O’Neill, Bruce, The Space of Boredom. Homelessness in the Slowing Global Order (Durham and London: Duke University Press, 2017).
Cartea lui Bruce O’Neill ne propune o analiză antropologică a universului social al persoanelor fără adăpost din București din perspectiva sentimentului de plictis pe care subiecții cercetării l-au împărtășit cu autorul. Centrarea lucrării pe un asemenea subiect ar putea surprinde cititorii, deopotrivă pe cei avizați și pe neofiți. Se știe că persoanele fără adăpost sunt subiecții unei deprivări multiple, caracterizată între altele prin lipsa domiciliului, lipsa unei surse stabile de venit, un suport social fragil, deseori adicții și în general un nivel de studii scăzut. Judecând din logica poziției noastre sociale, ne-am putea aștepta că singurul fapt de a nu avea un domiciliu sau un serviciu stabil ne-ar putea induce o stare acută de stres, stimulat de instinctul de supraviețuire – o stare pe care cu greu am putea-o compara cu cea de plictis. Mai mult, chiar și unii cercetători ai subiectului ar putea fi mirați de centralitatea unui asemenea unghi de vedere. O trecere în revistă a literaturii de specialitate sumară ar arăta că foarte puțini cercetători au abordat sentimentul de plictis în relație cu persoanele fără adăpost.
Cartea ne ajută să pătrundem în lumea altminteri dosită a persoanelor fără adăpost din București, fără a se limita la o reprezentare fotografică, pretins obiectivă a acestui mediu. Instrumentele de cercetare și analiză antropologice îl ajută pe autor – și totodată, prin intermediul cărții, pe cititor – să înțeleagă semnificațiile emice, „indigene” vehiculate de aceste persoane, făcând abstracție de intuițiile și categoriile etnocentrice ale persoanelor domiciliate. Unui observator din afară ar putea să-i scape multe lucruri care sunt centrale în experiența zilnică a persoanelor fără adăpost din București. Unul din acestea este și plictisul care le macină starea de spirit și existența.
Pentru a înțelege semnificația sentimentelor articulate de persoanele fără adăpost din București, Bruce O’Neill face o imersiune în experiența cotidiană a acestora, cu care petrece mai mult timp, comunicând, mâncând și plictisindu-se de rând cu ele în preajma centrului de găzduire, a centrului de zi pentru persoane fără domiciliu sau în taberele improvizate în spațiile ascunse de ochii orășenilor domiciliați. Autorul străbate orașul împreună cu participanții la cercetare pe traseele și locurile frecventate zi de zi de aceștia, bând cafea în benzinăriile din preajma centrului de găzduire, făcând coadă dimineața devreme în așteptarea unor potențiali angajatori în construcții, discutând cu lucrătorii sexuali la Gara de Nord și amuzându-se cu un grup de beneficiari ai centrului de zi în incinta unui mare magazin de la periferia Bucureștiului.
Pe antropologul Bruce O’Neill îl interesează mai ales dimensiunea practică a sentimentului de plictis. Acest sentiment explică o experiență complexă de ruptură, mai exact de dislocare (displacement), de la un șir de resurse pe care majoritatea persoanelor domiciliate le cred de la sine înțeles: domiciliul, lucrul, suportul familial, recunoașterea socială. Dar autorul merge și mai departe cu interpretarea acestui sentiment. Unul din motivele centrale ale plictisului subiecților cărții lui O’Neill este incapacitatea lor materială de a răspunde unei presiuni sociale, adânc interiorizate, de a consuma și a de a participa la o enormă piață de bunuri comerciale cu valoare simbolică care a devenit Bucureștiul ultimelor două decenii.
Autorul nu se satisface de a face o examinare la firul ierbii a vieții persoanelor fără adăpost din București. Ajutat de un aparat teoretic complex și bine informat în ceea ce privește istoria recentă a societății românești, O’Neill încearcă să descifreze în rutina zilnică a personajelor cărții sale amprenta unei schimbări la scară largă în urma căreia România a devenit terenul unei piețe de consum globale. Persoanele fără adăpost ocupă un loc extrem de marginal într-o țară care se căznește ea însăși să depășească statutul periferic. Într-un teatru al vieții sociale în care reușita este definită prin trai, lucru și consum în ritm alert, incapacitatea de a ține pasul acestui imperativ al vitezei se traduce în plan afectiv printr-un sentiment de existență în ralenti. Accesul sporadic la anumite forme de consum al unora dintre aceste persoane – muncitori sezonieri, zilieri sau lucrători sexuali – le dă sentimentul înșelător al unui trai definit drept „autentic”. O ciocolată, o cafea sau o bere devin simbolurile de moment ale unui salt dintr-o existență ternă și fără rost într-o „altă viață”, prin atingerea unui simulacru de „normalitate” altminteri inaccesibil. La fel, sexul cu lucrătorii sexuali (de gen masculin) în WC-ul public al Gării de trenuri reprezintă un substitut – un makeshift (T. Höjdestrand)[1] – de satisfacție într-o economie globală a dorinței.
