Deteriorare garantată: obiectele din jurul tău sînt programate să se strice

Becul din imaginea de fundal poate fi văzut în clădirea unei stații de pompieri în orașul Livermore, California (SUA). De departe e becul cel mai fotografiat din lume și probabil cel mai cunoscut.

Motivul e unul simplu (și deopotrivă fascinant): becul, produs în jurul anului 1895 de către Shelby Electric Company, luminează stația de pompieri în mod neîntrerupt, cu începere din 1901. Între timp becul are o pagină proprie pe wikipedia, care-i descrie în mod detaliat istoria și o transmisiune live non-stop care-i documentează fiecare minut de existență. (Fapt ironic, becul a supraviețuit deja două camere web care-l filmau și care s-au defectat între timp.)

De ce becurile noastre obișnuite nu ajung să țină atît de mult și se sfîrșesc după cel mult cîțiva ani?

A se căuta pe internet (google, duckduckgo sau alte motoare de căutare) informații despre Cartelul Phoebus. Nu e despre vreo asociație religioasă ce și-ar fi dorit reînvierea mitologiei romane. Din contra, veți găsi istoria captivantă a unei înțelegeri dintre cîțiva mari producători de becuri – Osram, General Electric, Associated Electrical Industries și Philips care, în prima jumătate a sec.XX au promovat măsuri prin care să reducă durata de lucru a becului de la peste 2500 ore la 1000 ore.

De ce ar fi făcut-o? Ca să oprească progresul tehnic?

Nu, formal, motivația cartelului a fost să promoveze progresul și să-l stimuleze. Cu un mic corectiv: să facă progresul tehnic profitabil. Profitabil pentru membrii cartelului.

Adică, acel cartel a pornit de la înțelegerea că, dacă becurile vor dura mult (inclusiv, în unele brevete, chiar la nesfîrșit) cumpărătorii nu vor mai avea motive să revină în magazine. Omul obișnuit va cumpăra un bec și se va sluji de el toată viața.

E o logică bună pentru consumatori, dar ”proastă” pentru producători deoarece ultimii, în acest caz, au o singură interacțiune cu clientul: cînd acesta cumpără becul. Mai potrivit, pentru logica dezvoltării și creșterii constante a profitului (în cadrul căreia operează agenții economici în capitalism), ar fi ca becul să dureze un timp finit după care să se defecteze (cu cît mai des, cu atît mai bine) iar consumatorul să nu aibă altă alegere decît să-și cumpere altul (cu cît mai des cu atît mai bine).

Există aici destule momente care par să fie rupte dintr-o teorie conspiraționistă (și, înflorită puțin, istoria a ajuns parte a repertoriului conspiraționist), dar logica acțiunilor rămîne perfect inteligibilă și fără apel la conspirații. Situația în care producătorii se înțeleg să furnizeze consumatorilor produse cît mai proaste e perfect explicabilă prin logica capitalismului creșterii economice neîntrerupte și a sporirii profitului. Altfel spus, chiar dacă situația cu Cartelul Phoebus și conspirația din jurul acestuia pare neverosimilă ea e ”rațională” dacă luăm în calcul logicile după care acest cartel (precum și sistemele noastre economice) funcționează.

Desigur, e vorba de fapt de mai multe logici aflate într-o competiție inegală: logica utilizatorului/cumpărătorului/consumatorului, interesat în mod evident ca produsele de care se servește să aibă o durabilitate cît mai mare. Apoi logica producătorului, interesat ca utilizatorul să cumpere cît mai des, cît mai mult, cît mai constant. Apoi logica economiilor naționale, orientate și ele spre ”creștere”, spre produs mai mult și spre consum mai mare. Dacă n-ați uitat, un fost președinte american își îndemna cetățenii, imediat după atentatele din 11 septembrie 2001, să fie patrioți și ”să cumpere mai mult”. În această competiție de logici (simplificată în mod evident foarte mult de vreme ce actorii ce o compun sînt infinit mai mulți și mai variați) logica corporației și a statului-economie, întemeiate pe creștere (înțeleasă ca ”a produce mai mult”) și a profitului (înțeles ca ”a vinde mai mult” ajunge să fie cea dominantă).

