Marga Mediavilla
Dacă utopiile și visele de viitor ale oamenilor care mișcau tehnologia înainte în anii 80 erau sustenabile, în acest moment umanitatea nu ar fi fost nevoită să facă față dezastrului climatic, crizei energetice și colapsului ecologic.
După două articolele excelente, scrise în ultimele luni de Jorge Riechmann și Antonio Aretxabala despre dezvoltarea și mizele tehnologiilor 5G, mai trebuie să vorbim și despre costurile de mediu și consecințele sociale ale acestei tehnologii. Risipa de resurse și poluarea minieră descrise de Aretxabala, precum și accelerarea dinamicii colapsului ecologic, creșterea controlului social, alienarea și riscul pentru sănătatea umană care nu poate fi neglijat, despre care vorbește Riechmann – toate sînt reale și despre ele s-a vorbit suficient.
De aceea în această intervenție aș dori doar să adaug o idee: 5G poate deveni o frână în dezvoltarea tehnologiei – o frână pentru dezvoltarea tehnologiei de care avem cu adevărat nevoie.
Comunicarea este o necesitate de bază, uneori la fel de importantă ca și hrana, astfel încât atunci când un canal este stabilit drept referință, acesta devine un monopol de facto.
Dacă tehnologia 5G devine standardul comunicațiilor, nimeni nu-și va putea permite să rămână în urmă.
“Criza Covid –19 ne-a demonstrat cu claritate că cele mai esențiale lucruri pentru viața noastră nu sunt deloc asigurate.”
În ultimele decenii am experimentat mai multe valuri de obsolescență programată și reînnoire forțată a echipamentelor informatice. Dar nu este greu să ne dăm seama că epoca consumerismului lipsit de griji din secolul al XX-lea s-a încheiat. Criza Covid ne-a arătat clar că cele mai esențiale lucruri pentru viața noastră – sistemul de sănătate, alimentația, îngrijirea, educația, relațiile sociale – nu sunt deloc asigurate.
Este oare cel mai bun moment acum pentru o nouă obsolescență masivă? Administrațiile publice, de exemplu, vor trebui să aleagă în următorii ani între reînnoirea echipamentelor de comunicații sau angajarea de personal pentru sănătate, transport public sau educație. Nu ne putem gândi la ceva mai bun în care să investim miliarde de dolari, decât să ne conectăm televizorul, frigiderul și aspiratorul robot la internetul lucrurilor, anume atunci când suntem la un pas de catastrofa climatică?
Evoluția tehnologiei ne este prezentată ca fiind un proces firesc și inevitabil al istoriei, ca și cum ar fi vorba de un proces liniar natural spre satisfacerea nevoilor cumpărătorilor în cel mai eficient și ieftin mod.
Dar este oare așa? Mă îndoiesc.
Există instituții în toate țările care subvenționează cercetarea în universitățile publice și ele aleg, în fiecare an, sectoarele care sunt considerate prioritare atunci când direcționează proiecte. În SUA, de exemplu, instituția care subvenționează cel mai mult cercetarea în universități este armata, care, în câțiva ani, a contribuit cu peste 50% din fonduri.
În 1998, când eram doctorandă, am avut o conversație interesantă cu niște cercetătorii nord-americani pe care i-am întâlnit la un congres de robotică. Acei ingineri susțineau că linia prioritară a departamentelor lor în acei ani era să investigheze vehiculele auto-ghidate, deși aveau impresia că nu ar servi la nimic. Atât ei cât și ceilalți participanți la conversație consideram că erau mii de lucruri mai utile de investigat și râdeam la gândul, cine ar fi vrut să se ofere voluntar pentru a urca primul într-una din acele mașini. Dar cercetătorii americani ne asigurau că practic toate fondurile de cercetare și dezvoltare din sectorul lor, în acei ani, au mers în două direcții: vehicule auto-ghidate și nanotehnologie.
Aceasta înseamnă că încă 30 de ani în urmă, într-o instituție din America de Nord, cineva deja direcționa cercetarea către sisteme de comunicații similare cu ceea ce numim acum 5G, deoarece acestea sunt baza care permite utilizarea vehiculelor autonome. Este clar că tehnologia vehiculelor autonome nu a apărut la acel moment ghidată de nevoile consumatorilor care, nici atunci, nici acum, nu simt că a avea o mașină care este condusă singură este una dintre cele mai stringente nevoi ale noastre.
