Filmele care își propun să se răfuiască cu trecutul ajung să nu-l prea înțeleagă.
Parțial asta se întîmplă cu documentarul de debut al lui Dragoș Turea, ”Grădina Sovietică” (poate fi văzut în prima săptămînă a lunii noiembrie la Patria ”Emil Loteanu”).
Filmul povestește istoria ”radiobiologiei” – un tip de agricultură practicat în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) cu începere din anii 60. La baza acesteia stă ideea că, în rezultatul expunerii semințelor de cereale, legume și fructe la radiație nucleară (Cesiu, izotopi de Cobalt etc) acestea dezvoltă mutații ce le fac mai rezistente (la îngheț, secetă etc), mai productive, mai viguroase, mai roditoare.
RSSM a devenit, sub Hrușciov, un fel de cîmp experimental în care acest tip de agricultură era aplicat pe larg pentru a spori producția agricolă. RSSM urma să devină o grădină a Uniunii Sovietice (de unde și numele filmului) și urma să hrănească toate popoarele ”frățești” ale URSS.
Unul dintre cele mai cunoscute experimente este instalația numită Cîmpul Gamma (Onițcani, Criuleni), în cadrul căreia savanții încearcă diverse metode de expunere la radiație – totală, parțială, pe culturi etc.
Instalația Cîmpul Gamma de la Onițcani (poză de la OldChisinau.com)
Aceasta este povestea formală a filmului – o investigație parțială (pentru o documentare complexă probabil e nevoie de ani de documentare și de zeci de ore de film) a unor experimente agricole controversate care continuă, într-o formă sau alta, și astăzi (la Institutul de la Porumbeni cercetătorii încă expun boabe de soia tratamentului cu Cobalt).
Linia formală este încadrată însă în alte linii de subiect, care au scopul de a-i oferi niște cadre de interpretare. Adică chei de percepție a filmului.
Cea mai importantă (și cea mai problematică, după mine) este cheia personală: regizorul prezintă sumar contextul (agricultură intensivă cu utilizarea radiobiologiei) după care anunță că filmul e o încercare de a descoperi dacă este vreo legătură între faptul că bunica sa a murit de cancer pancreatic și acele experimente nucleare cu semințele. (Lăsăm la o parte faptul că mutațiile ce produc cancerul în genere și cel pancreatic în particular sînt încă prost înțelese de comunitatea medicală și că, cauzele acestuia sînt multiple și complexe. Regizorul însă a găsit cauza de la începutul filmului și nu face decît să încerce să caute dovezi pentru bănuielile sale. Atenție: nu le găsește!)
Stafia omului care a decedat de cancer din urma (posibil) experimentelor cu tratarea radioactivă a semințelor e cea care planează asupra întregului film și îi imprimă acestuia o logică de rechizitoriu.
Avînd asigurată empatia spectatorului prin această mică manipulare emoțională (și nu ai cum să nu empatizezi cu apropiații unui om care a decedat de cancer de vreme ce majoritatea dintre noi am avut sau avem apropiați care trec, au trecut ori s-au trecut din cauza cancerului) regizorul are liber să construiască ”procesul” radiobiologiei.
Empatia însă e insuficientă cînd discuția argumentelor (sau contraargumentelor) e superficială sau chiar șubredă.
Regizorul nu prea reușește să încadreze povestea formală a filmului în narative mai generale despre contextul cultural, științific, politic și economic al epocii. Aceste aspecte rămîn neclarificate iar golul de informație este suplinit de judecăți subiective, aluzii conspiraționiste (era ceva secret, inaccesibil oamenilor de rînd), explicații care merg pentru orice situație (rușii sînt de vină), acuze de propagandă etc.
Regizorul era dator spectatorului cu cîteva explicații majore:
– despre istoria dezvoltării radiobiologiei și agriculturii nucleare. Aceasta, departe de a fi o creație a lui Hrușciov sau altă minte ”malefică” din Uniunea Sovietică, reprezintă, în anii 50, un cîmp legitim de cercetare și practică științifică în toată lumea, de ambele părți ale Cortinei de Fier. Agricultura intensivă nu este invenția URSS, utilizarea îngrășămintelor chimice la fel nu e născocită de Politbiuro – acestea sînt practici curente, general acceptate și general criticate. Ele se nasc datorită faptului că omenirea confruntă, în sec. XX, cîteva probleme: explozia demografică, explozia urbanistică, industrializarea, reducerea numărului țăranilor, mecanizarea agriculturii, progrese în domeniul fizicii nucleare și a chimiei etc. Agricultura intensivă este unul din multele experimente concepute pentru a soluționa problema alimentării unui număr mare de oameni antrenați în industrie din contul reducerii cheltuielilor și efortului în agricultură. Experimentele sovietice nu sînt măcar unice – majoritatea țărilor dezvoltate practică acest tip de modificare genetică prin radioactivitate a culturilor și o fac exact cu același scop: creșterea productivității și a rezistenței. Radiația și radioactivitatea sînt parte a modernității la fel ca și electricitatea și sînt parte integrală din multe procese (inclusiv în tratarea cancerului, dacă tot vine vorba).
Discuția despre efectelor lor adverse e una legitimă dar ea trebuie să cuprindă toate felurile de radiobiologie, nu doar cea sovietică.
