Uniunea sovietică, şi mai ales URSS din epoca stalinistă, a fost un spaţiu frămîntat de neîncetate deplasări de populaţie, unele organizate de către stat (deportările în lagărele de muncă din Siberia, „angajările” adesea forţate la şantiere de proporţii faraonice din Rusia sau în minele de cărbuni din regiunea Doneţk), altele spontane (urbanizare masivă)[1]. Aceste deplasări geografice au fost însoţite de un vast proces pe care sociologii l-au numit mobilitate socială[2]. În cadrul acestui proces, grupuri numeroase de persoane îşi schimbă poziţia socială, moştenită din familie, fie pe o direcţie descendentă (atunci cînd, de exemplu, un ţăran înstărit este etichetat drept „culac”, deportat în Siberia, iar la întoarcere acasă, după eliberare, devine un colhoznic ordinar, discreditat pe plan social şi dezmoştenit de orice bază materială), fie printr-o dinamică ascendentă (cînd, un tînăr provenit din ţărani săraci, îşi face studii, în urma cărora se angajează în calitate de învăţător sau inginer, îmbrăţişînd un statut social mai valorizat decît cel al părinţilor săi). Ambele tipuri de mobilitate socială trebuie luate în seamă în egală măsură, atunci cînd studiem epoca sovietică (comunistă), amîndouă fiind deopotrivă importante, la nivele diferite.
În acest articol ne vom interesa cu precădere de cel de al doilea tip de mobilitate (ascendentă), pornind de la povestea vieţii unei persoane (Ion) originare dintr-un mediu de ţărani săraci, care îşi face studii secundare şi superioare, devine cercetător, profesor universitar şi apoi deputat în primul parlament al Republicii Moldova. Acest caz (pe care îl putem califica fără rezerve drept o adevărată poveste de succes) nu este unul cu totul singular. Cei mai mulţi dintre intelectualii moldoveni formaţi în epoca sovietică sînt de origine rurală, lărgind rîndurile primei generaţii de intelectuali „cu papuci”, pe fundalul eradicării aproape complete a intelectualităţii basarabene de „veche generaţie”, formate în interbelic. Totodată, cazul descris şi analizat în cele ce urmează ne arată caracterul neunivoc al acestei mobilităţi. Întîi de toate, orice schimbare de statut presupune un şir de încercări dificile, cărora fiecare îi face faţă în baza propriilor sale abilităţi şi resurse, cu mai mult sau puţin succes[3]. Observăm momentele „de cotitură” prin care Ion trece de-a lungul vieţii sale, în funcţie de „provocările” care îi sînt impuse de condiţiile istorice de restrişte (război, foamete, pierderea tatălui) sau de către logica modernizatoare a statului (şcolarizare, recrutare în armată). Socializarea la două nivele de bază – mediul privat, al rudelor şi prietenilor, şi cel instituţional (şcoala, universitatea, locul de lucru etc.) – îi conferă subiectului o grilă de lectură dublă a evenimentelor şi totodată un model de comportament binar; efortul de reconciliere ale acestor două nivele de socializare îi va marca percepţia de sine şi strategiile de viaţă. Statul sovietic şi instituţiile sale sînt văzute de către Ion drept o pistă de ascensiune socială, pe care o va urma cu consecvenţă. Totodată, divergenţele ideologice şi morale tot mai multe pe care subiectul le are faţă de discursul oficial (în raport cu propriile convingeri şi etos-ul mediului său de origine) şi piedicile resimţite la un nivel avansat al carierei sale din partea ierarhiilor partidului, îl fac să-şi dezvolte o atitudine echivocă faţă de instanţele statului sovietic.
Odată cu multiplicarea şi aprofundarea crizelor structurale prin care trece Uniunea sovietică către sfîrşitul anilor 1970, sentimentele de dezacord şi de frustrare individuale cresc şi ele, găsindu-şi expresia paroxistică în revendicările cu caracter social şi naţional ale revoluţiei „cu cîntece”[4]. O parte însemnată a intelectualităţii moldovene, beneficiară a politicilor de promovare socială aplicate de către statul sovietic în vederea formării unei noi elite intelectuale loiale partidului comunist, devine în contextul perestroikăi avangarda şi portavocea mişcărilor de protest care vor culmina cu dispariţia vechiului stat, URSS şi moşirea noului stat, Republica Moldova.
