Pentru versiunea în limba engleză a articolului mergi aici.
În 2021 marcăm deja 30 de ani de la sfârșitul Războiului Rece, dar aici, la marginea Europei spre Est, se simte mai rece ca niciodată.
O fâșie de pământ între UE și Ucraina, Republica Moldova poartă amprenta Războiului Rece până în ziua de azi. Dacă în timpul Uniunii Sovietice Războiul Rece a fost marcat de un pericol nuclear, astăzi, conflictul ideologic dintre SUA, aliații săi, China, Rusia și blocul post-sovietic ia o formă de sabotaj economic, care este pentru țările din regiune la fel de letal și distructiv ca și războiul militar. Discursurile politice creeaza impresia că avem doar două opțiuni ce se exclud reciproc – să ne alăturăm Uniunii Europene sau să rămânem sub aripa Moscovei. Chiar dacă unele eforturi de comunicare încurajează păstrarea relațiilor bune cu ambele tabere, în practică, favorizarea oricărei părți prin politici externe sau reglementări economice, tulbură relațiile cu cealaltă parte. Mai mult de atât, și pe intern opiniile publicului rămân divizate și reproduc cu fidelitate această schemă binară, ca și cum nu am vedea realitatea altfel decît prin ochii celorlalți (în cazul nostru, aceste două blocuri geopolitice mari).
Poate că politicienii ar trebui să petreacă mai puțin timp curtând „partenerii” internaționali și mai mult timp unind populația.
Cu toate acestea, această diviziune atât de prevalenta în rândul populației provine dintr-o diferență de strategie, nu de scopurile finale dorite. Căci ceea ce ne dorim în cele din urmă este anume ceea ce ne unește. Ne dorim salarii decente pentru a trăi o viață demnă, vrem acces la asistență medicală și educație de calitate. Vrem să eradicăm corupția o dată și pentru totdeauna. Toți vrem sa avem o clasa de politicieni care își îndeplinesc datoriile și depun efort în interesul populației, dar nu o supun propriilor interese financiare.
Avem obiective comune, dar suntem divizați de convingerile în căile pe care vrem să le urmăm pentru a realiza aceste obiective.
Președintele anterior era convins că poate menține relații bune atât cu estul, cât și cu vestul. Flirturile sale continue cu Rusia și aliații săi însă, pe lângă pofta pentru un stil de viață somptuos, arată o preferință sau poate mai bine o admirație evidentă pentru clasa oligarhică din est. Încrederea sa în calea de dezvoltare economică alimentată de o posibilă aderare la Uniunea Economică EuroAsiatică, deși o alternativa viabilă, este contestabilă. Fostul bloc sovietic alături de țara noastră, este într-o bătălie continuă cu sărăcia, autoritarismul și corupția. În lumina acestei realități amare, este firesc ca speranțele oamenilor să se îndrepte spre Occident.
Starea colectiva de disperare este amplificata ca urmare a ravagiilor aduse de pandemie în sistemul medical, dar și în economia care și până la COVID-19 era într-o stare vulnerabilă. Încă urmează să simțim consecințele acestei crize în viitorul apropiat. Suntem într-o poziție foarte precară în care singura speranță vine din exterior. Și, după cum se pare, privirea ni se îndreaptă spre vest.
Noul președinte, deși în oficiu doar de câteva luni dezvoltă legături cu Occidentul, iar încrederea noastră în Europa se consolidează pe măsură ce vedem aceste legături aducând rezultate. UE s-a angajat să ofere 15 milioane EUR pentru a ajuta Republica Moldova să combată efectele pandemiei. Putem conclude că acest gest pune bazele multor alte colaborări similare pe viitor.
Rămâne doar să ne întrebăm care este costul acestui ajutor de la partenerii noștri de dezvoltare occidentali. Fiindcă o mână de ajutor din Vest vine deseori cu un preț enorm.
Dacă Uniunea Economică EuroAsiatică este dirijată de mâna Moscovei, politica externă a Uniunii Europene este în mare parte sub aripa Washingtonului. Ar fi mult prea naiv să credem că Europa sau SUA au o poziție neutră vis-a vis de țara noastră. Istoria ne învață altfel. Forțele majore, marile puteri, atât în est, cât și în vest, au pofte geopolitice la fel de mari. Nu trebuie să uităm că prosperitatea de care se bucură astăzi țările occidentale este în mare parte un produs al secolelor de colonialism, exploatare a mediului natural și genocid al populațiilor indigene. Faptul că Occidentul rămâne bogat până în prezent vine în detrimentul țărilor în curs de dezvoltare, care continuă să fie exploatate. Acceptând împrumuturi din punga occidentală, acestea sunt forțate să cedeze în fața ordinii globale neoliberale, să adopte așa-numitele „valori ale pieței libere” și să implementeze programe de restructurare impuse de organizații de ajutor precum FMI și Banca Mondială. Numeroasele exemple din Africa și America Latină a țărilor dependente de ajutorul occidental arată că intervenția din Vest, în majoritatea cazurilor, aduce mai multe daune decât dezvoltare durabilă. Asistența occidentală este o nouă formă de imperialism.
