La trei decenii de la momentul 1989, o bună parte a intelectualilor publici de la noi încă mai cred în fantasmele protectoratului salvator
Lui Cristian Tudor Popescu, la Digi24, democrația îi ‘pute’. Zice domnia sa că moromeții, cei cu mai puțin de 12 clase, ar trebui să aibă un mare interzis la urne: ‘Votul universal e foarte bun, câtă vreme înțelegem sensul cuvântului universal. Universal înseamnă să dea dreptul oricărui om capabil să voteze, să fie echipat, să fie în măsură să voteze, să-i dea dreptul să voteze. Nu e vorba de un vot cenzitar, pe baza averii. Propun ca, odată cu dreptul de vot la 18 ani, fiecare cetățean să mai aibă o obligație: să-și ia bacalaureatul. Dacă nu prezintă bacalaureatul luat, nu e niciun fel de problemă. Rămâne cetățean al acestei țări, cu aceleași drepturi, își poate vedea liniștit de viața lui, beneficiază de ce-i poate oferi statul, dar nu votează, dacă nu are bacalaureatul.’ – vezi Hotnews. Cei de la Hotnews au plusat, ca la poker, și au aruncat în baltă o piatră și mai mare: au inventat un sondaj. Deja peste 8.000 de cititori ai platformei s-au și grăbit să voteze (și observ că numărul tot crește).
Pentru societatea românească este ilustrativ cum gândesc oamenii-cititori ai amintitei platforme. Aproape 3/4 dintre aceștia sunt ferm convinși că o asemenea măsură ar asana clasa politică – vezi figura de mai jos. Sunt (categoric) cifre neliniștitoare. Știm deja că în România post-1989, disprețul pentru masele needucate a fost mereu întreținut la foc mic și continuu – nu mai amintim de celebrele scrâșneli din Politice (momentan autorul este de-a dreptul șocat de ura românilor la adresa domniei sale și nu e cazul să-l inflamăm suplimentar), de ‘România gurilor știrbeʼ (Liiceanu) sau a celor ce stau aciuați printre ciulinii silvo-stepei sordide (Avramescu). Prin urmare, nu economia politică, nu ‘performanțaʼ elitelor (politice, economice, intelectuale) sunt responsabile de căderea noastră. Nimic din toate acestea. Pentru toate eșecurile țării (destul de moarte) sunt responsabili cei mai slab educați dintre români, cei cu puține diplome obținute la viața lor. Dacă ar fi știut ei să voteze, altul ar fi fost scorul jocului economico-politic (și la pauză și la final)! Așa ar spune orice Ilie Dobre, comentator lucid al vieții noastre sociale. Dar pe cine să voteze acești oameni umili? Cine sunt acei politicieni miraculoși, capabili să scoată din jiletcă o țară + un proiect de dezvoltare noi-nouțe? Au oare nu toate partidele s-au perindat la guvernare în perioada postcomunistă? Rămânem în continuare prinși în mecanismele infantile ale fantasmei învechite, conform căreia un grup mic de Iluminați știu bine care sunt poțiunile secrete ale bunei guvernări? Au oare nu am aflat că nu există un (singur) bine comun, aflat în posesia minților sclipitoare, și că noțiunea de bine comun nu reprezintă altceva decât media intereselor societale, binele public fiind fragmentat în interese individuale și de grup? Cumva ne duhnește țara? Vrem cumva să schimbăm poporul?
România elitelor fandosite își aduce aminte, cu regularitate, de posibila, potențiala Republică a Tehnocraților, a celor aleși pe sprânceană, cu sprijinul grupului intelectualilor lucizi. Nu contează că sunt anacronici, nu contează că silabisirile lor sunt lipsite de orice substanță. Important e că vor1. În Transilvania secolului al XIX-lea, tinerii educați băteau munții să educe poporul, să-l scoată la lumină. În secolele XIX-XX, Xenopol și M. Dogan, Caragiale și Rosetti (Radu), cu toții au fost atașați de mecanismele democratice. Astăzi, la multe decenii distanță, o pletoră de intelectuali și jurnaliști publici nu dau doi bani pe poporul din rândurile căruia s-au ridicat. Măcar dacă ia-r fi citit cu atenție pe cărturarii din adoratul lor Occidens!
De la Robert A. Dahl citire
În Democrația și criticii ei (Institutul European, Iași, 2002; traducere din limba engleză de Petru Iamandi), Robert A. Dahl (RAD) se poziționează categoric împotriva protectoratului, acelui sistem ce teoretizează că i) oamenii obișnuiți sunt în mod evident nepregătiți să se autoguverneze și, prin urmare, ii) conducerea trebuie încredințată unei minorități special pregătite să guverneze în virtutea cunoștințelor lor superioare (p. 74). Partizanii protectoratului se raportau la oamenii de rând ca la unii ce au competențe morale și intelectuale extrem de limitate, negative. Dahl deconstruiește aceste iluzii intelectualiste și argumentează că nimic din ceea ce înseamnă cunoașterea morală, nimic din ceea ce înseamnă cunoașterea instrumentală (cu experții ca autori de politici) sau cunoașterea binelui general (interese particulare și interese colective) nu indică că protectoratul este pasul final, al bunei guvernări. Pe scurt, RAD ne spune că o societate în care filosofii sunt regi (și viceversa), nu este una dezirabilă – cele trei argumente împotriva experților ca autori de politici (pp. 98-100), democrația fiind singurul mijloc de realizare a dezvoltării umane (p. 127). Și dacă tot (ni) se perorează de 30 de ani despre neajunsurile societății românești din perioada comunistă, poate nu ar fi rău ca partizanii protectoratului nostru să se gândească un pic la comuniștii dogmatici și la tipul lor de protectorat, pus în mișcare de cei care puteau face tranziția la adevărata democrație. Erau aceia care înțelegeau bine legile istoriei (și ale guvernării). Care legi ale istoriei erau cele care derivau din logica… Dacă vorbim de funie în casa spânzuratului, măcar suntem conștienți de off-side-ul ideologic în care ne aflăm? Totuși, jucătorii care nu știu să joace la off-side sunt considerați niște jucători mai mult decât mediocri, nu?
1 Am văzut chiar un interviu cu un profesor de știință politică, acesta chinuindu-se să-i explice celui care-l asculta (cu răbdare) că există mecanisme electorale prin care un partid poate fi scos definitiv din parlament.
