Fiecare dintre noi beneficiem de un anumit sprijin din partea familiei, a rudelor, a prietenilor, a cunoștințelor mai mult sau mai puțin îndepărtate. Astfel, în momentul în care să presupunem că ne-am pierde lucrul, domiciliul sau, și mai rău, ne-am îmbolnăvi grav, am putea apela la susținerea familiei, rudelor, prietenilor pentru ca să putem face față acestor dificultăți, ca să nu ne scufundăm. Persoanele fără adăpost nu pot fi definite doar prin pierderea domiciliului. Ele sunt victimele unei pierderi complexe, pe care sociologul francez Serge Paugam o numea „ruptură cumulativă a legăturilor sociale” (domiciliu, serviciu, prieteni etc.)[1]. Prin urmare, se poate spune că o persoană ajunge persoană fără adăpost nu doar din motivul că și-a pierdut locul de trai, ci și pentru că a pierdut sursa de venit și capacitatea de a genera venit suficient pentru ca să-i asigure un trai decent (în condițiile lipsei domiciliului, trebuie să-și poată permite să închirieze o locuință) și, nu în ultimul rînd, nu va mai putea uza de un sprijin consistent din partea familiei, rudelor și prietenilor. În acest articol[2] ne întrebăm ce anume face ca persoanele cele mai vulnerabile nu pot să se bucure de o susținere oricît de mică pentru ca să nu ajungă în stradă sau la centrul pentru persoane fără adăpost.
Cazul moldovenesc este interesant de analizat din perspectiva evoluției sistemelor de sprijin social ale persoanelor fără adăpost din Moldova într-un context specific țărilor provenite din URSS și din fostul bloc socialist în Europa de est care au trecut, în perioade lungi de „tranziție” spre democrație liberală și capitalism, prin procese sociale și economice care au condus la pauperizarea populației și astfel au pus o presiune economică grea pe căminele familiale. Lichidarea și/sau privatizarea marilor întreprinderi industriale sovietice au dus la diminuarea drastică a locurilor de muncă și totodată la închiderea sau privatizarea căminelor pentru angajați (inclusiv pentru angajații familiști). Nu în ultimul rînd, căderea unei largi pături sociale sub limita oficială a sărăciei absolute[3] a generat apariția unui șir de strategii și practici de supraviețuire economică, dintre care migrația sezonieră și pe termen lung a unui segment larg de populație în străinătate[4]. Toate aceste provocări au avut un impact greu asupra întregii populații din R. Moldova, dar cu atît mai mult asupra celor mai puțin înzestrați cu resurse. Familiile au fost în general un loc de protecție și susținere în vremuri de restriște economică[5]. Multe dintre acestea nu au rezistat acestor presiuni.
Situația persoanelor fără adăpost din Moldova (în special din or. Chișinău) este agravată de un sistem instituțional de protecție socială slăbit și avînd o capacitate de absorbție scăzută în fața unei populații pauperizate în creștere. Instituțiile de protecție socială și de sănătate (cum sînt școlile-internat cu regim sanatorial, azilurile de bătrîni și invalizi, spitalele psihiatrice etc.), nereformate din perioada sovietică, trec începînd cu mijlocul anilor 2000 printr-un proces de transformare instituțională și „optimizare” financiară, în urma căruia locurile de plasare și tratament în aceste instituții sînt în reducere continuă, iar beneficiarii sînt dezinstituționalizați și reintegrați în comunitate. Aceste instituții de sănătate și protecție socială, alături de penitenciare (prin care au trecut o pătrime din beneficiarii Centrului pentru persoanele fără adăpost din Chișinău), nu contribuie la resocializarea persoanelor în dificultate și astfel la reconstituirea unui sistem de suport social, în locul celui pe care l-au pierdut.
O bibliografie științifică bogată și consistentă demonstrează deteriorarea rețelelor de sprijin sau suport social[6] și în special a legăturilor familiale printre persoane fără adăpost în majoritatea orașelor lumii în care acest fenomen a fost studiat. Cercetătorii au identificat mai multe tipuri de sprijin social pentru persoanele aflate în situații de criză și deprivare acută: ajutor instrumental (cu bunuri și servicii), ajutor social-emoțional (empatie, afecțiune, încredere) și ajutor informațional.[7] Aceste trei componente ale sprijinului social sunt considerate cruciale în articularea strategiilor de adaptare și supraviețuire a persoanelor în situații dificile, nu doar a celor dezavantajați social. Mai mulți cercetători au arătat că existența unui sistem solid de sprijin și solidaritate socială (familie, rude, prieteni etc.) poate preveni precaritatea rezidențială a unei persoane[8].