Dacă luăm exemplul Pakistanului, o țară care și-a câștigat independența la scurt timp după cel de-al doilea război mondial, aceasta a primit împrumuturi de la FMI de 22 de ori. 15 din acestea au fost acordate din 1980. Șaptezeci de ani de intervenție, fără o dezvoltare semnificativă, ridică întrebări serioase cu privire la ce înseamnă “dezvoltare” pentru aceste organizații de asistență. În cazul Pakistanului, calea către „dezvoltare” a fost pavată prin privatizarea industriilor de stat, eliminarea subvențiilor protecționiste, mărirea taxelor, încetinirea intenționată a economiei și implementarea măsurilor de austeritate în sectoarele publice. Mai simplu, FMI a scos la licitație industriile naționale. Cumpărătorii și beneficiarii? Investitorii străini ultra bogați, care au scopul de a-și mări în continuare buzunarele. Această măsură nu este unică în Pakistan. Caracterul tehnocrat al FMI permite exportul acestor soluții către practic toate țările în curs de dezvoltare care solicită ajutor, indiferent de contextul lor național.
Banca Mondială nu diferă în această privință. Promovată precum salvatorul țărilor în criză, Banca, la fel ca și alte instituții financiare internaționale, pune profiturile unei minorități deja afluente mai presus de interesele și nevoile populațiilor pe care le “salvează”. Investițiile de la Banca Mondială între 2004 și 2014 au dislocat 3,4 milioane de populații indigene, care, constrânse de forțele militare să-și părăsească casele, au devenit refugiați. Această preferință pentru privatizare de către investitori străini, împiedica populația – în numele „dezvoltării” – de a accesa apă, agricultura locală, asistență medicală și educație publică.
Când Sudul Global refuză să se supună voinței Washingtonului, acceptă sprijinul altor țări sau urmează o cale de dezvoltare independentă, SUA raspunde prin austeritate economică sau intervenție militară. Sunt deja destule cazuri de agresiune americană în America Latină, Orientul Mijlociu, Africa Subsahariană, Asia de Sud-Est și Europa de Est. Cazul Boliviei este deosebit de tragic. Evo Morales, un președinte indigen ales democratic, a reușit în timpul termenului său să reducă sărăcia cu 42% și a avansat legi progresiste în ceea ce privește protecția mediului – Bolivia este prima țară care acordă drepturi mediului. Victoria lui Morales a fost alimentată de o respingere populară a globalizării și neoliberalismului care au adâncit sărăcia și inegalitatea în țară în cele două decenii precedente președinției sale.
Poziția lui Morales și încercările acestuia de a naționaliza lithiumul, folosit în baterii care alimentează mașinile electrice, au fost recepționate de SUA ca fiind o amenințare a propriilor interese economice. Prin urmare, în 2019 SUA a sprijinit lovitura militară violentă împotriva liderului bolivian. Această lovitură de stat și multe altele susținute de SUA – în Iran, Guatemala, Congo, Republica Dominicană, Vietnamul de Sud, Brazilia – vorbesc de excepționalismul american și de angajamentul SUA de a face tot posibilul pentru a rămâne un hegemon global.
Însă nu trebuie să ne îndreptăm privirile atât de departe pentru a înțelege consecințele intervenției occidentale și a ajutorului extern. Cazul Greciei în UE ilustrează foarte evident cum țările bogate impun măsuri de austeritate până la falimentul debitorului, făcând drum liber capitalul financiar în detrimentul majorității populației.
Acest lucru ar trebui să ne îngrijoreze. Aceste exemple ar trebui să înlăture orice vis naiv precum că SUA sau UE nu au interese geopolitice și economice în regiunea noastră.
Aceste rânduri posibil că sunt descurajante. Dacă și ajutorul din Est și cel din Vest ne costă foarte scump, ce alte posibilități există? Mi-e teamă, dragă lume cititoare, că nu pot oferi un răspuns simplu. Dacă ar exista o a treia cale, mai bună, probabil că ar fi fost deja abordată.
Scopul meu cu acest eseu nu este să înaintez soluții. Îmi propun doar să rămân critică și să te încurajez să pui întrebări, să soliciți comunicare clară din partea guvernării și să vezi dincolo de entuziasmul cuvintelor precum „valori europene” și „cale europeană” care și-au pierdut sensul la cât sunt de utilizate.
Avem nevoie mai mult ca oricând să rămânem critici și pragmatici cu privire la climatul politic intern și la comunicarea din partea politicienilor. Trebuie să renunțăm la discursul dual care ne rezumă opțiunile la Est și Vest, unde Vestul este bun și Estul este rău sau invers. Trebuie să învățăm să navigăm mediul geopolitic complex punând întrebări, informându-ne prin exemplele altor țări, dezvoltând toleranță și empatie pentru cei care au opinii diferite. Și acest punct final este probabil cel mai important- ascultarea reciprocă. Din păcate, nu ne mai auzim. Ne grăbim să tragem concluzii și respingem orice poziție care ne contrazice propriile noastre opinii.
Deci, dragă lume cititoare, dacă reții ceva din acest eseu, sper că este aceasta: ascultă-i pe pe cei din jur. Ascultă opiniile opuse, poate chiar mai atent decât opiniile care corespund cu ale tale. Este important să avem puncte de vedere diferite. Diversitatea de opinii este ceea ce ne păstrează curiozitatea și ne ajută să-i ținem pe politicieni responsabili.