Studiul de caz biografic[5] prezentat şi analizat mai jos ne vor ajuta să înţelegem natura complexă a acestei revolte aparent paradoxale a intelectualilor moldoveni împotriva sistemului sovietic, care i-a format şi promovat.
Ion mărturiseşte că avut o copilărie grea. Născut în plin război (1943), trece de mic prin lipsurile şi ororile foametei din 1946-47. În această perioadă îşi pierde tatăl, care moare la întoarcerea dintr-o călătorie în Galiţia în căutarea hranei pentru familia sa. În 1947, spre sfîrşitul foametei, la vîrsta de 4 ani, Ion se îmbolnăveşte grav de tuberculoză, zbătîndu-se, după spusele sale, „între viaţă şi moarte”. Vindecarea îi dă, într-o înţelegere post factum a evenimentelor, conştiinţa de a fi un „ales”. Acest eveniment va fi evocat de-a lungul vieţii, în anumite situaţii de „cumpănă”, ca un imbold pentru o depăşire cu succes a provocărilor de moment şi, astfel, pentru o „autorealizare” permanentă. Deşi creşte în condiţii sărace, mama lui Ion îi transmite de timpuriu o memorie familială valorizantă, buneii săi de pe ambele linii parentale ocupînd în Basarabia interbelică funcţii de primari ai satului. Această provenienţă dintr-o elită sătească (deşi sărăcită, desproprietărită şi discalificată din punct de vedere social de noua conducere sovietică) este de natură să-i întărească conştiinţa – discretă, tăinuită – a unei apartenenţe „elective”, cea de a nu fi „ca toţi ceilalţi”. Această conştiinţă de purtător al unui rost sau „misiuni” predestinate, confirmată de-a lungul vieţii, va însemna pentru Ion un mobil psihologic care îl va propulsa periodic în ascensiunea sa socio-profesională, în ciuda greutăţilor şi graţie „circumstanţelor fericite” şi a sprijinului anumitor persoane marcante (rude, profesori, prieteni).
Pe fundalul unei copilării măcinate de lipsuri şi greutăţi, afişele de propagandă sovietice îi ofereau lui Ion imaginea jinduită a unei copilării fericite şi a unei vieţi mai bune. Pe băncile şcolii şi în biblioteca sătească, povestirile despre eroii pionieri şi comsomolişti îi educă tot atîtea modele de curaj şi de moralitate pe care el le adoptă în intimitate şi pe care încearcă uneori să le imite, cu anumite ocazii în care revelarea acestor „virtuţi” era considerată meritorie. „Pînă în anul întîi [de facultate] eram om sovietic”, loial autorităţilor oficiale şi ostil „elementelor duşmănoase” – mărturiseşte Ion. Totuşi, această apartenenţă, marcată ideologic şi împrumutată pentru a-şi uşura integrarea în colectivul şi în cadrele instituţionale învestite cu legitimitate oficială (şcoala), venea în contradicţie cu un etos familial, tradiţional, presovietic, ale cărui valori (proprietatea privată, credinţa religioasă, limba şi cultura română) erau dezavuate de noile autorităţi. După ce este primit pionier, Ion îşi ascunde cravata roşie de mama sa (preluînd într-un fel exemplul de clandestinitate „revoluţionară” din poveştile cu eroi comsomolişti învăţate la şcoală), care nu-şi ascunde dezacordul faţă de această însuşire „trădătoare” de către fiul său a unor simboluri de apartenenţă la un regim de la care, cel puţin la acel moment, nu i-au venit decît privaţiuni şi necazuri. Prin ştiinţa de carte şi imaginarul eroic comunist pe care îl emană, şcoala apare în viziunea despre viaţă a lui Ion ca o pasarelă spre un trai mai bun, ridicat deasupra contingenţei zilnice, tocmai pentru că pe durata anului şcolar Ion trebuia să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului la stîna satului, în care era angajat, din voia familiei, în calitate de cioban. Legendele şi basmele (cu Gruia lui Novac şi Harap Alb, de pildă), povestite de către ciobanii mai vîrstnici, îi deschid lui Ion accesul spre un imaginar folcloric şi eroic-naţional, alternativ faţă de naraţiunile mobilizatoare învăţate la şcoală. În toate cazurile, cărţile şi cititul au însemnat pentru Ion elementul de legătură către o lume nouă, modernă, ajutîndu-l să-şi depăşească propria condiţie socială, depăşire pe care el o percepe retrospectiv ca fiind „salvatoare”: „Cărţile m-au salvat”. Spaţiul familial, privat, pe de o parte, şi cel cazon (şcoala), pe de alta, îi vor pune bazele unor sisteme de norme şi valori paralele, şi parţial divergente, în funcţie de care Ion îşi va defini identitatea şi îşi va construi proiectele de viaţă.