Autorul face un efort conceptual de a delimita sensul acestei stări de spirit de ceea ce aceasta nu este. Astfel, plictisul resimțit de cei mai săraci bucureșteni este esențial diferit de ideea marxiană de alienare a muncitorului cuprins într-un angrenaj de muncă repetitivă și lipsită de satisfacție. Spre deosebire de persoana fără adăpost, muncitorul se poate satisface cel puțin de un timp liber după orele de lucru, pe care să-l petreacă cu semenii și cu familia, după cum își dorește, în funcție de normele culturale ale mediului și timpului său. La fel, plictisul este diferit de depresie în dimensiunea sa clinică, strict individuală. Mai degrabă, persoanele fără adăpost din București reprezintă o „armată de rezervă a muncii”, pentru a folosi un alt termen marxist la care recurge și autorul, o clasă de persoane de prisos într-un sistem economico-politic bazat pe competiție și consumul spectacular. Plictisul celor mai excluși din această economie a vitezei provine prin urmare și din acest sentiment de inutilitate și irelevanță al unei persoane redusă la non-existență în plan economic și social. Autorul cărții se face la un moment dat un critic fin, dar nemilos, al unui sistem economic și politic care reduce un anumit număr de persoane la moarte socială.
Autorul ne arată că persoanele fără adăpost și persoanele domiciliate aparțin aceluiași univers mental și unei configurații sociale comune. Și ele și noi suntem subiecții aceleiași false conștiințe care ne face să credem că societatea de consum capitalistă, care ne dictează să fim tot mai performanți într-o lume tot mai competitivă, este singura legitimă.
The Space of Boredom poate fi citită și ca o pledoarie pentru solidaritate într-o societate anomică, în sensul lui Durkheim, în care o ordine morală bazată pe întrajutorare și simțul comunității este înlocuită de o lume în care fiecare luptă pentru un loc mai bun în folosul unui sistem bazat pe profit în condiții de muncă inechitabile. Această chemare la solidaritate nu presupune doar ajutorarea celor nevoiași. Aici sentimentul de inutilitate resimțit de persoanele fără adăpost este analog cu cel de „not neededness” despre care vorbește antropologa Tova Höjdestrand în legătură cu persoanele fără adăpost din Rusia (Sankt Petersburg), un sentiment definit prin nevoia culturală de a fi de folos celorlalți. Un sistem bazat pe solidaritate le-ar da tuturor o șansă nu doar să „conteze pe” ajutor, ci să și „conteze pentru” a ajuta la rândul lor (Serge Paugam)[2]. În acest sens, instituțiile care oferă servicii persoanelor fără adăpost, inclusiv cele despre care se vorbește în carte, devin alienante pentru beneficiarii săi atunci când nu creează rețele de reciprocitate și întrajutorare[3].
Dincolo de ceea ce ar putea să pară, cartea nu reduce viața persoanelor fără adăpost la un sentiment negativ al lipsei și neputinței. Plictisul devine în definitiv un concept care deschide, în sens heideggerian, dar și un pretext pentru a explora în profunzime marginalitatea persoanelor fără adăpost într-o lume care le refuză șansa de a fi și de a se simți utili. La o privire mai atentă, cititorul își poate da seama că plictisul nu este doar un sentiment distructiv, ci și unul care creează cadre noi de sociabilitate, solidaritate, iar uneori și de revoltă carnavalescă.
The Space of Boredom este mai mult decât o carte despre persoane fără adăpost într-un oraș din estul Europei. Ea este o reflecție temeinică și cu valoare universală despre suferință, excluziune și solidaritate într-o societate grăbită să-și depășească marginalitatea.
Note:
[1] Tova Höjdestrand, Needed by Nobody. Homelessness and Humanness in Post-Socialist Russia, Ithaka and London, Cornell University Press, 2009.
[2] Serge Paugam, Le lien social, Paris, PUF, coll. « Que sais-je ? », 2008.
[3] Vezi Petru Negură, “The State Policy towards the Homeless in Moldova between the ‘Left Hand’ and the ‘Right Hand’. The Case of Chisinau Shelter”, Südosteuropa. Journal of Politics and Society 67 (2), 2019, pp. 175-195.
O versiune a acestui text a apărut inițial în limba engleză în Journal of Romanian Studies 1(1), 2019.