În articolul ce urmează voi analiza sprijinul social, în special sprijinul familial de care beneficiază și au beneficiat diferite categorii de persoane fără adăpost în trecut și felul în care acest sprijin familial a evoluat după pierderea locuinței. Îmi voi susține analiza pe un șir de surse și informații inedite (în primul rînd date socio-biografice ale unui eșantion de 820 de beneficiari ai Centrului-adăpost și interviuri aprofundate cu peste 90 de subiecți, dintre care 70 de persoane fără adăpost și 20 profesioniști) și un lot de date secundare, în principal articole de presă.
Familii fărîmițate, filiații fragile
O analiză cantitativă a fișelor biografice ale beneficiarilor Centrului-adăpost din Chișinău arată că marea majoritate a persoanelor fără adăpost care au beneficiat de serviciile acestei instituții nu au avut, în momentul completării chestionarului de admitere în Centru (între 2004 și 2017), un statut de familist. Circa 31% dintre toți cei care au completat chestionarul respectiv erau necăsătoriți, 36% erau divorțați, 3% – despărțiți, 10% – văduvi și doar 5,6% erau căsătoriți oficial, iar 13% se aflau într-o relație de „concubinaj” (cuplu neînregistrat la Oficiul Stării Civile). Cifrele privind rata divorțurilor și a persoanelor necăsătorite depășesc cu mult datele acestor categorii de stare civilă ale populației generale. De exemplu, la recensămîntul din 2004, persoanele căsătorite constituiau 58,5% din totalul populaţiei în vîrstă de 15 ani şi peste; persoanele necăsătorite deţineau o pondere de 25,9%, cele văduve de 10,1%, cele divorţate oficial de 4,2%, iar cele despărţite – 1,2%[9].
Marea majoritate a persoanelor cu care am discutat nu erau căsătorite și nu se aflau într-o relație de cuplu în momentul interviului: din 70 persoane intervievate, 38 erau divorțate, 21 – necăsătorite, 1 – văduv, 6 – căsătorite, 4 – în concubinaj. O parte dintre cei divorțați și despărțiți au trăit experiența divorțului cu cîțiva ani înainte de a-și fi pierdut domiciliul și de a fi devenit persoană fără adăpost. Pentru alții, cei mai mulți, experiența divorțului este legată direct de pierderea domiciliului, în măsura în care întreruperea căsătoriei a presupus de asemenea împărțirea locuinței. Faptul că cele mai multe persoane fără adăpost sînt divorțate sau necăsătorite sugerează că familia, căminul familial ar avea un rol protector asupra persoanelor aflate în situații de risc (de exemplu pentru persoane dependente de alcool sau pentru persoane în situație de șomaj prelungit)[10].
Mai multe persoane intervievate provin din familii sărace din or. Chișinău, precarizate și mai mult în anii 1990. Altele își amintesc cu nostalgie de copilăria trăită în perioada sovietică, în sînul unor familii „obișnuite” în care ambii părinți lucrau în întreprinderi. După căderea URSS, aceste întreprinderi au falimentat, iar muncitorii au fost concediați în masă. Pentru a-și întreține familia, aceștia au fost nevoiți să se descurce pe cont propriu, în general recurgînd la diverse strategii de supraviețuire, cum ar fi micul trafic informal (bișnița). Pe cei mai mulți moldoveni – ca și pentru locuitorii altor țări desprinse de URSS – familia i-a ajutat să facă față crizei economice de la sfîrșitul anilor 1990, cînd venitul mediu scăzuse cu 75% în raport cu cel din 1989[11]. Totuși, multe familii nu au rezistat această povară: astfel, pe parcursul anilor 1990 și 2000 numărul căsătoriilor (la 1000 de locuitori) scade de la 9,4 în 1990 la 7,6 în 2006, iar numărul divorțurilor crește de la 3 la 1000 de locuitori în 1990 la 4 divorţuri la 1000 locuitori în 2006. În același timp, crește numărul familiilor monoparentale (în 2006 aproape fiecare al patrulea copil s-a născut în afara căsătoriei), atît în oraşe, cît şi în mediul rural[12].