În anul întîi de facultate (la Institutul Pedagogic din Bălţi), la un seminar de lingvistică, Ion are pentru prima dată revelaţia că regimul „îl minte”, anume în ceea ce priveşte denumirea limbii pe care o vorbeşte (el dîndu-şi seama că „limba moldovenească” este identică cu limba română, conform criteriilor lingvistice). Această descoperire îi crapă o breşă în sistemul ideologic oficial, pe care pînă atunci îl credea infailibil. Din acel moment, „adevărurile” oficiale urmau a fi înţelese cu precauţie şi discernămînt („Cum să-i cred în privinţa războiului din Cuba, dacă ei mă amăgesc într-o evidenţă?”). Începînd cu primul an de universitate, o altă ideologie îşi face tot mai mult loc în viaţa lui Ion şi care îi va motiva acţiunile, cea a unui patriotism moldovenesc (şi uneori românesc), în răspăr cu patriotismul oficial, sovietic. În primii ani de facultate (1961-1963), Ion citeşte mult, mai ales literatură românească interbelică (C. Petrescu, M. Sadoveanu, L. Rebreanu), procurată la librăria Drujba de la Bălţi („Prietenia”, o reţea de librării care vindea carţi editate în alte ţări socialiste). O seamă de profesori îl marchează profund prin erudiţia, limbajul şi felul lor inspirat şi carismatic de a-şi ţine cursurile. Aceşti profesori întruchipau în ochii lui Ion tot atîtea modele de urmat şi de imitat în postura sa ulterioară de profesor de şcoală şi apoi de universitate. Totodată, aceşti profesori au văzut în Ion un sol fertil şi un discipol deschis faţă de cunoştinţele şi poveţele pe care aceştia i le ofereau cu generozitate. În anumite situaţii de „cotitură”, în care Ion ar fi putut s-o ia „pe un drum greşit”, unii profesori de la Bălţi i-au dat la timp un sfat care s-a adeverit ulterior de bun augur. „Am avut noroc – zice Ion în contextul unui asemenea sfat dat de un profesor. Toată vremea, la nişte cotituri ale vieţii, apărea cineva care mă ajuta”. Profesorii de universitate, alături de alţi „adjuvanţi”[6] pe care îi va întîlni Ion pe parcursul vieţii, îi vor confirma, de fiecare dată, convingerea intimă a „rostului” său care i-a fost atribuit de destin sau de Dumnezeu. Pentru realizarea „misiunii” sale, al cărei ţel îi rămînea încă neclar, Ion înţelege tot mai mult că trebuie să se ridice mai întîi la înălţimea acestei misiuni, printr-o neîncetată autodezvoltare intelectuală.
Armata, care îi întrerupe studiile universitare în anul 3 (1963) şi care la început este percepută negativ din cauza disciplinei severe care îi impune, devine tot mai mult un loc în care Ion putea lucra mai departe la propria sa dezvoltare intelectuală şi morală, în ciuda sau chiar graţie condiţiilor austere. Dintr-un simţ patriotic pe care îl redescoperă în acest context de „străinătate”, fiind singurul ostaş moldovean, Ion se ambiţionează să devină mai bun în toate (faţă de aşteptările celorlalţi recruţi şi mai ales ale ofiţerilor din unitate), învăţînd mai bine limba rusă şi mînuirea mai iscusită a aparatelor de radiocomunicare, specialitatea acestui detaşament „de elită”. El continuă să citească intens, chiar şi în orele în care acest lucru era formal interzis: citeşte literatură română (din presa la care este abonat), literatură universală (în traducere rusească) şi multă literatură rusă. Între timp, însuşeşte la un nivel de bază limbile engleză şi poloneză. Dar armata îi aduce lui Ion şi un beneficiu moral (de care îşi va aminti cu plăcere pe parcursul vieţii), cel de a cunoaşte „adevărata prietenie bărbătească”, bazată pe aprecierea calităţilor intrinseci (curaj, bunătate, înţelepciune), nealterate de „însuşiri” materiale.
