Ce este și ce nu este libertatea religioasă? Între invocarea și exercitarea liberă a propriei credințe și abuzul acestui drept

Atunci cînd am discutat soluția pe care F.D. Roosevelt o propunea în 1941 ca bază a unei noi ordini mondiale, o structură care își dorea să pună la baza sa libertatea înțeleasă ca supremație a drepturilor omului, am menționat că președintele Roosevelt a inclus în discursul său ca una dintre cele patru libertăți esențiale și libertatea fiecărei persoane de a se închina lui Dumnezeu în felul său – oriunde în lume.¹

Articularea explicită a libertății religioase ca unul dintre principiile fundamentale ale unei ordini mondiale bazate pe morală, nu trebuie să ne surprindă. Libertatea religioasă sau elemente ale acesteia sunt prezente din spațiul clasic, în cel iudeo-creștin, în cel oriental sau în cel secular, în toate timpurile.² Cilindrul lui Cyrus cel Mare din secolul VI înaintea erei noastre vorbește despre respectarea credințelor din imperiul babilonian ca modalitate de legitimizare a puterii sale, în contrast cu fostul monarh Nabonidus, dar și în o primă încercare de organizare a societății mesopotamiene care aducea împreună multiple naționalități și multiple credințe. Pluralismul și toleranța religioasă erau așadar identificate ca modalități de a asigura stabilitatea și conviețuirea.

Cilindrul lui Cyrus cel Mare

Edictele regelui Ashoka cel Mare din secolul III înaintea erei noastre sunt documente ce reflectă practica budistă a monarhului, însă menționează și importanța co-existenței religioase, a respectului reciproc între practicanții diferitelor credințe:

Regele Piyadassi (Ashoka), cel iubit de Zei, dorește ca toate cultele să poată trăi peste tot și ca toți să urmărească auto-controlul și puritatea minții (Major Rock Edict No. 7)

Pentru că oricine își laudă propriul cult și dă vina pe alte culte, – și asta doar din devoțiune pentru propriul cult, în vederea glorificării propriei comunități– dacă acționează astfel, mai degrabă își rănește grav propriul cult. Buna înțelegere este meritorie, (de exemplu) ca ambii să audă și să respecte regulile celuilalt. Căci aceasta este dorința lui Devanamapriya ca toate cultele să aibă o doctrină bazată pe învățare și puritate. (Major Rock Edict No.12)³

Profetul Mahomed a proclamat respectul pentru libertatea religioasă prin Constituția de la Medina care a fost ulterior pusă în aplicare în spațiul musulman prin dhimmis, o formă de organizare a comuităților care garanta pluralismul religios iar în Imperiul otoman s-a păstrat ulterior în forma miletelor. Acest sistem nu asigura egalitatea în drepturi, însă garanta autonomia comunității religioase respective, inclusiv posibilitatea practicării unor ritualuri care pentru musulmani ar fi putut să fie ofensatoare sau erau chiar interzise (consumul de alcool sau de carne de porc, precum și căsătoria incestuoasă practicată în zoroastrism sunt menționate ca astfel de exemple).

În Europa, excomunicarea vocilor critice, războaiele religioase sau conversiunile forțate definesc în mare parte istoria medievală. Pacea de la Augsburg din 1555 introduce o formă intermediară de co-existență religioasă în forma lui cuius regio eius religio – pentru a pune capăt conflictelor inter-confesionale, fiecare stat avea dreptul de a îmbrățișa religia propriului conducător, dar toleranța nu se extindea și în interiorul statelor, cei care aveau credințe diferite de cea a liderului politic aveau de ales între a migra și a se converti la religia conducătorului politic. Edictul de la Turda din 1558 permite libera exercitare în Transilvania a catolicismului și luteranismului. Începînd cu 1564, calvinismul este inclus în Edict iar din 1568 și unitarianismul, ajungîndu-se la patru culte cărora li se recunoștea statutul de religio recepta. Libertatea comunităților religioase este astfel garantată, însă de acest statut nu beneficiază cultul ortodox (majoritar), evreii sau musulmanii care sunt religii tolerate neavînd reprezentanți în Dietă însă nefiind nici persecutate.⁴ Un element de noutate pentru care Edictul de la Turda este celebru este acela că prevede că nicio persoană nu putea să fie tratată diferit din cauza confesiunii sale și nimănui nu i se putea impune o credință.