Mai multe studii, calitative și cantitative, au semnalat corelația dintre pierderea unor membri ai familiei sau lipsa susținerii persoanelor apropiate și starea de vulnerabilitate a persoanelor în situații de risc[13]. Pentru mai mulți respondenți, ruptura de mediul familial a fost declanșată de moartea prematură a unei persoane apropiate[14]. Pentru unii, moartea subită – și adeseori violentă (în urma unui accident sau suicid) – a unui „celălalt semnificativ” a fost interpretată de persoana intervievată drept un factor declanșator al unui proces care a dus la o degradare socială continuă. Astfel, Vitalii (în jur de 40 de ani) mi-a mărturisit că sinuciderea tatălui în apartamentul pe care tocmai urmau să-l vîndă și apoi să-l împartă între membrii familiei i-a produs un puternic șoc emoțional care i-a declanșat un proces de retragere în sine și de desocializare voluntară (timp de 8 luni s-a refugiat într-o mănăstire). În cazul Alionei (34 de ani), moartea fratelui ei într-un accident este asociată post factum cu pierderea locuinței părinților: „dacă apartamentul nu ar fi fost vândut, totul ar fi fost complet diferit. Și dacă mașina nu l-ar fi lovit pe fratele meu. După ce mașina l-a lovit pe fratele meu, totul a mers aiurea. (…) Totul se făcea tot mai rău și mai rău” [« (…) если бы квартиру не продали, все было бы совсем по-другому. И не сбила бы машина моего брата. После того, как машина сбила моего брата, все пошло не так. (…) Все пошло хуже и хуже.»] Acest șoc emoțional acționează cu atît mai distructiv cu cît generează un sentiment mai mult sau mai puțin asumat de culpabilitate persoanei care a suferit acest stress.
Pentru o parte din persoanele fără adăpost pe care le-am intervievat la Chișinău, experiența familială a fost marcată de tensiuni emoționale și privațiuni multiple[15]. Viața în familie a cîtorva persoane intervievate (în special femeile) este asociată cu diverse forme de abuzuri fizice și psihologice din partea părinților, în special a tatălui (eventual a tatălui vitreg) și apoi, în cazul femeilor căsătorite și ulterior divorțate, din partea fostului soț[16].
În toate cazurile, pierderea locuinței și adoptarea treptată a unui statut defavorizat de persoană fără adăpost sînt agravate în cazul majorității persoanelor intervievate de o separare mai mult sau mai puțin tranșantă și irevocabilă cu familia și, deseori, cu întreaga rețea de rubedenii. Relațiile cu membrii familiei sînt de multe ori învrăjbite de neînțelegeri stîrnite de împărțirea considerată injustă a moștenirii sau de învinuiri de implicare în înșelăciuni imobiliare. După cum mi-a mărturisit o respondentă care locuia de cîteva luni în Centrul pentru persoane fără adăpost din Chișinău – dar acest lucru transpare într-un șir de interviuri[17] –, multe legături de familie ale beneficiarilor Centrului au fost deteriorate pe fundalul unor litigii legate de locuința moștenită: „Era un apartament cu trei camere și iată. Din nou – lupta rudelor. Toți s-au luptat pentru acest apartament! Pînă la urmă, nimeni nu a primit nimic.” («Вот, была трехкомнатная квартира и все. Опять же — борьба родственников. Все дрались за эту квартиру! Получилось так, что она никому не досталась.») Pentru alți respondenți relațiile cu membrii familiei sînt subminate de sentimente în general obscure și nemărturisite de vinovăție[18]. Cîțiva respondenți mi-au declarat că deși nu le reproșează nimic familiei și rudelor, preferă să nu le întîlnească. Unii evită întîlnirile cu rudele și prietenii din motivul statutului discalificat pe care îl poartă; prin urmare, nici nu vor să le spună unde se află (la Centrul-adăpost sau într-o clădire abandonată). Cu atît mai puțin își pot permite să le ceară ajutor. În plus, pentru respondenții bărbați, cererea unui ajutor de la rude și membrii familiei intră în contradicție cu norma socială potrivit căreia bărbații ar avea datoria morală de a întreține familia, în calitate de soți și părinți. Prin urmare, întoarcerea în familie este împiedicată și de incapacitatea lor de moment de a satisface aceste așteptări (interiorizate)[19].