Întors din armată după trei ani şi reînscris la facultate în anul trei, Ion îşi reîntîlneşte vechii profesori şi îşi face noi prieteni. Cu aceştia din urmă el îşi impărtăşeşte traiul studenţesc de zi cu zi, dar şi preocupările literare, în discuţii private şi la şedinţele cenaclului literar studenţesc „Luminiţa”. Pe lîngă preocupările literare şi cele, fireşti, de sociabilitate, cenaclul devine, la un moment dat, un spaţiu de circulaţie a anumitor mesaje „patriotice” (de un „patritotism” naţional, moldovenesc, neagreat de autorităţile sovietice). Din acest motiv, activitatea cenaclului este monitorizată şi în scurt timp întreruptă în urma unei descinderi făcute de securitate, printr-o provocare pusă la cale de ea însăşi, după cum explică Ion, în scopul discreditării cenaclului.
Începînd cu ultimul an de facultate, Ion lucrează cîţiva ani în calitate de profesor şi apoi de director la o şcoală medie mai întîi într-un sat aproape de Bălţi, apoi în şcoala medie din satul său de baştină. Activitatea sa este apreciată ca fiind una inovatoare şi benefică asupra elevilor şi a colectivului de învăţători (unul din inspectori şcolari ar fi apreciat, de exemplu, că Ion face „un învăţător bun dintr-unul prost”).
La una din conferinţele pedagogice periodice organizate de Institutul de cercetări în pedagogie de la Chişinău, la care ia locul întîi, Ion este apreciat şi „luat la ochi” de către directorul Institutului, care îi propune să fie angajat în calitate de cercetător şi deci să vină cu traiul la Chişinău. Ion acceptă şi, cu încuviinţarea familiei, face o vreme naveta în căutarea unui loc de trai permanent la Chişinău. Şi aici este ajutat de prieteni şi de viitorii colegi de institut. Unul din colegii săi mai vîrstnici, pe care îl va porecli „naşul”, în recunoştinţă pentru ajutorul său constant şi dezinteresat, îi sugerează şi anumite strategii de adaptare la noul mediu de trai şi de muncă. După mai bine de un an, este anunţat concursul pentru un loc la doctorat în psihologie la marea universitate moscovită MGU (Universitatea de Stat din Moscova „Lomonosov”). Respins în faza de preselecţie, Ion este totuşi susţinut de una din cercetătoarele cu autoritate ale Insititului, de altfel o „şovinistă” notorie, cum este calificată aceasta de Ion, dar care îl susţine, recomandîndu-l preşedintei juriului de admitere de la Moscova pentru a fi acceptat la examinare.
Odată ajuns la Moscova, cu „binecuvîntarea” soţiei şi a familiei, Ion constată decalajul „enorm” dintre pregătirea sa şi cea a colegilor săi de doctorat (toţi cu studii la MGU). Acest decalaj este asumat de către Ion, şi de această dată, ca o provocare. În scurt timp, graţie lecturilor asidue şi centrate pe „opere esenţiale” în psihologie (dar şi în literatura artistică universală, citite dintr-un unghi psihologic) şi frecventării cursurilor marilor profesori de psihologie de la MGU (A. Luria, A. Leontiev), dar şi promovării de care se bucură din partea coordonatoarei sale de teză (un „adjuvant” marcant în viaţa sa), Ion reuşeşte să se afirme onorabil la seminarele de specialitate şi să cucerească simpatia colegilor săi moscoviţi, care îl primesc cu multă bunăvoinţă în cercul lor. Unul din atuurile prin care Ion reuşeşte să se afirme în acest context universitar exigent este accesul la o anumită literatură de specialitate străină, graţie cunoaşterii limbilor franceză şi engleză, colegii săi moscoviţi fiind mai puţin abili la acest capitol (deşi cu siguranţă foarte înzestraţi în alte aspecte). Aşa cum îi mărturiseşte chiar unul dintre ei, un alt lucru care îi asigură „popularitatea” printre studenţii moscoviţi (pe lîngă cunoaşterea limbilor străine), este preocuparea sa pentru un anumit fel de spiritualitate, mai ales pentru yoga. Yoga este un sistem de cunoaştere şi de control de sine care îl ajută pe Ion să-şi perfecţioneze proiectul său de „autorealizare” (termen psihologic, pe care Ion îl va adopta mai tîrziu pentru a-şi defini traiectul său de „self made man”).