Persecuția religioasă sau, din contră, înțelegerea importanței asigurării unor elemente de protecție a diversității religioase au fost determinante în adoptarea de politici sau au fost invocate ca justificare, o mențiune aparte meritînd sistemul de tratate cunoscut ca Pacea de la Westphalia cu care se încheie Războiul de 30 de ani în 1648 și care pune bazele dreptului international așa cum este el astăzi, avînd la bază suveranitatea statelor. Cu acest prilej este reafirmat principiul cuius regio eius religio și se introduce posibilitatea practicării propriei credințe în privat pentru creștinii care aparțineau unei alte denominațiuni decît cea oficială.

Libertatea religioasă rămîne o preocupare prioritară și după cel de-al Doilea Război Mondial. Articolul 18 din Declarația universală a drepturilor omului din 1948 proclamă că:

Orice om are dreptul la libertatea gîndirii, de conștiință si religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu altii, atit in mod public, cit si privat, prin invățătură, practici religioase, cult si indeplinirea riturilor.

Această formulă este dezvoltată în Pactul Organizației Națiunilor Unite pentru drepturi civile și politice adoptat în 1966 de Adunarea Generală ONU care arată în Art. 18 că:

1. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât şi în particular prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.

2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere libertăţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.

3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a moralei sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.

4. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor, în conformitate cu propriile lor convingeri

Pentru a asigura o mai bună înțelegere a libertății religioase, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a explicat conținutul Art. 18 ca protejînd ”credințe teiste, non-teiste și atee, precum și dreptul de a nu practica nicio religie sau credință.”⁵ Comitetul adaugă și că termenii de ”religie” și ”credință”

”trebuie interpretați într-un mod larg. Articolul 18 nu este limitat în aplicarea sa la religiile tradiționale sau la religiile și credințele cu caracteristici instituționale și cu practici similare cu cele ale religiilor tradiționale.”⁶

”Religia” apare astfel ca termen general care include atît cultele recunoscute de autoritățile naționale, denominațiunile traditional prezente într-un anumit spațiu, dar și grupările religioase care nu au primit o recunoaștere oficială, ”noile mișcări religioase”, ”sectele” – termen utilizat în mod obișnuit cu conotații peiorative pentru a indica acele grupuri care se rup de o comunitate percepută ca tradițională ca urmare a unei disensiuni doctrinare.

Deși atît instanțele internaționale cît și legislația națională evită definirea detaliată a religiei sau a credinței religioase, simpla încercare de impunere a unei definiții fiind percepută de multe ori ca o potențială ingerință, jurisprudența europeană sau constituțională sugerează că va fi protejată onestitatea credinței într-un sistem de repere religioase și manifestarea ca atare, indiferent de specificul religiei.⁷ Judecătorul Anthony Kennedy reia în decizia Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii o definiție pe care o formulase anterior Judecătorul Burger:

”credințele religioase nu trebuie să fie acceptabile, logice, consistente sau comprehensibile pentru alții pentru a beneficia de protecție din partea Primului Amendament.”⁸

Atunci cînd părinți nemulțumiți că au fost interzise pedepsele corporale aplicate copiilor și-au invocat libertatea religioasă în baza Articolului 9 pentru a putea continua această practică, Camera Lorzilor a fost în situația de a indica însă un set minim de condiții pentru o convingere religioasă și să definească manifestarea religioasă care poate beneficia de protecție:

