aceleași rezultate ca și apartheidul din Africa de Sud: nesupunere, revoltă, răscoală.
În orașele din Israel unde sunt majoritari, palestinienii suferă de lipsă de infrastructură și de investiții de stat, iar autoritățile eșuează să combată criminalitatea. În orașele mixte, palestinienii sunt înghesuiți în cartiere supraaglomerate sau sunt îndemnați să plece de către evreii israelieni care se mută în casele lor. Ei știu că scopul final al guvernului este de a scăpa Israelul de toți neevreii.
Un tânăr palestinian și-a explicat solidaritatea cu poporul lui Sheikh Jarrah: „Ceea ce se întâmplă în Ierusalim corespunde direct cu ceea ce se întâmplă în Jaffa și Haifa … Are loc expulzarea sistematică a societății arabe din Israel. Am ajuns la punctul de fierbere. Nu simt că cuiva îi pasă dacă continui să exist. Dimpotrivă. Există oameni care acționează pentru a mă face să plec”(3).
În Lod, un oraș cu o populație de 75 000, ciocnirile dintre evrei și palestinieni, care reprezintă un sfert din populație, au fost deosebit de violente. Palestinienii sunt bântuiți de amintirile curățării etnice din 1948, când grupuri de sioniști înarmați au expulzat 70 000 de palestinieni (4). În prezent, strategia este aceeași, doar are o formă diferită. Această e menită să „termine treaba” de a-i alunga. Toate cele 8 000 de unități de locuit care se află în prezent în construcție în Lod sunt rezervate evreilor. La fel ca în Ierusalim și în Cisiordania, palestinienilor le este practic imposibil să obțină autorizații de construcție, chiar dacă au pașapoarte israeliene.
Un nou capitol al rebeliunii
Capitolul întâi s-a încheiat pe 10 mai. Cel puțin parțial, autoritățile israeliene au fost forțate să se retragă. Tinerii palestinieni au revendicat străzile, moscheea Al-Aqsa a fost evacuată, iar Curtea Supremă, care urma să ratifice evacuarea mai multor familii din Sheikh Jarrah – Curtea este solicitată în mod regulat să aprobe iudaizarea Palestinei – și-a amânat hotărârea cu o lună. Chiar și marșul israelian din 10 mai pentru a sărbători „eliberarea” orașului și a locurilor sfinte din 1967 a fost un fiasco. Traseul a fost schimbat pentru a evita cartierele palestiniene, confirmând împărțirea „capitalei unificate și eterne” a Israelului și puterea palestinienilor. Acum, ei reprezintă 40% din populația orașului, comparativ cu doar 25% în 1967. Cu toate acestea, cartierelor palestiniene le revine doar 10% din bugetul municipal (5).
În aceeași zi, după un ultimatum care cerea ca poliția israeliană să se retragă din Ierusalim, Hamas a lansat o salvă de rachete asupra orașelor israeliene, începând un nou capitol al rebeliunii. Acest lucru a declanșat un bombardament de presă împotriva Hamas, reprezentați ca fiind pioni ai Iranului, a căror utilizare a violenței face imposibilă o soluție politică. Când oare o „perioadă de calm” (în timpul căreia sunt uciși doar palestinienii – evenimente care nu apar niciodată pe primele pagini) a încurajat guvernul Netanyahu să negocieze pentru atingerea unei păci durabile?
Nelson Mandela a scris în memoriile sale că întotdeauna opresorul, nu oprimatul, a dictat forma pe care o va lua lupta. Dacă opresorul a folosit violența, oprimatul nu a avut de ales decât să răspundă cu violență.
Nici violența comisă de Hamas, nici eticheta de „organizație teroristă” nu l-a împiedicat pe Netanyahu să aleagă Hamas în calitate de partener preferat de negociere, în loc de Autoritatea Palestiniană (AP), cu speranța că această alegerea va crea un clivaj între cele două entități. Asta îi permite să susțină că este imposibil să negocieze cu palestinienii, din motiv că aceștia sunt divizați între ei. Cu toate acestea, guvernul Netanyahu a fost guvernul care a permis Qatarului să transfere sute de milioane de dolari în Gaza pentru a reconstrui parțial zona care se află sub blocada israeliană din 2007 și care a fost devastată de războiul din 2014 (6). Fără îndoială, o parte din acești bani au permis Hamasului, cu ajutorul Iranului și al Hezbollahului, să se reconstituie și să-și reconstruiască arsenalul militar și capacitățile de luptă.
Armata israeliană, crezând că a dat o lovitură mortală Hamasului în timpul ofensivei din 2014 și crezând că „a cumpărat pacea” cu un pumn de dolari, a fost luată prin surprindere când Hamas s-a alăturat bătăliei pentru Ierusalim – demonstrând în continuare aroganța israeliană și incapacitatea de a înțelege modul în care se simt oamenii sub ocupație: Ierusalimul este o parte cheie a identității tuturor palestinienilor, fie musulmani, fie creștini. Casele lor sunt decorate cu fotografii și picturi ale orașului, uneori chiar și cu modele ale moscheii Al-Aqsa.