Pentru persoanele fără adăpost cu copii adulți, relația cu aceștia din urmă este deseori ambivalentă. Pe de o parte, mai mulți respondenți nutresc un sentiment de afecțiune și chiar de mîndrie pentru copiii lor, cîțiva dintre care ar fi destul de realizați în plan familial și social ca părinți (și mai ales în contrast cu statutul descalificat al părintelui). În înțelegerea lor, împărtășită pe larg în societatea moldoveană (dar și în alte societăți din regiune), reușita copiilor apare ca o dovadă a împlinirii lor ca părinți. Pe de altă parte, atunci cînd sînt întrebați dacă le reproșează ceva copiilor lor (și eventual altor foști membri ai familiei), aceștia deneagă de regulă vreun sentiment de nemulțumire sau vreo atitudine de reproș la adresa lor, deși aceste stări de spirit pot fi deduse „printre rînduri”. E adevărat că respondenții nu se simt pe deplin legitimați să exprime clar aceste nemulțumiri și reproșuri – și cu atît mai puțin să i le adreseze membrilor familiei – în condițiile în care nici ei nu se consideră niște părinți ireproșabili: o parte semnificativă dintre respondenți și dintre beneficiarii Centrului-adăpost au consumat alcool excesiv, au avut un comportament violent și/sau au fost judecați pentru diverse acțiuni criminale pentru care și-au ispășit pedeapsa într-un penitenciar[20]. Totuși, cel mai deconcertant este să vorbești cu oameni în vîrstă, plasați în Centrul pentru persoane fără adăpost, care au făcut eforturi mari în anii 1990 pentru a asigura o sursă de întreținere pentru familie și copii și care acum sînt practic abandonați în această instituție de către propriii copii, cu care părintele continuă să se mîndrească și pe care caută să-i înțeleagă în fel și chip. După cum remarca cu amărăciune o cercetătoare suedeză, Tova Höjdestrand, despre persoanele fără adăpost din Rusia (dar observația e perfect valabilă și pentru Moldova): “Există o idee adânc înrădăcinată că părinții ar trebui să se sacrifice pentru binele copiilor lor și să îi ajute în toate modurile posibile, în timp ce datoria reciprocă a copiilor adulți de a-și îngriji părinții este mai puțin pronunțată, o prejudecată care este legată de încercările fără speranță ale părinților de a avansa în plan social prin procură”[21]. Și această relație viciată între părinți și copii nu este ce poate fi mai rău în poveștile de viață ale persoanelor fără adăpost din cercetarea noastră. Potrivit cîtorva mărturii, unii fii sau fiice au fost implicați mai mult sau mai puțin direct în înstrăinarea locuinței părinților și astfel la declasarea acestora (și uneori și a lor înșiși).
În situații de suspiciune de abandon, asistentul social din Centrul-adăpost încearcă să ia contact cu familia beneficiarului (vîrstnic și/ sau cu dizabilități) pentru a o determina să ia în grijă persoana plasată provizoriu în instituție, evocînd în acest sens legea asistenței sociale[22], care obligă membrii familiei să-și asume îngrijirea celorlalți membri ai familiei aflați în dificultate. În plus, această lege obligă autoritățile publice locale să asigure protecția necesară persoanelor sau familiilor aflate în situație de vulnerabilitate social-economică. Potrivit unui angajat din administrația Centrului-adăpost, în cazul beneficiarilor considerați dificili (alcoolici sau cu dizabilități severe), asistenții sociali nu acționează pe lîngă rude și autoritățile locale doar prin amenințarea cu aplicarea Legii, ci încearcă să și le convingă de eventuale avantaje și anume de ajutorul social (în realitate foarte mic) de care acesta ar putea beneficia. În cazul beneficiarilor care au pierdut legăturile cu membrii familiei, administrația Centrului își exprimă o dată în plus regretul că instituția nu are acces la datele cu caracter personal ale beneficiarilor (pentru că nu se subordonează Ministerului de Interne) pentru a identifica rudele de gradul I ale beneficiarilor rămași fără îngrijirea celor apropiați.
O relație de cuplu zădărnicită
Pentru o parte însemnată dintre respondenți, ruptura de mediul familial și de comunitatea de origine a fost mediată de plasarea acestora în anumite instituții și anume în penitenciare (23% dintre beneficiarii Centrului-adăpost au avut experiența detenției într-un penitenciar) și pentru absolvenții de școli-internate (în jur de 11% dintre beneficiarii Centrului-adăpost). Instituția penitenciară, așa cum a fost concepută și cum funcționează ea în Moldova (și în alte țări din regiune), acționează prin desocializarea deținuților, dar contribuie foarte puțin la resocializarea lor după ispășirea pedepsei, în ciuda reformelor demarate recent în acest sens. La fel, absolvenții școlilor-internat – copii orfani, abandonați de părinți sau îndepărtați fizic și psihologic de mediul familial – nu beneficiază de o experiență instituțională de natură să creeze comunități în lipsa relațiilor fragile sau inexistente cu mediul familial de origine. În cele din urmă, foștii deținuți și absolvenții internatelor ajung în marea societate fără un minim suport social, asigurat pentru cei mai mulți dintre persoanele domiciliate de familie și de rețeaua de rude și prieteni. Odată cu părăsirea instituției, aceștia pierd de regulă și contactul cu mediul în care s-au socializat ani de-a rîndul, cu regulile lor de sociabilitate și cu strategiile de supraviețuire și de întrajutorare proprii. Deprivați de orice sursă de suport social, care trece drept de la sine înțeles pentru majoritatea persoanelor domiciliate, absolvenții internatelor intervievați în această cercetare fac eforturi însemnate să creeze cupluri, să fondeze familii, unii dintre ei să crească copii, dar cei mai mulți dintre ei se simt vulnerabili în aceste proiecte de viață în condițiile unui suport social fragil, ale unui capital social și cultural redus și ale unei asistențe instituționale puțin eficiente și de scurtă durată[23].