„… o convingere trebuie să îndeplinească câteva cerinţe minime, simple şi obiective. Aceste cerinţe-prag decurg implicit din articolul 9 al Convenţiei Europene şi din garanţiile similare ale altor instrumente de protecţie a drepturilor omului. Convingerea trebuie să concorde cu standardele de bază ale demnităţii şi integrităţii umane. De exemplu, manifestarea unei convingeri religioase care ar implica supunerea altor persoane la acte de tortură sau tratamente inumane nu ar beneficia de această protecţie. Convingerea trebuie să presupună chestiuni mai mult decât triviale. Ea manifestă un anume un grad de seriozitate şi temeinicie. Aşa cum s-a mai spus, convingerea priveşte o problemă fundamentală. Convingerea religioasă satisface această premisă. Convingerea trebuie să fie coerentă, în sensul în care este inteligibilă, limpede. Dar, din nou, nu trebuie să se pretindă prea mult în acest sens. De obicei, religia implică o credinţă în supranatural. Nu este întotdeauna susceptibilă a fi prezentată prin intermediul unei expuneri lucide sau, cu atât mai puţin, a fi raţional justificată. Limbajul utilizat este adesea limbajul alegoriei, al simbolisticii, al metaforei. În dependenţă de subiectul problemei, oamenii nu se pot exprima întotdeauna cu precizie şi fermitate. Tot aşa şi convingerile lor – nu sunt fixe, nu sunt statice. Convingerile oamenilor sunt predispuse la schimbare în decursul vieţii. În genere, aceste cerinţe-prag nu trebuie stabilite la un nivel care ar văduvi convingerile minoritare de protecţia de care ele beneficiază în temeiul Convenţiei….”⁹

La rîndul său, Curtea de la Strasbourg surprinde în Hotărîrea în cauza Eweida și alții c. Marii Britanii echilibrul pe care îl urmărește în această ecuație – odată ce un anumit grad de seriozitate, de coeziune e stabilit, autoritățile naționale nu mai sunt în măsuri de a evalua legitimitatea unei credințe:

”Dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie denotă viziuni care ating un anumit nivel de convingere, seriozitate, coeziune şi importanţă (a se vedea Bayatyan c. Armeniei [MC], nr. 23459/03, § 110, CEDO 2011; Leela Förderkreis e.V. şi alţii c. Germaniei, nr. 58911/00, § 80, 6 noiembrie 2008; Jakóbski c. Poloniei, nr. 18429/06, § 44, 7 decembrie 2010). Odată satisfăcut, datoria autorităţilor statale de a fi imparţiale şi neutre este incompatibilă cu orice altă putere a statului de a aprecia legitimitatea convingerilor religioase sau modul în care acestea sunt exprimate (a se vedea Manoussakis şi alţii c. Greciei, hotărârea din 26 septembrie 1996, Rapoarte 1996-IV, p. 1365, § 47; Hasan şi Chaush c. Bulgariei [MC], nr. 30985/96, § 78, CEDO 2000‑XI; Refah Partisi (Partidul Bunăstării) şi alţii c. Turciei [MC], nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 şi 41344/98, § 1, CEDO 2003-II).”¹⁰

Libertatea religioasă este articulată explicit și în Convenția europeană a drepturilor omului în Articolul 9, Curtea de la Strasbourg arătînd în mod repetat că ”felul în care puterea legislativă națională respectă această libertate și aplicarea sa practică de către autorități indică starea democrației din respectiva țară.”¹¹ Practic, în construcția europeană de după cel de-al Doilea Război Mondial, libertatea religioasă garantată atît individului cît și comunităților religioase, devine una dintre pietrele de temelie, alături de respectul pentru autonomia individului și pentru demnitatea umană. Pentru Curtea europeană a drepturilor omului ”pluralismul religios este un element constitutiv al noțiunii de societate democratică”¹² iar ”existența autonomă a comunităților religioase este indispensabilă pentru pluralism în o societate democratică și este astfel un subiect în chiar centrul protecției acordate de Art. 9.”¹³