Palestinienii s-au reunificat
Scara protestelor împotriva evacuărilor din Sheikh Jarrah a determinat Hamas să susțină revolta, mai ales în contextul zădărnicirii speranței de a obține câștiguri politice. Anterior, președintelui AP Mahmoud Abbas a decis amânarea alegerilor legislative și prezidențiale, de teama pierderii alegerilor și în semn de protest față de refuzul Israelului de a permite votarea în Ierusalimul de Est.
Prin aderarea la luptă, Hamas a contribuit la reunificarea palestinienilor de pretutindeni – din Palestina, din lagărele de refugiați și din diasporă. Acest lucru reiese din succesul grevei generale din 18 mai a palestinienilor, care s-a desfășurat în Ierusalim, în teritoriile ocupate și în interiorul Israelului. Aceasta a fost prima grevă din ultimii 30 de ani. Greva a fost un succes, în ciuda diviziunilor politice dintre Hamas și AP și diviziunilor în cadrul Fatah, principalul grup al Organizației pentru Eliberare a Palestinei. Această reunire va determina cât de mult pot palestinienii să își consolideze câștigurile.
Din punct de vedere militar, armata israeliană a făcut ceea ce face cel mai bine – a aplicat doctrina Dahiya, formulată de generalul Gazi Eizenkot după războiul din 2006 împotriva Libanului și numită după zona din sudul Beirutului unde pe atunci Hezbollah își avea birourile. Doctrina solicită utilizarea „forței disproporționate” și distrugerea infrastructurii civile care ar putea fi folosită de combatanții inamici. Nicio altă armată din lume nu a formulat în mod deschis o doctrină a „terorismului de stat”, deși unele țări au aplicat o asemenea doctrină – SUA în Irak și Rusia în Cecenia.
Armata israeliană a avut scuza perfectă: de când Hamas a preluat controlul asupra Gaza în 2007, orice clădire folosită pentru administrare, educație sau bunăstare socială poate fi considerată o țintă legitimă. Costul uman a fost înalt. Până pe data de 21 mai, când s-a declarat încetarea focului, peste 250 de palestinieni au fost uciși, printre care și peste 60 de copii. 1800 au fost răniți. 600 de case și o duzină de clădiri înalte au fost distruse. Multiple centre medicale, universități și stații electrice au fost avariate. Aceste statistici reprezintă interes pentru Curtea Penală Internațională, care are acum pe agenda sa situația din Palestina.
Ce a ieșit din toate acestea? Aluf Benn, redactor șef al cotidianului israelian Haaretz, a numit-o „cea mai eșuată și inutilă operațiune Israeliană din Gaza” (7). Pe lângă faptul că armata nu a reușit să prevadă măcar ceva (deși se laudă de fiecare dată că a „eradicat organizațiile teroriste și infrastructura lor”), nu are „nici o idee despre cum să paralizeze și să dezechilibreze forțele Hamasului. Distrugerea tunelurilor prin intermediul bombelor puternice a dezvăluit capacitățile strategice ale Israelului, fără a provoca daune substanțiale abilității de luptă ale inamicului”.
Mai rău, deși sistemul antirachetă Iron Dome (Cupola de Fier) n-a permis să fie uciși mai mult de 12 oameni în orașele israeliene, acesta nu a împiedicat întreruperea masivă a vieții de zi cu zi, oamenii fiind obligați să se refugieze în adăposturi anti-razie chiar și în Tel Aviv și Ierusalim. Rachetele schimbă natura conflictului. Așa cum a devenit clar în timpul războiului împotriva Hezbollahului din 2006, niciun oraș din Israel nu este acum în afara razei de acțiune. Este ușor să ne imaginăm că viitoarele războaie vor fi purtate pe mai multe fronturi – în Gaza, Liban și chiar Yemen, unde houthii au amenințat că își vor direcționa puterea de foc semnificativă a rachetelor (folosite în calitate de reacție după atacurile aeriene saudite) împotriva Israelului.
Observatorii au remarcat capacitățile sporite ale Hamas în timpul războiului din 2014 și au remarcat că acestea au continuat să crească. Așa cum a scris Zvi Bar’el în Haaretz (8): „Multitudinea liderilor de vârf ai Hamas pe care IDF i-a ucis [demonstrează] că Hamas nu este o„ organizație efemeră ”, așa cum au susținut mulți analiști. Unii dintre acești bărbați au ocupat funcții impresionante – comandantul brigăzii orașului Gaza, șeful unității cibernetice și de dezvoltare a rachetelor Hamas, șeful departamentului de proiecte și dezvoltare, șeful departamentului de inginerie, comandantul departamentului tehnic de informații militare și șeful de producție a echipamentelor industriale. Aceasta este o armată bugetată, ierarhizată și organizată, ai cărei membri au educația și cunoștințele profesionale relevante pentru a gestiona infrastructura atât pentru supraviețuire, cât și pentru ofensive. ”Uciderea câtorva comandanți Hamas nu va schimba nimic: o nouă generație de luptători și comandanți este deja emergentă și este condusă de o mânie și mai mare față de Israel.