Ecaterina, crescută într-o școală-internat, a fost căsătorită cu un fost absolvent al aceleiași școli-internat și totodată fost beneficiar el însuși al Centrului. Ea are de la el un copil pe care, din motivul lipsei unui domiciliu stabil, l-a dat în îngrijire la o familie religioasă. Ecaterina și soțul ei au trecut printr-un proces de judecată, urmînd să fie lipsiți de drepturi parentale. Totuși, Ecaterina a știut să-și demonstreze capacitatea și responsabilitatea în calitate de părinte, iar recurgerea la serviciile unei familii-foster pentru a întreține copilul a fost o dovadă în acest sens. Ecaterina continuă să lucreze în diverse servicii de scurtă durată și îi trimite periodic copilului său bani. După ce își va găsi o locuință și o sursă de venit constantă, ea dorește să-și recupereze copilul. Totuși, ea se simte uneori descurajată de vulnerabilitatea percepută a situației în care se află: șederea prelungită în Centrul-adăpost (al cincilea an, cu intermitențe), statutul ei relativ fragil în această instituție (e destul de tînără și i se spune că e în stare să-și caute singură de grijă și să-și găsească o locuință) și, pe de altă parte, dificultatea de a găsi un serviciu care să-i aducă un venit suficient și durabil pentru a trăi, a plăti chiria unei locuințe și a întreține un copil. Ecaterina vrea cu tot dinadinsul să-i asigure copilului său un suport care – la fel ca altor colegi de internat – i-a lipsit și mai ales vrea să-l scutească de perspectiva instituționalizării într-un internat, tocmai pentru că are această experiență și nu vrea ca și copilul ei să o cunoască.
Pentru multe persoane care nu au avut o familie sau care au avut o experiență familială traumatizantă este cu cu atît mai greu să fondeze o familie. Reticența de a crea o familie sau de a se angaja într-un cuplu provine și de la statutul individual descalificat de persoană fără adăpost, dar și de stigmatul instituțional (de beneficiar al unui centru de găzduire pentru persoane fără adăpost). „Ce fată s-ar uita la un băiat care locuieşte şi lucrează într-un centru pentru boschetari?” – se întreba Valentin, un beneficiar de 28 de ani, absolvent al unei școli-internat și care lucra în momentul interviului (în 2014) la cantina Centrului. În plus, atît timp cît nu au o sursă de venit suficientă pentru a închiria o locuință decentă și a întreține o familie, aceștia nici nu vor să se angajeze în vreo relație de cuplu durabilă. Atunci cînd totuși niște persoane fără adăpost se angajează într-o relație de cuplu, această relație le aduce promisiunea unei vieți mai bune și chiar poate a unei stabilizări a vieții ambilor membri ai cuplului. Și e adevărat că, cel puțin din propriile observații, dar și în baza altor cercetări, un cuplu de persoane social-vulnerabile (inclusiv persoane fără adăpost) poate deveni o sursă reală de protecție.
Astfel, pentru Vitalie (21 de ani, absolvent al unei școli-internat), angajarea într-o relație de dragoste cu Liuba (18 ani, și ea fostă elevă a unui internat) – ambii beneficiari ai Centrului-adăpost în perioada cînd făceam cercetarea – a însemnat promisiunea unei căsătorii și astfel a unei stabilizării iminente. Pentru a dovedi iubitei sale că este o persoană responsabilă, capabilă să asigure un suport consistent viitorului cămin familial, Vitalie lucra cu abnegație și peste limitele impuse de sănătate în calitate de hamal la piața agricolă en-gros din vecinătate, aducîndu-i Liubei cadouri costisitoare. Pentru Vera (în jur de 60 ani) și Ștefan (65 ani), cuplul lor a fost în ultimii zece ani de viață comună în condiții precare (ambii au locuit într-o locuință fragilă într-o pădure din apropierea Chișinăului) un mijloc de întrajutorare și, după cum mi-a mărturisit Vera, o sursă de împlinire afectivă. Cu toate acestea, dependența acestor cupluri de condiții de trai exterioare și uneori intruzive le impune un anumit număr de provocări, pe care un cuplu obișnuit nu le cunoaște în condiții de stabilitate locativă. Astfel, în cazul de mai sus, Liuba a dispărut la un moment dat, fiind „luată”, din spusele lui Vitalie, de membrii unei organizații religioase care oferea prînzuri beneficiarilor Centrului-adăpost, fără să-i lase prietenului său vreun mesaj, spre consternarea acestuia. În cazul cuplului Vera-Ștefan, relația lor a devenit mai fragilă mai ales după ce au revenit în oraș și s-au stabilit pentru o vreme în apartamentul femeii, moștenit acum de unul din fiii săi. Fiul Verei a dezaprobat cu vehemență relația mamei sale cu Ștefan, ceea ce punea în pericol existența însăși a cuplului acestora, în ciuda dorinței și bunei înțelegeri dintre cei doi parteneri de viață.