Garantarea libertății religioase atît în dimensiunea sa internă, de credință individuală (forum internum), cît și ca manifestare externă a unor practici și ritualuri religioase, inclusiv împreună cu ceilalți ca parte a unei comunități (forum externum) atrage din perspectiva Curții de la Strasbourg o obligație de neutralitate din partea statului. Această obligație reprezintă o variantă europeană a zidului de separare ridicat între stat și religie în Statele Unite prin Primul Amendament la Constituția SUA.

”Obligația statului la neutralitate și imparțialitate, așa cum este definită în jurisprudență, este incompatibilă cu orice putere din partea Statului de a evalua legitimitatea credințelor religioase și cere Statului să se asigure că grupurile în conflict se tolerează reciproc, chiar și atunci când ele se trag din același grup.”¹⁴

Separația dintre stat și biserică nu este însă în mod necesar garantul libertății religioase, în analiza tipologiei relațiilor dintre stat și biserică, profesorul Cole Durham a arătat că libertatea religioasă poate fi garantată și exercitată și în regimuri de separație, precum și în regimuri în care există o religie de stat sau în cazul modelelor de cooperare, colaborare, concordat între stat și biserică.¹⁵ Din acest punct de vedere, o teocrație absolută, de tipul celei promovate de ISIS, și modelul aflat în punctul diametral opus al continuumului stat-biserică, un regim de interzicere și persecutare a religiei, au în comun absența libertății religioase.

Dar ce este, ce reprezintă libertatea religioasă?

Ca principiu, libertatea religioasă presupune, mai ales, libertatea unui individ sau a unei comunități de a practica, în privat sau în public, orice religie sau convingere fără a fi sancționat ca urmare a acestei alegeri, indiferent de felul în care se manifestă această religie – prin practică, rugăciune, prozelitism, respectarea unor norme religioase. Este garantată nu numai libertatea de a avea sau de a nu avea o anumită religie, ci și libertatea de a renunța, de a îți schimba propria religie sau convingere și de a nu fi forțat la adoptarea sau păstrarea directă sau indirectă a unei religii sau convingeri. Folosind jocul de cuvinte din spațiul anglofon, libertatea religioasă -”freedom of religion”, implică și libertatea de a nu fi obligat la ceva în baza unei religii –”freedom from religion”, precum și interzicerea tratamentului diferențiat în baza apartenenței la o anumită religie.¹⁶ Libertatea religioasă implică o dimensiune pozitivă care declanșează obligația statului ”de a stabili o ordine socială în care este posibil pentru pesonalitatea religioasă să se dezvolte și să înflorească în mod convenabil și ușor.”¹⁷

Declaraţia Adunării Generale ONU proclamată în 1981 cu privire la eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare bazate pe religie sau credinţă încearcă un inventar non-exhaustiv al manifestărilor care țin de exercitarea dreptului la libertatea de gîndire, conştiinţă, religie sau credinţă:

a. De a organiza servicii divine şi de a se reuni într-o anumită religie sau credinţă, şi de stabili şi menţine locuri în aceste scopuri.

b. De a stabili şi menţine instituţii caritabile şi umanitare corespunzătoare.

c. De a produce, dobîndi şi folosi într-o măsură corespunzătoare articolele şi materialele necesare legate de ritualuri şi obiceiuri ale unei religii sau credinţe.

d. De a scrie, produce şi răspîndi publicaţii relevante în acest domeniu.

e. De a propovădui o religie sau o credinţă în locuri potrivite acestor scopuri.

f. De a solicita şi primi ajutoare financiare voluntare şi alte contribuţii de la persoane individuale şi instituţii.

g. De a pregăti, numi, alege sau desemna prin succesiune conducători potriviţi, după cerinţele şi standardele fiecărei religii sau credinţe.