Nu doar palestinienii sunt supărați. În întreaga lume arabă, sprijinul pentru cauza lor nu a fost niciodată mai mare de la a doua intifadă (2000-05) încoace. Sute de mii de oameni au mărșăluit în Yemen și Irak. Este ironic faptul că unul dintre obiectivele invaziei SUA în Irak în 2003 a fost încurajarea stabilirii relațiilor diplomatice între Irak și Israel. De asemenea, au avut loc demonstrații în Liban, Iordania, Kuweit, Qatar, Sudan și Maroc. Departe de a fi marginalizată de acordurile Abraham dintre Israel, Emiratele Arabe Unite și Bahrain (9), problema palestiniană este încă o parte esențială a identității arabe. Speranțele Israelului de a normaliza relațiile cu Arabia Saudită și Mauritania au fost (temporar) zădărnicite. Chiar și în Egipt, furia a fost exprimată pe rețelele de socializare și în presa oficială. Până și tweet-ul atacantului Liverpool FC, Mo Salah, în sprijinul palestinienilor, a fost distribuit pe scară largă.
„Acesta nu este un limbaj neutru”
Deși este marginalizată de diplomații occidentali, Palestina se află din nou în centrul scenei. Nicio altă cauză de la lupta împotriva apartheidului din Africa de Sud nu a atras proteste atât de mari în întreaga lume. În SUA, mulți democrați s-au confruntat cu complicitatea rușinoasă a lui Joe Biden, folosind un limbaj nepublicabil. Unii din stânga au vorbit despre „ocupație”, „apartheid” sau „naționalism etnic”. Reprezentanta SUA, Alexandria Ocasio-Cortez, a scris pe 13 mai pe Twitter: „Doar intervenind pentru a numi acțiunile Hamas – care sunt condamnabile – și refuzând să recunoască drepturile palestinienilor, Biden întărește ideea falsă că palestinienii au instigat acest ciclu de violență. Acesta nu este un limbaj neutru. Este un limbaj părtinitor care ia partea ocupației”. Cu o zi înainte, ea a fost una dintre cei 25 de democrați care au cerut secretarului de stat Anthony Blinken să facă presiuni asupra guvernului israelian pentru a opri evacuarea a aproape 2000 de palestinieni din Ierusalimul de Est. Marie Newman a scris pe Twitter: „Trebuie să apărăm drepturile omului în întreaga lume”. Totuși, în ciuda demonstrațiilor populare în sprijinul Palestinei, Europa și în special Franța, s-a aliniat la Israel și la retorica sa despre „războiul împotriva terorii” și „apărare legitimă”.
Multiple întrebări rămân fără răspuns. Va dura oare armistițiul? Ce se va întâmpla cu familiile amenințate cu evacuarea din Sheikh Jarrah? Va supraviețui oare AP-ul falimentului său politic? Este greu de spus. Totuși, acest capitol cu siguranță nu este ultimul din această dramă. Palestinienii, oriunde locuiesc, au arătat încă o dată că sunt determinați să nu fie șterși de pe harta diplomatică și geografică. Trebuie oare să așteptăm următoarea criză, implicit și distrugerea, moartea și suferința ei, pentru a ne da seama de asta?
În 1973, după eșecul eforturilor diplomatice de a recupera teritoriile ocupate de Israel în 1967, Egiptul și Siria au lansat războiul din octombrie împotriva Israelului. Ministrul francez de externe Michel Jobert a întrebat: „Este oare încercarea de a ajunge acasă un act de agresiune?” S-ar putea pune întrebarea dacă este oare un act de agresiune atunci când palestinienii încearcă să-și afirme drepturile.
Note de subsol
(1) Ben Wedeman and Kareem Khadder, ‘Israel holds all the cards in Jerusalem, yet the city has never been more divided’, CNN, 12 May 2021.
(2) ‘Abusive Israeli policies constitute crimes of apartheid, persecution’, Human Rights Watch, 27 April 2021.
(3) Nir Hasson, ‘There’s systematic expulsion of Arab society in Israel, and we’ve reached a boiling point’, Haaretz, Tel Aviv, 12 May 2021.
(4) Ari Shavit, ‘Lydda, 1948’, The New Yorker, 14 October 2013.
(5) See Btselem’s report on East Jerusalem.
(6) See Olivier Pironet, ‘Gaza besieged’, Le Monde diplomatique, English edition, September 2019.
(7) Aluf Benn, ‘This is Israel’s most failed and pointless Gaza operation ever. It must end now’, Haaretz, 18 May 2021.
(8) Zvi Bar’el, ‘Looking for Gaza victory against Hamas, Israel lost the battle for Jerusalem’, Haaretz, 15 Mary 2021.
(9) See Akram Belkaïd, ‘Israel’s new Arab friends’, Le Monde diplomatique, English edition, December 2020.
Articolul a apărut inițial cu titlul Can Israel win its endless wars on the Palestinians? în ediția engleză a revistei Le Monde Diplomatique (iunie, 2021) și a fost tradus din limba engleză de Cristian Velixar.