Printre poveștile de viață colectate printre persoane fără adăpost, am întîlnit mai multe cazuri de relații viciate de frustrări și neîncredere față de partenerul sau partenera de viață[24]. Și totuși, ieșrirea din situația de precaritate și din statutul de persoană fără adăpost este uneori asociată cu relația jinduită, fantasmată cu o persoană (în special o femeie) înzestrată cu minime resurse materiale, dar neapărat cu locuință. Dincolo de acest discurs compensator, anumite povești de succes conțin într-adevăr un asemenea element. Astfel, un actor moldovean de cinema, foarte cunoscut în anii 1980, devenit între timp persoană fără adăpost pe fundalul precarizării sale și a unui alcoolism avansat, a reușit la un moment dat să se extragă vieții sale de paria social și să redobîndească toatele caracteristicile unei vieți reușite pe care le avusese în trecut (locuință, serviciu, recunoaștere socială) grație unui efort cumulat al unui număr mare de persoane – membri ai familiei, foști colegi, simpatizanți. Dar primul imbold în această inițiativă de reabilitare l-a adus o femeie care l-a asistat și l-a încurajat cu tenacitate să se trateze de alcoolism și apoi să se integreze într-o activitate socială și profesională aducătoare de venit și recunoștință[25]. La fel, un activist pentru drepturile persoanelor fără adăpost, el însuși trecînd la sfîrșitul anilor 1990 prin experiența declasării, își datorează restabilizarea vieții sale întîlnirii – povestită ca un episod de viață crucial – cu o femeie domiciliată, care, din spusele bărbatului, avea multă nevoie de protecția sa. Din nefericire, chiar și o asemenea oportunitate – rară – poate eșua în situația în care un anumit factor perturbator, cum ar fi alcoolismul, se adeverește mai puternic decît voința și capacitatea persoanei de a face față unor provocări de natură diversă[26]. Astfel, după cîțiva ani de activitate profesională (artistică) și familială reușită (și prezentată în presă drept dovezi ale unei povești de succes), cunoscutul actor este din nou văzut astăzi în stradă în stare de ebrietate, cerșind de la trecători niște bani pentru a-și putea cumpăra de băut și de-ale gurii.
Concluzii
Analiza fișelor biografice ale beneficiarilor Centrului-adăpost și a interviurilor realizate cu 70 de persoane fără adăpost din Chișinău arată că aceste persoane beneficiază de un suport familial extrem de fragil dacă nu cu totul inexistent. Vulnerabilitatea persoanelor fără adăpost provine deci dintr-o deprivare multiplă a suportului social: ele sînt excluse și discriminate în marea societate (la angajare, la serviciile de sănătate, la o justiție corectă), dar și pentru că majoritatea dintre ele au pierdut legătura cu un mediu familial și comunitar, care le-ar fi oferit suport și protecție, pe fundalul unui proces de precarizare pe dimensiuni multiple, inclusiv de ordin sistemic. Se poate spune că slăbirea suportului familial este în același timp cauză și efect al acestui proces de precarizare, prin care a trecut o pătură numeric importantă a populației din R. Moldova în anii tranziției post-socialiste. Pe lîngă această populație în situație de precaritate avansată, care constituie un bazin fertil de apariție a persoanelor fără adăpost, 33% dintre beneficiarii Centrului-adăpost au avut experiența unor instituții publice (închisori și școli-internate) a căror activitate duce la desocializarea persoanelor internate, fără să contribuie la resocializarea lor, prin reintegrarea lor în familiile și comunitățile de origine.
Odată cu fărîmițarea capitalului social, creat din relațiile cu rudele și prietenii înainte de pierderea domiciliului și de „ruptura cumulativă a legăturilor”[27], persoanele fără adăpost își construiesc noi rețele de suport social în rîndurile altor persoane fără adăpost – un soi de familii de substituție – bazate pe relații de solidaritate și întrajutorare, care compensează, cel puțin parțial, lipsa sau insuficiența suportului social de origine și totodată a serviciilor sociale.
Note:
[1] Serge Paugam, “Conclusion – Les paliers de l’intégration sociale”, In L’intégration inégale…
[2] Acest articol a fost elaborat pe baza unei cercetări realizate în 2013-2018. În septembrie 2016 – august 2017 cercetarea a fost susținută financiar de Fundația OAK (Marea Britanie). Îi exprim și pe această cale recunoștința. Exprim totodată mulțumiri tuturor participanților la această cercetare și în primul celor mai dezmoșteniți.
[3] Vezi Petru Negură, “The Republic of Moldova’s Transition”, 555.