h. De a respecta zilele de odihnă şi de a celebra sărbătorile şi ceremoniile în acord cu preceptele unei religii sau credinţe.

i. De a stabili şi menţine comunicări cu persoane individuale şi comunităţi în probleme de religie şi credinţe la nivel naţional şi internaţional.¹⁸

La rîndul său, Articolul 9 din Convenția europeană a drepturilor omului articulează atît libertatea religioasă cît și mecanismul de limitare a sa:

1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Tipologia activităţilor care au fost discutate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în baza Articolului 9, ca beneficiind de protecție ca formă de exercitare a libertății religioase este extrem de diversă iar jurisprudența Curții reflectă o permanentă evoluție și încercare de acordare, de armonizare la noile dinamici sociale și la contextul cultural specific fiecărui stat în parte. Au fost discutate astfel aspecte ce țin de:

• recunoașterea statului juridic al denominațiunilor religioase cum a fost în cazul Mitropoliei Basarabiei c. Moldovei,

• impunerea unor condiții referitoare la numărul de membri, forma și structura de organizare a cultului, condițiile pentru acordarea, retragerea sau refuzarea statutului de cult recunoscut sau recunoașterea liderilor religioși – Hasan și Chaush c. Bulgariei,

• aspecte legate de regimul taxelor și al donațiilor– Martorii lui Iehova c. Franței, Wasmuth c. Germaniei,

• sancțiunea penală aplicată prozelitismului religios – Kokkinakis c. Greciei și Larisis c. Greciei,

• aspecte legate de conținutul educației – Folgero c. Norvegiei, Grzelak c. Poloniei, Dojan și alții c. Germaniei,

• menționarea obligatorie a religiei în actele de identitate – Sinan Isik c. Turciei,

• obligativitatea jurămîntului religios – Buscarini c San Marino, Alexandridis c.Greciei,

• sancţionarea obiectorilor de conștiință sau acomodarea solicitărilor acestora atunci cînd este invocat ethosul religios– Thlimmenos c. Greciei, Bayatyan c. Armeniei, Ladele și Mac Farlaine c. Marii Britanii,

• prezența elementelor de îmbrăcăminte religioase în școli sau în spațiul public – Sahin c. Turciei, Aktas c. Franței, Dahlab c. Elveției, El Morsli c. Franței, Ahmet Arslan c. Turciei, Mann Singh c. Franței, Eweida și Chaplin c. Marii Britanii, SAS c. Franței,

• sancționarea persoanelor care invocau propriile credințe religioase pentru a refuza îndeplinirea unor servicii publice care țineau de mandatul lor unor cupluri de același sex– funcționar public ofițer de stare civilă, respectiv psiholog specializat în terapie de cuplu – Ladele și McFarlane c. Marii Britanii, sau servicii private – farmaciști care refuzau să vîndă contraceptive – Pichon și Sajous c. Franței.

• prezența simbolurilor religioase în școli– Lautsi c. Italiei.

Această listă nu este una exhaustivă și ar putea continua în funcție de noile situații de manifestare a etosului religios în cotidian. În ultimii ani, jurisprudenței Curții de la Strasbourg, i se alătură analiza pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene o oferă în baza Directivei cadru pentru Egalitate în Muncă 78 din 2000,¹⁹ unor ipotetice cazuri de discriminare în muncă în baza religiei în ceea ce privește:

• încetarea relațiilor de muncă datorită portului vălului Islamic – Achbita v G4S, Bougnaoui v Micropole ²⁰

• refuzul angajării exclusiv în baza apartenenței la o altă religie – Vera Egenberger v Evangelisches Werk für Diakonie und Entwicklung eV²¹

• diferența de tratament în cee ace privește acordarea bonusurilor pentru lucrul de Vinerea Mare între membrii diferitelor culte – Cresco Investigation GmbH v Markus Achatzi ²²