Una dintre operele literare care îl marchează, în timpul şederii sale la Moscova, este Pescăruşul Jonathan Livingston de Richard Bach, o alegorie în care personajul principal, un pescăruş, caută să-şi depăşească condiţia, învăţînd să zboare tot mai sus. Graţie întîlnirii sale cu nişte pescăruşi „iniţiaţi”, pescăruşul Jonathan ajunge într-o lume superioară a pescăruşilor liberi, a căror preocupare principală este zborul la înălţimi, spre deosebire de cîrdul din care provenea (numit uşor dispreţuitor „the Breakfast flock”), preocupat exclusiv de supravieţuire. După un timp, Jonathan este chemat să se întoarcă pe pămînt, la cîrdul său, pentru a-şi îndeplini, prin iubire şi abnegaţie, misiunea de a-şi ajuta semenii să înţeleagă binefacerile zborului în văzduhuri. Pescăruşul Jonanthan Livingston devine pentru Ion o adevărată operă de căpătîi, mai mult: un „mit personal”, care îi întruchipează aspiraţiile spre înălţimi, în ciuda rutinei şi imobilismului tradiţional al grupului său de origine.
Întoarcerea în 1976 la Chişinău după trei ani de studii doctorale în capitala Ununii sovietice echivalează pentru Ion cu un „exil” voluntar. După mediul cultivat şi cosmopolit de care se bucură la Moscova, capitala republicii moldoveneşti îi apare ca un orăşel de provincie, mic şi închis din punct de vedere cultural, un soi de „Breakfast flock” în care trebuie să-şi ducă mai departe misiunea, „cu abnegaţie şi iubire”. Institutul de cercetări pedagogice şi psihologice îl reangajează în calitate de cercetător superior. Din 1976 pînă în 1983, an de an, Ion nu încetează să urce pe ierarhia Institutului: de la statutul de colaborator ştiinţific superior este promovat şef de laborator, apoi şef de secţie pe cercetări pedagogice şi psihologice. Este o adaptare la sistem pe care Ion o explică astăzi ca fiind strategică din punctul de vedere al interesului naţional: „Dacă ţi se oferea un post de conducere: ia-l. Dacă nu-l iei tu, îl va lua un Davidovici, un Ivanov sau un Boiko. (…) Se acceptau posturile [de răspundere] pentru a se minimiza daunele [faţă de etnicii autohtoni şi valorile lor naţionale]”. (33) Ascensiunea lui pare nestăvilită pînă cînd un episod îi arată limitele carierei sale profesionale. La declararea vacanţei postului de director ştiinţific al Insitutului, Ion este încurajat de colegii săi şi de directorul administrativ să-şi depună candidatura. În ciuda aşteptărilor favorabile (doctoratul său la Moscova reprezenta un avantaj indeniabil), postul îi este refuzat – de către Ministru în persoană, aşa cum i se va spune mai tîrziu –, din motive pe care nu le poate decît bănui la moment, dar care se clarifică în contextul unui alt episod din biografia lui Ion.