Perspectiva potrivit căreia radiobiologia a apărut ca urmare a unui decret al lui Hrușciov de a planta un asemenea experiment într-o locație ”exotică” precum Moldova fără a întreba locuitorii acesteia e acceptabilă din partea săteanului pe harmanul căruia a apărut mașina ambulantă care făcea ionizarea semințelor pe cîmp.
Ea însă nu e acceptabilă pentru cineva care face o cercetare asupra fenomenului și care ar trebui să spună că radiobiologia face parte dintr-un efort al umanității de a modifica genetic plantele și animalele pentru a produce mutații ce dezvoltă anumite calități dezirabile (rezistență etc) și că acest efort e realizat în toate țările dezvoltate de la începutul secolului 20 (de cînd explodează genetica) și că el continuă (dacă regizorul și echipa sa cred că doar URSS practica mutațiile genetice ca fiind un lucru bun, îi sfătui să privească măcar un spot publicitar al unei companii precum Monsanto, care testează în Moldova de ani buni și în tihnă diverse soiuri hibrid, modificate genetic). Această clarificare e necesară nu pentru a scuza URSS ci pentru a integra practica într-un context al epocii. Ca să nu ajungem la situații ridicole cînd noi discutăm după ureche despre daunele radiobiologiei (cu argumente similare celor cu care unii luptă contra vaccinurilor – ”am auzit eu că sînt dăunătoare”), iar FAO, organizația pentru Alimentare și Agrigultură a ONU laudă beneficiile utilizării energiei nucleare în agricultură, inclusiv pe partea de modificare genetică prin radiobiologie a culturilor agricole.
– despre limitele radiobiologiei. Chiar dacă regizorul e în mod vădit împotriva radiobiologiei acesta nu reușește să ”deconstruiască” această metodă și practică științifică și agricolă. Ar fi putut probabil căuta statistici despre incidența diverselor tipuri de boli după introducerea agriculturii intensive în Moldova și mai ales după demararea experimentelor cu radiobiologia, ar fi putut căuta studii ce probează legături de cauzalitate între diverse maladii și consumul unor produse alimentare modificate genetic, ar fi căutat în diversele polemici științifice din anii 60-70 sau mai recente etc. Astea toate lipsesc. Și e un dezavantaj pentru film (a cărui unic mesaj e că ar trebui să îl credem pe regizor că radiobiologia e rea.)
– despre alternative. Probabil grăbit să condamne ”experimentul sovietic” regizorul uită să discute despre modurile în care am putea abandona radiobiologia în agricultură și am reconstrui întreaga sferă a producției alimentare după alte principii ce ar fi sustenabile, prietenoase mediului, ar păstra diversitatea biologică, ar evita agricultura intensivă, utilizarea îngrășămintelor chimice, modificările genetice etc. Mariana Șeremet, președinta asociației ”Grădina Moldovei”, care apare în film pentru cîteva moment, exact asta face: agricultură/grădinărit biologic prin diverse metode (permacultura, rotația culturilor, alelopatia sau combinația judicioasă între plante, îngrășămintele verzi, biodinamia, etc.) respectuoase față de mediu și față de consumator (vezi site-ul asociației). Mariana apare în film doar ca să confirme că agricultura intensivă (inclusiv pe bază de monocultură) a redus cu 75 % biodiversitatea deși putea la fel de bine să i se dea posibilitate să zică ce crede ea că se poate face…
Așa oarecum tezist și grăbit (din motive ce țin probabil de senzaționalism), filmul are însă un merit incontestabil – cel de a servi drept ușă de intrare într-o problemă complexă: agricultura în Republica Moldova precum și costurile ecologice ale agriculturii intensive practicate în timpul cît aceasta era parte a URSS. La care ar trebui să adăugăm și o discuție necesară despre OGM în epoca contemporană și o alta despre utilizarea intensă a îngrășămintelor și fertilizatorilor chimici (chiar săptămîna trecută la Anenii Noi inspectorii de la Agenția privind Siguranța Alimentelor au nimicit mai multe tone de legume ce conțineau plumb mult peste norma admisibilă).
Altfel, percepția filmului depinde de cel care îl vede: pentru toți ”anticomuniștii post-factum”, adică luptătorii cu trecutul, filmul e evident o ”dovadă” (care nu trebuie suplimentată cu argumente) că ”rușii au făcut experimente pe noi”. Însă și o altă cheie este posibilă: cea a măreției și căderii agriculturii industriale în Moldova, adică o istorie în care Moldova începe, în anii 60, de pe poziția de avangardă a dezvoltării agriculturii atomice (ce mai, vin japonezii să învețe de la agricultorii locali!) și în care ajunge, în anul 2019, la o agricultură de subzistență făcută cu sapa (în care oricum Monsanto și alșii fac modificare genetică, dar, nu-i așa, e bine că n-o fac rușii).
Dacă filmul era făcut altfel – de exemplu dacă făcea referință și la polemicile despre agricultura intensivă care s-au desfășurat după anii 70 în presa sovietică (și chiar în cea moldovenească) – filmul putea servi și ca un fel de istorie a mișcării ecologiste din Moldova (pe care ar fi ancorat-o într-o istorie locală).
Poate iese la epizodul 2, dacă regizorul se apucă să-l facă. Ori deja în alt film.
Imagine de fundal: Instalația ”Masa din Grădină” realizată de Laboratorul de Arhitectură Miez.