În cazul jurisprudenței Curții de la Strasbourg este însă chiar mai interesant de urmărit exercițiul de evaluare a raportului dintre libertatea religioasă și alte drepturi, pe care judecătorii europeni trebuie să îl facă atunci cînd trebuie să răspundă la o întrebare extrem de dificilă – ce facem atunci cînd ne confruntăm cu aparența unui conflict între drepturi? Cu alte cuvinte, ce poziție pot adopta autoritățile naționale atunci cînd flamura libertății religioase este utilizată pentru a contesta, restrînge sau anihila drepturile altor persoane la libertate religioasă, la libertate de exprimare, la viață privată și de familie, dreptul la nediscriminare. Este de menționat aici că Articolul 9 al CEDO nu articulează libertatea religioasă ca un drept absolut, ci, din contra, ca un drept ce poate comporta limitări și restrîngeri atunci cînd măsurile sunt ”necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.” În timp ce forumul intern, libertatea de conștiință și de credință, felul în care ne internalizăm propria credință nu pot fi limitate, manifestările care țin de libertatea religioasă în exterior pot fi supuse unor restricții în condiții clar prevăzute de Convenție. Aceste limitări la rîndul lor nu pot fi arbitrare ci vor fi evaluate de Curtea de la Strasbourg. Pentru a sintetiza, este relevantă remarca unui judecător american care sumariza astfel limitele libertății religioase:

”Deși libertatea de conștiință și libertatea credinței sunt drepturi absolute, libertatea de a acționa (în baza acestor libertăți) nu este.” 1955, Roger Traynor, Chief Justice of California

Cu toate acestea, asistăm din ce în ce mai des la o încercare de invadare a spațiului public cu interpretări și credințe religioase și de invocare abuzivă a libertății religioase pentru a justifica restrîngerea drepturilor, de obicei, a drepturilor altora. Istoric au existat și, în unele state încă mai sunt utilizate, justificări religioase pentru perpetuarea sclaviei, pentru pedeapsa cu moartea, pentru stabilirea unui rol inferior social pentru femei, sacrificarea nou-născutului cu dizabilități sau interzicerea căsătoriei cu o persoană aparținînd unei alte comunități religioase, de o altă culoare sau de alt sex. Multe din aceste restricții, impuse sau justificate la un moment dat în numele credinței religioase ne par azi depășite. Apar însă forme noi de tentative de impunere în spațiul public a unor interpretări partizane ale propriilor canoane religioase. Din ce în ce mai des farmacistul decide că nu vinde anti-concepționale iar medicul obstetrician refuză realizarea unei întreruperi de sarcină pentru că ambii își invocă zelul religios atunci cînd consideră că propria definiție a vieții ca începînd din momentul concepției ar trebui să prevaleze în fața definiției stabilite prin lege. În SUA sau în Marea Britanie deja au apărut falși obiectori de conștiință, funcționari publici care au refuzat încheierea parteneriatelor sau a căsătoriilor dintre persoanele de același sex, permise de respectivele state, invocînd propriile concepții religioase despre homosexualitate. De aici pînă la cofetarul, fotograful sau hotelierul, agenți privați care își refuză serviciile familiilor de același sex, nu a fost decît un singur pas. În sincron, devin din ce în ce mai vocale vocile părinților care invocă propria religie pentru a își retrage copiii din sistemul de învățămînt sau care solicită ca elevii să nu participe la orele de biologie, de anatomie sau de educație civică pentru că nu sunt de acord cu evoluționismul.

Segregarea religioasă din Olanda sau Irlanda a dus la separarea în cimitir a cuplurilor catolico-protestante. Sursă imagine. 

Care sunt așadar manifestările religioase care pot face obiectul protecției garantate prin Articolul 9 din CEDO și prin prevederile similare din constituțiile naționale și ce manifestări religioase intră în zona abuzului, a extremismului religios care nu merită protecţia juridică, ci din contră, reprezintă manifestări care sunt sancționabile?

