„Populismul” a devenit un nume scurt pentru autoritarismul rasist. Totuși, primii populiști au fost activiștii progresiști laburiști care au luptat pentru democrație.
LaTosha Brown, cofondator al Black Voters Matter, inițiază o melodie de organizatoare la o întâlnire a mai multor organizații „la nivelul firului de iarbă” din Greenville, Mississippi, august 2018. Fotografie: Rogelio V Solis / AP
Pe parcursul ultimilor patru ani, clasa americană de comentatori a fost copleșită de o stare continuă de isterie față de ceea ce ei numesc „populism”. Sensul cuvântului „populism”, în modul în care e folosit de experții noștri, se referă la viziunile particulare ale lui Donald Trump sau la cele ale liderilor din Ungaria, Brazilia și Polonia. În mod formal, se spune că „populismul” este un „ism” de coșmar în care autoritarii rasiști atacă mass-media și ignoră autoritatea celor învățați.
Eu salut pe oricine dorește să se alăture luptei împotriva conservatorismului. Mișcarea conservatoare va sărbători cea de-a 40-a aniversare a triumfului prezidențial al lui Ronald Reagan în luna noiembrie a acestui an. Totuși, când auzim că autoritățile noastre și liderii de opinie folosesc termenul „populism” ca sinonim pentru toate lucrurile care sunt în neregulă cu acea mișcare, ar trebui să ne amintim că acest cuvânt a fost inventat inițial pentru a desemna cu totul altceva.
Spre deosebire de alți termeni politici, știm aproape exact unde, când și de ce a apărut cuvântul „populism”. Acesta a fost inventat în mai 1891 de către un grup de politicieni din Kansas care călătoreau cu trenul între Kansas City și Topeka. Un „populist” trebuia să fie o denumire prescurtată pentru susținătorii unei mișcări terțe (n.r. în contextul sistemului bipartid), care contestau tradițiile depășite și exclusiviste ale politicii și economiei din secolul al XIX-lea.
Partidul populist, așa cum a ajuns să fie cunoscut, făcea parte dintr-o tulpină a mișcărilor de stânga care apăreau în acea perioadă în întreaga lume. Practic, acesta era echivalentul american al partidelor muncitorești și al sindicatelor social-democrate.
„Populismul”, așa cum l-au văzut adepții săi, a fost un lucru foarte bun și plin de speranță. Era o mișcare de masă a fermierilor și a muncitorilor industriali care cereau guvernului, pe de-o parte, îmbunătățirea situației economice a oamenilor obișnuiți și, pe de altă parte, un război împotriva corupției. Într-o mișcare extrem de neobișnuită pentru acea vreme, în primele zile ale mișcării, populiștii au încercat să-i înroleze pe fermierii negri alături de cei albi din sud în lupta lor pentru reforma economică. (Nu s-a terminat bine).
Elitele americane ale vremii, în mod unanim, aveau o atitudine de frica și dispreț față de populism. Ei i-au atribuit termenului alt sens, unul care îmbină toate patologiile care caracterizau oamenii din păturile sociale de jos, în viziunea celor din clasa superioară.
Potrivit oamenilor de litere și editorilor de vârf ai Americii, populismul reprezenta resentimentul irațional al rataților din societate și al meltenilor din mediul rural, care răgeau în susținerea lucrurilor prostești precum impozitul pe venit, o monedă fiduciară și reglementarea monopolurilor.
S-a spus că populismul este un fel de nebunie colectivă care afectează aceste pături sociale inferioare și că demagogi siniștri – deseori femei – înșelau oamenii simpli din interior (n.r. elitele trăiau pe coaste). Pentru că populiștii au pus sub semnul întrebării standardul de aur – bastion sacru al economiei academice al acelor vremuri – elitele i-au numit ignoranți și anti-intelectuali. Populismul, în gândirea lor, a reprezentat războiul de clasă care a venit pe tărâmul american. Într-un climat dezechilibrat de isterie jurnalistică, establishmentul de la cârma Americii din anii 1890 s-a pus pe distrugerea populismului. (În caz de curiozitate, puteți examina pe site-ul meu o selecție de desene animate politice anti-populiste din acea epocă).