[4] Rata emigrației populației moldovenești în străinătate pentru muncă a început să crească în 1998 (după criza economică rusească și regională) și a atins cotele cele mai înalte la începutul anilor 2000. Conform datelor Poliției de Frontieră, la 31 decembrie 2015, numărul cetățenilor moldoveni care locuiesc în prezent în străinătate a fost egal cu aproximativ 753,800 persoane. Sursa: IOM. URL: http://www.iom.md/ro/migration-profile-republic-moldova-ro (consultat pe 12.08.2017). Populația Republicii Moldova la momentul Recensământului din 2014 era de 2 998 235. Biroul Național de Statistică din Moldova. URL: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=30&id=5582 (consultat la 12.02.2017). Pînă în 2010, dintre toate persoanele emigrate, 71% erau persoane căsătorite. Ruslan Sințov, Natalia Cojocaru, Nicolaas de Zwager, Ilir Gadeshi, Consolidarea legăturii dintre migraţie şi dezvoltare în Moldova (Chișinău: CIVIS & IASCI, 2010), 11.
[5] Vezi Höjdestrand, Needed by Nobody, 113; Michael Burawoy & Katherine Verdery, eds., Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Post-Socialist World (Cumnor Hill / Oxford: Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 1999).
[6] În acest articol folosesc termenii de „suport social” (rețea sau sistem de suport social) pentru a desemna ansamblul de relații sociale semnificative pe care le are și le acumulează o persoană în procesul și traiectoria sa de socializare. Vezi: Markus Schlecker, Friederike Fleischer, Ethnographies of Social Support (Palgrave Macmillan, 2013); Brian L. Wilcox, Eric M. Vernberg (auth.), Irwin G. Sarason, Barbara R. Sarason (eds.), Social Support: Theory, Research and Applications (Springer Netherlands, NATO ASI Series 24, 1985); Sheldon Cohen, Lynn G. Underwood, Benjamin H. Gottlieb, Social Support Measurement and Intervention: A Guide for Health and Social Scientists (Oxford University Press, 2000). Aceste relații devin un „capital social” prin calitatea (între altele, fiabilitatea) și numărul acestor relații și în funcție de capacitatea persoanei de a valoriza aceste relații și de a le menține în virtutea unei reguli de reciprocitate. Vezi Martti Siisiäinen, “Two Concepts of Social Capital: Bourdieu vs. Putnam”, Department of Social Sciences and Philosophy, University of Jyväskylä, paper presented at ISTR Fourth International Conference „The Third Sector: For What and for Whom?”, Trinity College, Dublin, Ireland, July 5-8, 2000.
[7] Vezi Brian L. Wilcox and Eric M. Vernberg, “Conceptual and Theoretical Dilemmas Facing Social Support,” in Social Support: Theory, Research and Applications, eds. Irwin G. Sarason and Barbara R. Sarason (Dordrecht / Boston / Lancaster: Martinus Nijhoff Publishers, 1985), 3-20; Toni C. Antonucci, “Social Support: Theoretical Advances, Recent Findings and Pressing Issues,” in Sarason & Sarason, Social Support, 21-33; Peggy A. Thoits, “Social support and psychological well-being: theoretical possibilities,” in Sarason & Sarason, Social Support, 51-72. See also Sheldon Cohen, Lynn G. Underwood, Benjamin H. Gottlieb, Social Support Measurement and Intervention: A Guide for Health and Social Scientists (Oxford University Press, 2000), vezi mai ales Cohen, Underwood & Gottlieb, Social Relationships and Health”, 3-28.
[8] Vezi Dietrich-Ragon, « L’entourage des personnes… », 301-330.
[9] „Cu privire la totalurile Recensămîntului populaţiei din 2004. Caracteristici demografice, naţionale, lingvistice, culturale”, Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova, 07.04.2006, URL: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&id=2358&idc=168. Datele privind starea civilă a populației nu au fost făcute publice la ultimul recensămînt din 2014.
[10] Acest lucru este confirmat de mai multe cercetări. A se vedea, între altele: John F. Helliwell and Robert D. Putnam, “The Social Context of Well-Being”, Philosophical Transactions: Biological Sciences, 359 (2004), 1435-1446; Paugam, Le lien social.
[11] Vezi Petru Negură, “The Republic of Moldova’s Transition”, 555. The World Bank, Making Transition Work for Everyone, Oxford University Press, Oxford, 2000, table 1.1; UNECE population estimates [URL: www.unece.org/stats/data.htm], quoted by: Economic Survey of Europe, 2004 No. 1, p. 169.
[12] IDIS „Viitorul”, Modelul familiei în tranziție și răspunsul politicilor publice la schimbările de valori și structuri sociale în Republica Moldova, Chișinău (Chișinău: UNICEF-Moldova, 2009), 5-6.