Procesul prin care cele două logici (ale companiei și a statului-economie) ajung să învingă logica cumpărătorului/utilizatorului și să o substituie, ajungînd să dicteze gîndirea cumpărătorului e unul complex dar, explicat în mod simplist, implică în mod necesar transformarea/formatarea cumpărătorilor și a percepțiilor și atitudinilor lor așa încît aceștia să ajungă aliații pieței și a intereselor de piață, pe de o parte, și transformarea produselor așa încît acestea să ajungă perisabile și defectabile, pe de altă parte.

Aceste transformări paralele constituie subiectul cărții lui Serge Latouche, ”Deteriorare garantată, eseu despre obsolescența programată.” (2017). Autorul este licențiat în științe economice, filozofie și economie, profesor al Universității Paris-Sud, gînditor influent al teoriei descreșterii conviviale.

În istoria povestită de Latouche, transformarea cumpărătorilor are loc, în capitalismul contemporan, ca rezultat a trei procese care se întîmplă simultan și legat:
– publicitatea
– creditul
– obsolescența programată.

Fiecare dintre ele e într-o strînsă relație de dependență cu celelalte. Publicitatea ”creează dorința de a consuma, creditul îi oferă mijloacele, iar obsolescența programată îi reînnoiește necesitatea.” (p.23).

Dintre ele, obsolescența este aspectul cel mai puțin studiat. Termenul însuși este puțin cunoscut.

Dicționarele obișnuite îl definesc ca ”Declasare tehnologică a unui material industrial prin apariția altuia, mai modern; uzură morală. ◊ obsolescență profesională = proces de învechire a componentelor unei profesiuni ca urmare a asimilării progresului tehnico-științific.”

Definițiile se referă la obsolescență ca la un proces oarecum ”natural”, de uzură morală și declasare a unor produse industriale ca urmare a apariției unor produse noi, mai moderne, mai atractive, mai performante.

Această definiție nu acoperă însă situații precum cea descrisă la începutul acestui articol , cînd un grup de monopoliști au decis să ”învechească” în mod intenționat (de fapt să defecteze cu bună știință becurile electrice). Altfel spus, actorii din cartelul becurilor nu au mai așteptat ca acestea să se învechească de la sine, să se uzeze în mod natural, ci au încorporat defecte în mod conștient pentru a reduce durabilitatea produselor.

Tipologia obsolescenței, elaborată și prezentată de Latouche include și acest tip de învechire conștientă, căreia autorul îi zice obsolescență programată/planificată.

Astfel, în opinia lui Latouche, există trei forme de obsolescență (p.37):

• Tehnică (atunci cînd un obiect/produs/aparat este înlocuit de un altul, mai performant). De exemplu: locomotiva cu aburi care face ca diligența trasă de cai să devină obsoletă.
• Psihologică (atunci cînd un obiect iese din modă – obiectul nu-și pierde utilitatea dar își pierde ”atractivitatea” fiind perceput ca fiind învechit sau ieșit din modă)
• Planificată (atunci cînd durabilitatea unui obiect/produs este limitată în mod conștient și deliberat prin introducerea unor elemente care se defectează după o anumită perioadă. Ex. un cip în imprimante care le defectează după un anumit număr de operații etc)

În opinia lui Latouche, prima formă de obsolescență, cea tehnică, este una justificată: ea ține de faptul că dezvoltarea tehnicii face ca unele produse să fie înlocuite de altele, mai performante (cum e calea ferată care înlocuiește căruța, motorul cu ardere internă care înlocuiește motorul cu abur etc). Inventatorii poartă vina pentru ea.  

A doua obsolescență, cea psihologică, e mai problematică deoarece ea ține de gusturi și capricii ce se schimbă (ori sînt schimbate). Același pardesiu, deși într-o stare excelentă, la fel de bun ca nou (ori poate chiar fiind încă nou) este văzut ca fiind învechit și demodat deoarece nu mai pare cool, în vogă, nu mai aduce senzația de nou. Publicitarii se fac responsabili de ea (Latouche menționează că publicitatea ar avea, la nivel mondial, un buget de 1000 miliarde de dolari anul (și care este întrecut doar de cel al industriei de armament).