Deşi nu are ambiţii de a face carieră politică sau administrativă, posibilitatea accederii sale în rîndurile partidului planează în aer, mai ales odată cu terminarea facultăţii şi cu angajarea sa în calitate de director de şcoală. Mai mulţi prieteni şi rude îl încurajează să-şi depună cererea de admitere în PCUS („Intră şi tu, nu vezi că au intrat toţi proştii [în mod interesat]” – îi zice o rudă). În general văzut ca un factor de promovare profesională, biletul de partid exercita o anumită atracţie asupra lui Ion. Dosarul este făcut şi depus la biroul raional de partid. Citeşte „Empiriocriticismul”, care i se pare interesant. Procedura pare că merge de la sine, fără greutate. La comitetul raional de partid, responsabila de ideologie îi pune însă o întrebare („De ce în şcoala pe care aţi condus-o la P. se învaţă atît de prost limba rusă?”), care, deşi lipsită de pertinenţă din perpsectiva candidatului, îi apare atunci ca un indice că dosarul său nu este agreat de ierarhia superioară a partidului. Eşecul admiterii sale în partid este perceput de către Ion cu nelinişte, ca o piedică în calea ascensiunii sale profesionale. Refuzul de a fi angajat, în 1983, în calitate de director ştiinţific al Instititutului de cercetări pedagogice, ar avea, prin urmare, cel puţin conform explicaţiei lui Ion, acelaşi motiv: neîcrederea partidulului faţă de persoana sa. Acest refuz este perceput de către Ion ca o limită superioară impusă „de sus” în calea carierei sale profesionale. Din acel moment, dezvoltarea profesională a fost înţeleasă de către el ca o creştere „pe orizontală”, în interiorul acestei limite, şi „în profunzime”, prin autodezvoltare intelectuală. Percepţia limitei l-a făcut să prefere activitatea de predare, în schimbul lucrului relativ imobil, la birou, în calitate de cercetător (în baza acestui statut, nu avea dreptul să depăşească 25% normă didactică), obţinînd un post de lector superior la Institutul de formare continuă a cadrelor didactice.
Întors de la MGU la Chişinău, Ion îşi formează un cerc de prieteni, „patrioţi” cu toţii, intelectuali de „nouă generaţie”, un fel de „nouvelle vague” cum o numeşte el însuşi cu oareşicare mîndrie. O prietenie pe care Ion o consideră „consistentă” pentru că îi favoriza „creşterea” morală şi intelectuală: „De la fiecare învăţam ceva nou”. Piedicile în calea ascensiunii profesionale pe care Ion le-a simţit mai cu seamă în 1983, pe fundalul sentimentului de „stagnare” (sub perestroika, epoca lui Brejnev era numită „stagnare” – zastoi, în rusă), de criză şi decepţie generalizate („În 1963 Hruşciov ne promitea comunismul, iar în 1983, s-a impus Novaia Prodovolstvennaia Pogramma (program de raţionalizare alimentară)”), războiul din Afganistan, corupţia morală a elitei comuniste, politica ostilă faţă de România etc. Toate acestea au compromis, în memoria lui Ion, frumuseţea acelor ani de plinătate a forţelor minţii şi trupului. Întîlnirile tot mai frecvente între prieteni, cu discuţii aprinse, poezie şi vin, erau, pentru Ion şi congenerii săi, o „expresie eliberatoare”[7], o formă de „adaptare secundară”[8] la un sistem considerat opresiv. Pătrunse de sentimente acumulate de frustrare şi blazare, aceste întîlniri au avut însă, cu timpul, un „efect pervers”: ele degradau în beţii. Visele zborului în văzduhuri înalte riscau astfel să se împotmolească în rutina vieţii de zi cu zi şi să se izbească de pereţii invizibili ai aparatului profesional şi ideologic.