[13] Vezi între altele: Megan Ravenhill, The Culture of Homelessness (Hampshire: Ashgate, 2008), 129; Judith A.B. Lee, Stella Odie-Ali and Michael Botsko, “The invisible visibles. A study of the needs of the homeless and mentally ill in Guyana”, International Social Work 43(2000): 175; Zugazaga, “Understanding Social Support”, 447.
[14] Mai exact 13 respondenți (din 70) mi-au povestit un asemenea episod din viața lor.
[15] Cinci subiecți mi-au povestit în mod explicit despre un asemenea șoc emoțional. Despre asemenea situații de stress emoțional, interpretat de către subiecți ca factor declanșator, vezi Jason A. Wasserman, Jeffrey M. Clair, At Home on the Street. People, Poverty, and a Hidden Culture of Homelessness (Boulder & London: Lynne Rienner Publishers, 2009), 88-89.
[16] Cinci respondenți (femei) mi-au povestit despre situații de violență domestică suportate în familie în calitate de victime și un respodent-bărbat în calitate de agresor. Despre violență domestică în experiența femeilor persoane fără adăpost, a se vedea: John T. Pardeck, “An Exploration of Family Violence Among the Homeless: Implications for Policy and Practice,” Journal of Social Work in Disability & Rehabilitation, 4 (2005): 57-63; Tara N. Richards, Tammy S. Garland, Vic W. Bumphus, Roger Thompson, “Personal and Political?: Exploring the Feminization of the American Homeless Population”, Journal of Poverty, 14 (2010): 97–115; Cramer, Helen, Engendering homelessness: an ethnographic study of homeless practices in a post-industrial city (PhD diss., Glasgow University, 2002).
[17] 17 subiecți au declarat că sînt victime ale unor escrocherii în care au fost implicate rude. Pe lîngă aceasta, acest subiect a fost abordat și de două articole de ziar: Timpul, 8 septembrie 2015 și Ziarul de Gardă, 31 martie 2011.
[18] 6 subiecți au exprimat un asemenea sentiment.
[19] Despre percepțiile bărbaților persoane fără adăpost legate de rolurile de gen atribuite bărbaților, a se vedea Anastasiya Ryabchuk, “Homeless Men and the Crisis of Masculinity in Contemporary Ukraine.” In Gender, Politics and Society in Ukraine, ed. Olena Hankivsky & Anastasya Salnykova (Toronto: Toronto University Press, 2012), 204-221; Höjdestrand, Needed by Nobody, 162-163.
[20] Amintim că 23% dintre beneficiarii Centrului de găzduire pentru persoane fără adăpost au avut experiența detenției. Vezi mai mult despre aceasta în capitolul #. În același timp, în baza unor date cumulate, inclusiv și în baza subiecților intervievați, se poate deduce că în jur de 50% dintre persoanele fără adăpost din Chișinău au o problemă de consum excesiv de alcool. Vezi mai mult despre aceasta în capitolul #.
[21] Höjdestrand, Needed by Nobody, 124.
[22] Legea asistenței sociale, Nr. 547, din 25.12.2003, articolul 8 „Stabilirea dreptului la asistenţă socială” al Legii Aistenței Sociale (Nr. 547, din 25.12.2003), alineatul 6: „Dreptul la asistenţă socială nu exonerează persoana de responsabilitate pentru sine şi pentru propria familie.” În plus, legea prevede și responsablități (articolul 26): „Nerespectarea dispoziţiilor prezentei legi atrage răspunderea disciplinară, materială, civilă sau penală în conformitate cu legislaţia în vigoare.”. URL: http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=312847 (consultat pe 10.08.2017).
[23] 16 persoane pe care i-am intervievat se află în această situație de fragilitate a legăturilor familiale și în același timp de dificultate de a crea și menține un cuplu sau o familie.
[24] Acesta este sentimentul pe care l-au exprimat 19 persoane intervievate.
[25] Vezi Marina Ciobanu, „Gheorghe Grâu: „Tăcerea este o iluzie. De fapt, orice obiect vorbește despre ceva, când știi să-l citești”, Ziarul de Gardă, 30 septembrie, 2015. URL: http://www.zdg.md/stiri/stiri-sociale/gheorghe-grau-tacerea-este-o-iluzie-de-fapt-orice-obiect-vorbeste-despre-ceva-cand-stii-sa-l-citesti (consultat 13.08.2017)
[26] Despre încercările eșuate de reabilitare și de reintegrare pentru o persoană fără adăpost, a se vedea Colombo, S’en sortir…, 37-74.
[27] Paugam, « Conclusion » In L’intégration inégale.
Fotografie de fundal de Aurelia Borzin.
Acest articol este elaborat în cadrul proiectului „Acțiune socială 2018” – secțiunea „analize”, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.