În prima jumătate a secolului al XX-lea, timp de câteva decenii, istoricii americani au avut o părere bună despre populism, văzându-l ca pe un început al unei tradiții reformiste care, în cele din urmă, s-a statornicit odată cu administrația lui Franklin Roosevelt.
Apoi totul s-a schimbat. În anii 1950, intelectualii americani s-au supărat pe mișcările de reformă, formate din oameni muncitori. Conduși de cel mai faimos istoric al perioadei, Richard Hofstadter de la Universitatea Columbia, gânditorii eminenți ai acelei epoci au reprezentat populismul în calitate de bun exemplu al tuturor lucrurilor înfricoșătoare care s-ar putea întâmpla atunci când păturile sociale de jos ale societății se organizează. Mai degrabă decât eroi, populiștii erau acum văzuți ca niște excentrici de prin pădure care se plasau în opoziție față de un sistem economic sofisticat pe care pur și simplu nu-l puteau înțelege. Oamenii cu carte de la mijlocul secolului au redefinit populismul ca pe un termen umbrelă care cuprindea tot ce nu-i caracteriza pe ei înșiși: bigotism, xenofobie, anti-intelectualism, sentiment anti științific, paranoia. Pentru ei, „populiștii” erau oameni care nu erau confortabili cu complexitatea și nu erau în pas cu modernitatea.
Deși acești intelectuali „de consens” nu au recunoscut-o niciodată, reinterpretarea lor psihologică a populismului a fost cam de aceeași factură ca și acuzațiile isterice care au fost aduse reformatorilor de către conservatorii aniilor 1890.
A mai existat o similaritate între atacul asupra populismului de la mijloc de secol și cel din 1890. Ambele au servit să justifice că societatea trebuie guvernată de elite. Intelectualii de consens din anii 1950, precum și propagandiștii din anii 1890, apărau o nouă ordine socială. În această ordine socială, ei erau parte a elitei: aceștia au fost zorii liberalismului managerial, format din experții respectați, cu universități gigantice de cercetare, cu grupuri de interese colegiale și administratori cu gândire similară. În anii luminați al celui de-al șaselea deceniu (1950), toată lumea știa că mișcările de protest de masă nu-și aveau loc într-o perioadă pe care Daniel Bell o caracteriza în mod înfumurat drept „Sfârșitul ideologiei”.
Răscoalele muncitorești nu mai erau modul în care se atingea reforma sau prosperitatea. Astfel de binecuvântări nu puteau veni decât prin împuternicirea personalului cu o înaltă educație, care conducea acum marile noastre corporații și complexul instituțional de apărare.
Așadar, gânditorii de consens au redefinit populismul ca un substantiv general care denotă nu doar mișcarea fermierilor din anii 1890, ci orice situație în care democrația este scăpată de sub control sau orice situație în care oamenii obișnuiți refuză să se închine în fața ierarhiei sociale sau în fața realizărilor științifice. Așa cum a spus Bell în The End of Ideology (n.r. din engleză Sfârșitul Ideologiei), „populismul merge dincolo” de respingerea statutului economic. Acesta ar nega cu vehemență că unii sunt mai calificați decât alții să afirme opinii. Edward Shils, un sociolog eminent, a afirmat în 1956 că populistul „neagă autonomia” oricărei instituții de guvernare. El a scris că populiști disprețuiesc sistemul de justiție și pe politicienii, în timp ce batjocoresc educația și neagă dreptul la viață privată. Mult mai de dorit era o ordine diferențială în care publicul accepta ierarhia și o ordine în care exista „un sentiment de afinitate între elite”.
A disprețui populismului a devenit în mod rapid o poziție standard a liberalismului academic de la mijloc de secolului. Curiozitatea atacului savant asupra oamenilor care au inventat inițial cuvântul consta în faptul că acesta era greșit.