Există vise și proiecții de viitor care direcționează evoluția tehnologiei și a societății fără ca noi să știm foarte bine de la cine provin. Aceste idei, nebune pe alocuri, au uneori o încăpățânare ciudată și sunt capabile să scurgă banii publici spre ei, chiar și atunci când toate dovezile demonstrează că sunt vise fără sens. În Spania am avut un bun exemplu în acest sens. Am văzut cât de dificil a fost să se schimbe visul de „progres și modernitate” al AVE, care a consumat investiții de multe milioane, chiar zeci de ani după ce datele confirmaseră că a fost o investiție dezastruoasă.
Dacă, în locul personajelor anonime, care pariază pe vehiculele auto-ghidate, direcțiile de cercetare ar fi fost în mâinile unor oameni precum Dana Meadows și Masanobu Fukuoka, tehnologia noastră ar fi fost complet diferită.
În loc să ne vândă Internetul lucrurilor (The Internet of Things) ca fiind lucrul cel mai performant, industria ne-ar vinde cel mai recent model de locuințe cu emisii zero, cel mai avansat management permacultural al solurilor agricole și al produselor industriale, cu un procent de reciclare aproape de 100%. Dacă utopiile și visele de viitor ale oamenilor care mișcau tehnologia în anii 80 ar fi fost dezvoltarea tehnologiilor sustenabile, în acest moment umanitatea nu ar fi fost nevoită să facă față dezastrului climatic, crizei energetice și colapsului ecologic care amenință viitorul copiilor noștri.
Adevărul este că ar fi fost dificil ca aceste figuri proeminente ale ecologismului să fi putut dirija evoluția tehnologică în cadrul economiei capitaliste, deoarece tehnologiile durabile au un mare „defect”: nu vând prea multe lucruri.
“Tranziția energetică necesită tehnologii de captare și stocare a energiei regenerabile și oameni care știu să trăiască, să producă și să furnizeze servicii folosind energie redusă”.
Agroecologia, de exemplu, reunește o cunoaștere științifică foarte avansată despre soluri și ecosisteme (mai mult decât cea a agriculturii chimice), dar este o tehnologie care se bazează pe lăsarea naturii să facă lucruri. De aceea, nu are nevoie de o mulțime de tractoare, nici costuri, nici drone, nici sere verticale, nici inginerie genetică. Are nevoie de ceva foarte diferit: fermieri bine pregătiți.
Nici arhitectura bioclimatică, nici mobilitatea durabilă nu vând prea mult, pentru că au nevoie de arhitecți și zidari care știu să lucreze într-un alt mod și planificatori urbani care știu să proiecteze orașe în care mașina nu este necesară. Pe de altă parte, tranziția energetică necesită tehnologii de captare și stocare a energiei regenerabile și oameni care știu să trăiască, să producă și să furnizeze servicii folosind minim de energie.
Nu trebuie să uităm că „tehnologia” de care avem nevoie cel mai mult în acest moment ține de îngrijirea oamenilor și gestionarea relațiilor umane, sarcini complet esențiale, astfel încât să nu cădem în dinamica haosului și/sau autoritarismului în această tranziție dificilă.
Tehnologiile care sunt într-adevăr necesare în tranziția energetică, sunt cele care într-adevăr luptă împotriva schimbărilor climatice, singurele care ne pot permite să facem față cu succes colapsului ecosocial, nu au nevoie de multe gadgeturi și, desigur, nu au nevoie de 5G.
De fapt, sunt necesari profesioniști buni, adică: persoane bine pregătite, bine plătite, capabile să facă față cu creativitate provocărilor enorme ale acestui secol. Dar inerția fără sens a capitalismului direcționează dezvoltarea tehnologică foarte departe de aceste tehnici simple când ne referim la aspectul material și sofisticate în cel uman și doar ne vinde dispozitive din ce în ce mai sofisticate, mai puțin utile și din ce în ce mai puțin durabile.
Articolul a apărut pe platforma CONTEXTO Y ACCION cu titlul ”No necesitamos 5G sino personas que nos cuiden” și a fost tradus din limba spaniolă de Ina Albin.
Imagine de fundal: prezentare promoțională a tehnologiei 5G (RTVE).