Perestroika lui Gorbaciov aduce un suflu nou în societate, iar întîlnirile de la beci, la care Ion şi prietenii săi drămuiau pahare de vin şi convorbiri „subversive”, căpătau o miză reală. Odată cu înteţirea „mişcării naţionale” către 1988, discuţiile „literar-patriotice” se mută din beci în sălile de curs ale Insitututului de formare continuă, în care Ion şi colegii săi animau auditorii de sute de profesori din toată republica cu discursuri despre „limba de stat” şi „alfabetul latin”. Din sălile de curs, discursurile despre „limbă” şi „alfabet” devin revendicări politice şi se revarsă în piaţa centrală a Chişinăului. În 1989, noii activişti ai Frontului popular din Moldova îi apreciază patriotismul şi neafilierea la nomenclatura comunistă şi îl înaintează candidat la funcţia de deputat al Sovietului suprem al RSS Moldoveneşti. În aprilie 1990 Ion este ales deputat, iar la 27 august 1991 parlamentul moldovean proclamă independenţa fostei RSSM, numită de acum încolo Republica Moldova. Refuzul partidului de a-l primi pe Ion în rîndurile sale se adeveşte fatidic, iar limita care i s-a impus în 1983 în ascensiunea sa instituţională se preschimbă, graţie transformărilor politice de la 1989, într-o oportunitate pentru o lansare nesperată în una din instituţiile de vîrf ale ţării.
Activitatea politică se adevereşte mai degrabă un episod în cariera lui Ion. Cele cîteva tentative făcute de unii lideri de partid de a-l implica în conducerea formaţiunilor lor nu s-au soldat cu vreo angajare politică durabilă, din cauza temperamentului său reflexiv şi a înclinaţiei sale pedagogice, dar şi a lipsei unor aptitudini combative, necesare unui militant de vocaţie. Odată cu consumarea mandatului său de deputat, în 1994, Ion se dedică în întregime lucrului său de profesor universitar, pentru care îşi redescoperă o adevărată vocaţie, faţă de care orice altă activitate profesională – politică sau de cercetare –, îi apare de acum încolo ca secundare.
Biografia lui Ion, care, provenit dintr-o familie de ţărani sărăciţi, devine profesor universitar (cu studii de doctorat la cea mai prestigioasă universitate din fostul imperiu sovietic) şi deputat în primul parlament moldovean liber, ne prezintă ilustrarea unui salt social spectaculos. Această biografie se împleteşte cu traiectoriile unei întregi cohorte de intelectuali din primă generaţie din anii 1960-1970 în Moldova sovietică, pe fundalul unei vaste întreprinderi de formare şi promovare a noilor elite (inclusiv a elitelor „naţionale”) care era URSS. Povestea vieţii lui Ion ne arată promovarea de care acesta (şi alţii ca el) s-a bucurat graţie instituţiilor educaţionale din epocă (şcoala medie din sat, institutul pedagogic de la Bălţi, apoi Universitatea de Stat de la Moscova), dar şi datorită propriilor aptitudini şi „moşteniri” individuale. Totodată, remarcăm filierele de socializare şi de educaţie alternative, de care Ion a beneficiat din plin pe parcursul vieţii – mediul familial, cercul de prieteni, cenaclul literar, cărţile româneşti şi de literatură universală etc. – şi care i-au oferit deschiderea necesară sistemului educaţional oficial pentru o dezvoltare intelectuală echilibrată. Frecventarea acestor medii de sociabilitate, pe care le numim alternative, au fost de natură să întreţină o anumită neîncredere din partea structurilor administrative ale republicii faţă de Ion (şi alţii ca el), fiind bănuit de „naţionalism”. Biografia lui Ion ne oferă astfel un studiu de caz în care putem observa promovarea socială realizată la scară largă în epoca sovietică prin intermediul instituţiilor de învăţămînt secundar şi superior şi totodată o anumită plafonare impusă în calea ascensiunii profesionale a acestor „cadre naţionale” nou formate şi suspectate de lipsă de loialitate faţă de regimul sovietic. Această suspiciune avea în parte un fundament real (din motivul acelor medii de socializare „alternative”); în acelaşi timp, neîcrederea venită din partea organelor de partid (şi de conducere) faţă de noua elită intelectuală moldoveană (creată în sistemul sovietic) avea un efect „autorealizator”. Mulţi tineri intelectuali moldoveni din anii 1970 se simţeau blocaţi la un anumit nivel al carierei lor profesionale şi, prin urmare, retrăgîndu-se în cercuri de sociabilitate alternative, vehiculau, mai devreme sau mai tîrziu, discursuri critice la adresa autorităţilor şi a idealurilor acestora, în răspăr cu chemarea oficială care le-a fost atribuită. Această nouă elită, formată şi plafonată de acelaşi sistem (care se subordona unei logici duble: de formare a specialiştilor şi de control politic), va deveni, în anii perestroikăi şi ai „revoluţiei de catifea”, avangarda care va oferi o alternativă guvernării sovietice, printr-o întroarcere la valorile naţionale şi ale democraţei liberale.