Hofstadter, a cărui carte din 1955 despre populism a declanșat redefinirea termenului, a fost în cele din urmă pedepsit brutal de colegii săi istorici, care au demolat cu entuziasm interpretarea psihologică a mișcării de reformă de demult. Populismul, au descoperit ei, nu era mai retrospectiv decât orice altă mișcare care a protestat împotriva capitalismului. Nu era împotriva industrializării. Nu a fost ostil educației sau învățării. A fost semnificativ mai puțin nativist sau xenofob decât alte grupuri ale vremii. De fapt, populiștii au concurat cu succes pentru voturile imigranților. Mișcarea nu a fost irațională și nu a căutat țapi ispășitori pentru diverse probleme. După standardele zilei, ea a fost bine informată și s-a concentrat asupra problemelor economice.
Dar iată care-i chestia ciudată. Niciuna dintre aceste fapte nu pare să conteze. Anti-populismul academic există în continuare în aproape exact aceeași formă ca în anii 1950. Ba mai mult, prosperă. Astăzi, se pare că fiecare persoană bine educată din America și Europa știe că populismul este numele pe care îl dăm mișcărilor de masă bigotate și iraționale; care amenință normele democrației cu demagogia lor anti-intelectuală. Această faimoasă greșeală savantă ai aniilor 1950 – care la rândul său a fost descendenta propagandei reacționare nocive din anii 1890 – este unul din pilonii „bunului simț” al liberalismului global.
De ce se întâmplă acest lucru? Deoarece anti-populismul este o parte esențială a unui mit politic care este îndrăgit de o anumită clasă de oameni. Disprețul față de populism este corolarul încorporat în marea viziune a acestui grup cu privire la modul în care societatea ar trebui să fie dirijată: de către profesioniști responsabili, adică de ei înșiși, întotdeauna în acord prudent între ei, făcând mereu tot posibilul pentru a naviga lumea prin probleme complexe. Nucleul acestui mit, așa cum a spus odată teoreticianul politic Michael Rogin, constă în „speranța că, dacă elitele responsabile ar putea fi lăsate în pace, dacă problemele politice ar putea fi ținute departe de oamenii de rând, atunci elitele ar lua decizii înțelepte”.
Din păcate, elitele iau decizii proaste de magnitudini seismice deja de mulți ani. Doar câteva prostii majore fiind: dereglementarea bancară, salvarea financiară a Wall Street-ului, dezindustrializarea, epidemia de opioide și războiul din Irak. În plus, contextul complezenței de sine caracteristică războiului rece a dispărut de mult. Liberalismul sigur pe sine s-a ruinat zeci de ani în urmă. Consensul este un ideal care nu mai înșeală mintea academică. Astăzi totul se rezumă la conflict. Totuși, vechea convingere a anilor ’50 continuă să se strecoare și să trompeteze cântecul său despre indignare anti-populistă chiar în momentul în care se așterne noaptea drepții.
Mă îndoiesc că orice efort de-al meu va fi suficient pentru a salva cuvântul „populist” de la abuzatorii săi contemporani. Totuși, sunt absolut sigur că instruirea americanilor de a arăta mai mult respect față de cei mai buni și mai iluminați – ceea ce presupune dojenirea publicul în numele unui mare consens al celor învățați și virtuoși – doar va cimenta controlul drepții asupra puterii.
Singurul răspuns real, atât împotriva lui Trump, cât și împotriva plutocrației, este o mișcare de masă a oamenilor obișnuiți, care provin din medii diferite și sunt uniți de o dorință comună de a înțelege și de a demonta forțele care fac truda lor atât de lipsită de profit. Asta înseamnă că răspunsul atât la impostorii de dreapta, cât și la elitismul liberal trebuie să vină de la noi – de la publicul democratic.
Acest text este un fragment din „The People, No: A Brief History of Anti-Populism” de Thomas Frank.
Fragmentul a apărut inițial în The Guardian și a fost tradus din limba engleză de Cristian Velixar.
Imagine de fundal: un poster al Partidului Populist ( People’s Party) pentru candidatura lui James Weaver în campania prezidențială din 1892. (sursă: Wikipedia)
#/media/File:1892PopulistPoster.png){kind=link}