În final, a treia obsolescență, cea programată (planificată) reprezintă cazul cel mai complex. Pe de o parte, înțeleasă ca adulterare conștientă a produselor – alterare, modificare a componenței – ea e de cînd lumea. ”Sfințitul” vinului cu apă (adică adăugarea apei în vin pentru a-i spori cantitatea acestuia și a crește profitul), amestecul făinilor în pîine, înlocuirea aurului cu alte metale în bijuterii (descoperirea acestei practici i-a adus lui Arhimede mai multă faimă decît orice altă constribuție a sa)  – toate aceste practici sînt cunoscute încă din zorii memoriei scrise a omenirii. Aceste mici (sau mari, depinde de perspectivă) înșelăciuni, deși aveau drept scop îmbogățirea negustorului, erau ilegale (și imorale în caz că erau descoperite), fiind pedepsite.

Din contra, obsolescența programată este un mijloc perfect legal (cu moralitatea discuția e deschisă), calculat (de cele mai multe ori științific), încoporat în logici corporative și naționale (ideologia lui ”cumpărați mai mult” ca formă de patriotism).

Adică obsolescența programată reprezintă o practică normală, de fapt standarul de comportament în economie. Nicăieri nu se vede acest lucru mai bine decît în explozia obiectelor de unică folosință (care s-a produs în două valuri: întîi în domeniul obiectelor de uz intim – tampoane, prezervative, apoi în celelalte domenii), care, propun, în mod explicit obiecte și produse ce vor fi utilizate o singură dată.

Ce-i de făcut?

Partea cu soluțiile (ori la modul cum și ce putem contrapune logicii economice ce consolidează obsolescența programată) e de departe cea mai slabă din carte. Deși schimbarea dorită – ”o decolonizare a imaginarului prin scoaterea imperialismului economiei din cap și re-fermecarea lumii” (p.134) – e una foarte ambițioasă (și corectă), pașii propuși pentru a ajunge la ea sînt destul de timizi.

Astfel, în opinia lui Latouche putem face următoarele:

• Să înlocuim obsolescența cu reparabilitatea și reciclarea programată a produselor.
• Să adoptăm perspectiva descreșterii
• Să facem o tehno-dietă (adică să încetăm să mai fugim după ultima noutate din magazinul de electrocasnice)
• Să utilizăm în comun a unor bunuri.
• Să gestionăm în mod econom resursele neregenerabile.
• Să ne eliberăm mințile de ideologia obiectului de unică folosință.

Critica pe care o putem aduce acestor soluții, chiar dacă perfect rezonabile, e că ele propun schimbări pe care le putem califica drept schimbări de mentalitate/comportament (adică schimbări individuale) și mai puțin politici și regulamente de comportament general (național, corporativ). Cum ar veni, Latouche pune speranțele schimbării în eforturile individuale ale consumatorilor/cumpărătorilor…Dar tot el, ceva mai sus, povestește cum aceștia sînt manipulați, formatați, ”ajutați să creadă” că obsolescența și consumerismul sînt în folosul lor.
Lipsesc, în această carte, propunerile de politici (precum și pîrghiile pe care le-am putea folosi pentru implementarea lor).

Altfel spus, pentru ca obsolescența programată să dispară nu este suficient o schimbare de mentalitate individuală, ci e nevoie și de o schimbare politico-economică. Iar schimbarea personală, oricît de spectaculoasă ar fi aceasta, nu este de ajuns pentru a cauza o schimbare politică.

* Deteriorare garantată!, eseu despre obsolescența programată de Serge Latouche (Editura Seneca, 2017, traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu)

Acest material NU este realizat cu suportul Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova. În octombrie anul trecut PLATZFORMA.MD a depus un dosar la concursul naționale de proiecte culturale (care a fost selectat), iar MECC urma să aloce bani pînă la începutul lunii aprilie pentru scrierea unor recenzii de carte și remunerarea autorilor lor. 
E deja luna iunie și MECC nu a semnat încă contractele, deci întreg efortul e din contul contributorilor.