Pînă la urmă, semnificaţia „mitului” pescăruşului Jonathan Livingston se revelă, în biografia lui Ion, prin vocaţia acestuia de a-şi învăţa studenţii (care devin pedagogi la rîndul lor) să „zboare”, deasupra confortului iluzoriu al simţului comun, în explorarea nivelelor de profunzime ale naturii umane. Această vocaţie pedagogică are, în acest caz, semnificaţia unei misiuni, cea de cultivare a unei raţionalităţi etice şi de „autorealizare”, dincolo de morala supravieţuirii zilnice şi a ideologiei puterii, oricare ar fi ea.
Note:
[1] A se vedea despre deplasările de populaţie, spontane şi organizate, în URSS: Werth, Nicolas, Histoire de l’Union soviétique de Lénine à Staline, Paris, PUF, col. „Que sais-je ?”, 1995; Dullin, Sabine, Histoire de l’URSS, Paris, La Découverte, col. „Repères”, 2003.
[2] Yanowitch, Murray & Fisher, Wesley A. (coord.), Social Stratification and Mobility in the USSR, New York, International Arts and Sciences Press, Inc., White Plains, 1973 (această carte cuprinde mai multe articole ale sociologilor sovietici din acea perioadă (Iu. Levada, O. I. Shkaratan, Iu. E. Volkov, Iu. V. Arutiunian ş. a.), cu date interesante despre procesul de mobilitate socială în URSS, comentate de sociologul american S. M. Lipset); Fitzpatrick, Sheila, Education and Social Mobility in the Soviet Union, 1921–1932. Cambridge University Press, 1979.
[3] A se vedea în acest sens Hoggart, Richard, La Culture du pauvre. Etude sur le style de vie des classes populaires en Angleterre (titlul original: The Uses of Literacy), Paris, Minuit, 1970; a se citi mai ales capitolul „Déracinés et déclassés”, pp. 345-362.
[4] Cf. Thomson, Clare, The Singing Revolution: A Political Journey through the Baltic States, Londra, Joseph, 1992. Această sintagmă este justificată şi cu privire la mişcările sociale şi naţionale din R. Moldova de la sfîrşitul anilor 1980.
[5] Acest studiu a fost elaborat în baza unui interviu biografic aprofundat de tip „povestea vieţii”, realizat cu subiectul la el acasă în decembrie 2011 vreme de aproximativ 8 ore, în 4 zile. Cf. Atkinson, Robert, Povestea vieţii. Interviul, Iaşi, Polirom, 2006; Lieblich, Amia; Tuval-Mashiach, Rivka, Zilber, Tamar, Cercetarea narativă. Citire, analiză, interpretare, Iaşi, Polirom, 2006; Bertaux, Daniel, L’enquête et ses méthodes. Le récit de vie, Paris, Armand Colin, 2005.
[6] Împrumutăm acest termen din „schema actanţială” elaborată de semitiocianul A. Greimas (şi aplicată analizei structurale a naraţiunilor): Greimas, Algirdas Julien, Sémantique structurale : recherche et méthode, Paris, Larousse, 1966.
[7] Un termen folosit de S. Freud şi C. G. Jung pentru a desemna anumite procedee de „defulare” aplicate de către subiecţi pentru a soluţiona provizoriu conţinuturile conflictuale inconştiente; Cf. Rancourt, Benoît, Sortir du passé – Comment guérir de nos blessures d’enfance, Québec, Les Éditions Quebecor, 2000. Acest termen este de asemena folosit de unii sociologi, pentru a analiza strategiile operate de indivizi pentru a-şi dobîndi o marjă mai mare de autonomie într-un context opresiv: Cf. Lemieux, Cyril, Le devoir et la grâce, Paris, Economica, col. „Etudes Sociologiques”, 2009.
[8] Cf. Goffman, Erving, Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Iaşi, Polirom, 2004 ; Stigma. Notes on the managemant of spoiled identity, New York, Simon & Schuster, Inc., 1963.