Încercarea de a defini abuzul libertății religioase ca o formă de extremism religios ne aduce în prezența a și mai multe întrebări. Ce înseamnă și cine definește extremismul religios? E suficientă raportarea la opinia majoritară din societate la momentul respectiv? La ce moment, comunitate, comportament ne raportăm de fapt? Este suficientă definirea sau recunoașterea de către stat unei denominațiuni religioase sau includerea sa ca tradiție religioasă respectată în sfera culturală respectivă? Sociologia religiei este mai în măsură să încerce răspunsuri pentru aceste întrebări.²³ Dreptul însă este mai departe în situația de a stabili ce tipuri de manifestări ale religiosului sunt protejate în baza Articolului 9 și ce manifestări constituie de fapt un abuz al dreptului. În acest ultim caz, invocarea libertății religioase pentru justificarea unor manifestări sub flamura religiosului este greșită și manipulatoare. Textul relevant aici este Articolul 17 din CEDO care prevede că :

”Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie, sau de a aduce limitări acestor drepturi şi libertăţi, decât cele prevăzute de această Convenţie.”

Am arătat deja că, în cele mai multe cazuri, instanțele nu vor analiza dacă un anumit set de practici constituie sau nu o religie sau o credință teistă sau atee, atîta timp cît au o minimă coerență. Judecătorii vor analiza însă cu mare atenție felul în care sunt manifestate în forumul extern aceste credințe – comportamentele cu impact asupra celorlalți. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a subliniat că ”nu se poate spune că fiecare act care este oarecum inspirat, motivat sau influențat de aceasta constituie o ”manifestare” a convingerii.”²⁴ Atunci cînd comportamentul respectiv trece un prim test de seriozitate și este acceptat ca fiind o manifestare reală a convingerilor religioase, Curtea aplică un al doilea test, acela de a realiza ”un just echilibru între interesele concurente în discuție.”²⁵ Curtea de la Strasbourg a realizat un astfel de exercițiu de echilibru între dreptul de a-și manifesta convingerile religioase și interesul angajatorului de a asigura drepturile altora în cazul domnului McFarlane, angajat al unei companii private ale cărei politici interne le impunea angajaților oferirea de servicii în mod nediscriminatoriu, care a refuzat consilierea cuplurilor de același sex și care a fost sancționat disciplinar și ulterior demis. În acest caz, ca și în cauzele anterioare, Curtea subliniază că acțiunea angajatorului de sancționare disciplinară și ulterior de concediere a angajatului care își invocă obiecțiile religioase pentru a refuza îndeplinirea sarcinilor de lucru asumate contractual ”era menită să asigure punerea în aplicare a politicii de oferire a serviciilor fără discriminare.” Astfel, Curtea judecă abuzul în invocarea libertății religioase din perspectiva impactului negativ asupra celor care devin subiecții restricției introduse prin manifestarea convingerii religioase.

În concluzie, restricții și limitări ale unor manifestări religioase sunt permise în sistemul de drept european în condițiile stabilite de Articolul 9, iar gradul de protecție scade în cazurile în care fenomenele și comportamentele respective nu au neapărat o natură religioasă însă pot fi asociate cu o religie. În afara dogmei cultului respectiv, a nucleului comandamentelor de bază care sunt definitorii pentru o religie, acele interdicții care apar pe parcurs și care sunt legate mai degrabă de zelul în interpretare sau de o anumită agendă politică a grupului religios respectiv, vor beneficia de o protecție mai redusă iar sancționarea lor atunci cînd ele duc la restrîngerea drepturilor altor persoane, va fi confirmată de Curtea europeană a drepturilor omului ca modalitate de restabilire a echilibrului între drepturi deteriorat prin abuzul invocării greșite a libertății religioase.

REFERINȚE: