Chișinăul evreiesc pe care l-am pierdut

На русском.

Pe la sfîrșitul anilor 2000, ghidurile turistice cele mai cunoscute, inclusiv Lonely Planet, au început să includă un capitol despre orașele Europei de Est[1]. Capitolul în cauză se referea la trecutul evreiesc al orașelor și țărilor prezentate. Vilnius, Kaunas, Riga, Odesa, Kiev, Lvov, Cracovia, Varșovia, Praga, Budapesta, București — iată doar cîteva orașe care s-au învrednicit de mențiuni despre relicve (în majoritatea cazurilor foste) evreiești — cimitire, cartiere, sinagogi, comunități, organizații etc. Locurile trecutului dureros — cele legate de genocidurile și pogromurile evreiești — au și ele pagini separate în aceleași ghiduri. Un asemenea consum turistic înscrie aceste orașe într-un spațiu transnațional al moștenirii evreiești și al interesului turistic. Pentru ”consumatorii” acestei moșteniri (cei ai căror strămoși provin din regiune dar și alte grupuri de turiști), Europa de Est prezintă un interes aparte fiind deopotrivă și locul căutării istoriei familiale (personale și private), dar și locul memoriei colective.

Ghidul din 2004 pe Moldova și România[2], numește Chișinăul ca fiind un oraș ”funky” (atrăgător) și ” the coziest of all Soviet-style cities rebuilt after WWII” (cel mai confortabil dintre toate orașele sovietice reconstruite după al Doilea Război mondial). Înainte de a vorbi despre atracțiile prezentului, ghidul povestește despre trecutul complicat al capitalei moldovenești. Pierderea unei părți importante a populației evreiești — de la 35 % din populație în 1913 la 3 % în anii 2000 — este una din temele cheie. Ghidul vorbește despre pogromul evreiesc din 1903, despre monumentele în memoria jertfelor pogromului și jertfelor ghetoului, ruinele Ieșivei, cimitirul și sinagoga activă [3]. În același timp, unul dintre puținele ghiduri turistice specializate în locurile memoriei evreiești din Europa de Est,  Jewish Heritage Travel, a National Geographic Guide to Eastern Europe (prima ediție a căruia a apărut în 1992), nu dedică Moldovei sau Chișinăului nici un capitol.

În pofida prezenței mai multor destinații legate de trecutul evreiesc al orașului, în special, cimitirul evreiesc din sec. XIX, dar și un număr important de clădiri și ruine arhitecturale, Chișinăul rămîne în afara industriei turismului în masă dedicat memoriei evreiești.

Se fac, desigur, tururi private pe locurile evreiești ale memoriei, se fac și expediții etnografice. Totuși, pentru atragerea atenției comunității turistice internaționale este foarte importantă integritatea obiectelor, concentrarea lor, infrastructura și reflectarea lor informațională (inclusiv cea publicitară).

Din acest punct de vedere Praga și Cracovia dispun de avantaje considerabile iar la Chișinău situația e catastrofală. Chiar dacă majoritatea obiectelor memoriei evreiești se găsesc în centrul orașului și ar fi destul de ușoară integrarea lor într-un circuit pietonal, infrastructura auxiliară, atît de necesară turismului, lipsește cu desăvîrșire. Indicatoarele, panourile informaționale, zonificarea teritoriului, excursiile regulate pentru toți doritorii — ar fi unele dintre aceste măsuri obligatorii.

Pentru a cunoaște astăzi Chișinăul evreiesc  călătorul ar trebui să știe că Centrul Cultural Evreiesc ”Kedem” se găsește la propriu în spatele peretelui fostei Sinagogi Lemnarium (un perete și o parte din subsol — atît a mai rămas din ea, vezi imaginea 1)[4]. De asemenea călătorul ar trebui să știe că edificiul de vizavi de stadionul abandonat este o altă fostă sinagogă — Sennaia (vezi imaginea 2) și că, în sfîrșit, bastionul culturii rusești în oraș, teatrul dramatic rus ”A.P. Cehov”, stă în locul fostei sinagogi Corale (vezi imaginea 3).

Realitatea tristă a situației curente a clădirilor fostei sinagogi Rabi Țirilson și Ieșivei ”Maghen David”, precum și eșecul încercărilor de reabilitare, sînt grăitoare (vezi imaginea 4). Imaginile cimitirului evreiesc din Chișinău și ale Sinagogii Funerare ce se găsește pe teritoriul acestuia au devenit de mult ilustrații clasice la articole și bloguri ce vorbesc despre neglijarea monumentelor istorice (imaginea 5). Astăzi Chișinăul evreiesc este, dacă nu o urmă ștrearsă atunci una cu siguranță pe cale de ștergere. Dar nu ar trebui să fie neapărat așa.

Orașul Chișinău, situat la intersecția mai multor culturi și granițe, este important desigur nu doar prin moștenirea sa evreiască. Dar eu vreau să vorbesc aici anume despre aceasta. Privesc moștenirea culturală evreiască a orașului Chișinău ca pe un obiect al cunoașterii, memoriei și acțiunii. Fiecare din aceste funcții conține un puternic potențial de muncă cu această moștenire ca o resursă culturală, ca o parte integrantă a istoriei orașului. În acest eseu nu pretind nicidecum să ofer informații exhaustive despre trecutul evreiesc al orașului. Îmi propun să evidențiez principalele tendințe și instrumente prin care trecutul evreiesc al orașului ar înceta să mai fie un domeniu cunoscut doar de cîțiva inițiați. 

Cunoașterea arhitecturii religioase și a fondului locativ evreiesc al orașului este limitată întrucîtva de ”canonul celor 77 sinagogi” (vezi mai jos) și este complicată de faptul distrugerii masive a clădirilor și absența unor surse de arhivă adecvate cu ajutorul cărora am putea stabili cu exactitate ce s-a pierdut. Cunoașterea despre practicile cotidiene ale vieții familiale și religioase evreiești în Chișinău lipsește cu desăvîrșire din discursul public local și național. La fel, lipsește și cunoașterea despre amploarea pierderii vieții tradiționale evreiești după război.
Memoria despre trecutul evreiesc al orașului este accesibilă publicului, dar nu este concentrată în Muzeul Național de Istorie, așa cum ne-am aștepta, ci într-un muzeu privat — Muzeul Moștenirii Evreiești din Moldova. Acesta este amplasat în clădirea centrului ”Kedem”, ceea ce e cumva de înțeles. Totuși, faptul că cel mai important muzeu al țării ignoră această temă, este unul problematic. Alte platforme, în cadrul cărora este abordată tema Holocaustului în Basarabia sînt comunitățile academice internaționale, iar în Chișinău — teatrul independent și forumurile on-line. Trei monumente transmit memoria despre moartea violentă a evreilor în Chișinău  – Memorialul victimelor decedate în ghetoul din Chișinău — înălțat în 1993 (vezi imaginea 6), Memorialul Victimelor Pogromului din Chișinău din 1903 — înălțat în 2003 (vezi imaginea 7) și Memorialul jertfelor fascismului —, înălțat în anii 1981/2015 (vezi imaginea 8).

Includerea moștenirii evreiești a Chișinăului ca o resursă culturală importantă a orașului presupune mai multe mecanisme și instrumente. Însă înainte de toate e nevoie de o politică culturală responsabilă și bine gîndită. Pînă la moment recunoașterea diversității etnoculturale a populației Republicii Moldova și a orașului Chișinău are loc în temei prin intermediul unor festivaluri etnoculturale și altor practici performative. O asemenea abordare este desigur necesară într-o anumită măsură, dar trebuie să i se recunoască deopotrivă  și limitele. O întrebare relevantă rămîne dacă abordarea festivalurilor etno-folclorice contribuie la dizolvarea sau la consolidarea stereotipurilor etnice.

Cunoașterea

Urmele vieții comunității evreiești în oraș sînt prezente în multe locuri (lucru menționat și de ghidul Lonely Planet). Spațiile și clădirile povestesc despre viața trecută a comunității evreiești, despre viața ei privată, despre practicile ei religioase, educaționale și filantropice. Un moment important al cunoașterii trecutului evreiesc al Chișinăului este ”canonul celor 77 sinagogi”. Ar fi greu să trasăm istoria provenienței acestui „canon”. În versiunea sa oficială acest ”canon” zice că pînă la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial numărul sinagogilor și caselor de rugăciuni din oraș era de 77. La momentul actual, majoritatea acestor clădiri au fost pierdute în rezultatul naționalizării, distrugerii provocate de război și genocid, ca efect al reconstrucției postbelice a orașului și al cutremurelor. Acest ”canon” este prezent atît în istoriografia academică[5] cît și în eseurile de popularizare și în articole de enciclopedie[6], însă rar cînd e confirmat de referințe spre documente de arhivă.

Internetul a devenit o platformă în care moștenirea evreiască a devenit dintr-o dată un subiect de interes viu[7]. Unul dintre forumurile on-line a găzduit o discuție despre lista caselor de rugăciuni evreiești din oraș. Unii participanți au afirmat că în total ar fi existat doar două asemenea liste și una dintre ele ar fi iremediabil pierdută. De fapt, în Arhiva Națională a Republicii Moldova se găsesc destule liste atît ale sinagogilor și caselor de rugăciuni evreiești din Chișinău în sec. XIX, cît și a celor naționalizate de puterea sovietică. Nicăieri însă nu este menționată cifra de 77 a asemenea lăcașe.

Conform Recensămîntului Populației din anul 1897, evreii constituiau la acel moment 45.9 % din populația orașului. Dreptul lor de a trăi în aceste teritorii era reglementat de ucazul Ecaterinei II din 1791, care definea așa-zisa zonă de reședință/limita de așezare (rus. Черта оседлости), adică teritoriul pe care evreilor le era permis să se stabilească. Această măsură ce limita mobilitatea populației evreiești a fost abolită abia în 1917, după căderea Imperiului Rus.

Către începutul Primului Război Mondial, în oraș deja fuseseră construite o serie de clădiri ce conturau chipul arhitectural al Chișinăului evreiesc. Cea mai importantă dintre ele — Sinagoga Corală — a fost construită în 1913 și se evidenția printr-un stil oriental, datorită cupolei și culorii specifice a pereților. Această sinagogă constituia un fel de act public prin care comunitatea evreiască își declara existența în oraș. Asemenea edificii fuseseră construite și în alte orașe ale Imperiului — Odesa, Minsk, Sankt-Petersburg, Vilnius, Moscova etc. Alegerea locului amplasării Sinagogii Corale este de asemenea un moment interesant. Locul făcea parte din ”orașul de sus”, adică orașul ”nou”, ”european”, zona orășenilor privilegiați și a instituțiilor oficiale. Încă din sec. XIX această zonă se caracteriza prin planificarea ”rectilinie” a străzilor și prezența unor edificii din piatră.

Alături de sinagogă a fost ridicată Talmud-Tora. Majoritatea celorlalte sinagogi și case de rugăciuni mai mici se găseau în „partea de jos” a orașului și țineau  de diverse grupuri profesionale. Istoria sinagogilor din Chișinău reprezintă istoria situației sociale și profesionale a orașului în sec. XIX, istoria urbanizării orașului și regiunii.
Către anul 1926, cînd orașul era deja parte a unei provincii românești, populația evreiască a orașului număra în jur de 41 400 suflete. Creșterea numărului populației evreiești și activitatea intensă a unor organizații evreiești aveau loc nu datorită, ci în pofida statului — la acea vreme deja fuseseră implementate anumite măsuri și legi represive care nu favorizau reprezentanții minorităților etnice și chiar îi limitau în drepturi [8].

Modificarea radicală a compoziției demografice a orașului și a aspectului său arhitectural s-a produs după al Doilea Război Mondial și evenimentele care l-au însoțit — naționalizarea, Holocaustul și proiectul sovietic de transformare a societății și spațiului. Majoritatea absolută a sinagogilor din Chișinău a fost naționalizată în anul 1940. Studierea modului în care aceste clădiri au fost modificate în perioada sovietică necesită un studiu separat și cercetarea materialelor de arhivă.

După ce a devenit, în 1944, oraș sovietic (de jure orașul, ca și întregul teritoriu al Basarabiei au fost declarate parte a RSSM în 1940 cînd au fost implementate primele politici de sovietizare a regiunii), Chișinăul s-a schimbat pentru totdeauna. Războiul, prin distrugerile pe care le-a provocat orașelor, a oferit arhitecților posibilitatea de a reconstrui localitățile de ”la zero”, modificînd radical textura urbană. Acest proces se poate vedea ușor pe exemplul orașelor Sevastopol, Minsk, Stalingrad și alte orașe sovietice unde colonadele stilului Empire stalinist au apărut în locul ruinelor precedente. Chișinăul a suferit transformări radicale, dar din cauza rolului său provincial orașul era rareori menționat ca avangardă a politicilor urbaniste sovietice. De exemplu, după alipirea zonei Rîșcani la centrul orașului nu a rămas nici o urmă din vechea piață din partea de jos a orașului. Textura stradală a orașului vechi a fost deteriorată și ea.

Ca și în multe alte orașe, istoria clădirilor evreiești reprezintă și istoria transformării, nu doar din perspectiva transformării spațiului fizic, ci și întreaga țesătură socială a epocii precedente. La istoriile obișnuite – utilizarea fostelor sinagogi în depozite și spații sportive, lucru care s-a întîmplat peste tot în spațiul URSS – se adaugă decizii specifice, chiar dacă oarecum de înțeles. De exemplu, în Chișinău fosta Sinagogă Corală a fost transformată în teatru rus. Pragmatismul unei asemenea decizii este destul de evident. Clădirea dispunea de o sală mare ce putea fi reutilizată pentru nevoile teatrului. Reconstrucția finală a clădirii operată în 1966 (după alta realizată imediat după sfîrșitul războiului) a adăugat mai multe încăperi mai mici în interiorul clădirii, toate pentru nevoile teatrului. Din acest moment clădirea a pierdut orice urmă de asemănare cu sinagoga.
Reconstrucția din 1966 avea drept scop nu doar să schimbe structura interioară a clădirii, dar și să o lipsească de aluziile vizuale la menirea ei inițială. Altfel spus, după reconstrucție sinagoga trebuia să arate a teatru și nimic mai mult.

Istoria acestei clădiri ilustrează o dilemă importantă în rîndul specialiștilor care se preocupă de interpretarea moștenirii culturale. Ea poate fi rezumată în felul următor: care dintre funcțiile unei clădiri are prioritate în interpretarea curentă a clădirii – funcția inițială de sinagogă (clădirea a jucat acest rol vreme de vreo 30 ani) sau funcția actuală de teatru (clădirea joacă acest rol de vreo 70 ani)? Un caz similar este cel al Teatrului Rus ”M. Gorki” din Minsk, amplasat, în mod ironic, tot în clădirea fostei Sinagogi Corale. Tabelul amplasat pe clădire de către autoritățile ce se ocupă de protecția patrimoniului indică faptul că această clădire este un teatru rusesc care funcționează încă din sec. XIX (chiar dacă trăsăturile orientale ale clădirii ”trădează” sinagoga). Totuși, clădirea cu pricina a îndeplinit funcția de sinagogă pe o durată de timp mult mai mică decît ca instituție culturală, inclusiv evreiască.

Către sfîrșitul anilor 60 cea mai importantă parte a sovietizării orașului era deja încheiată. Rămîneau restanțe încă la capitolul confort și recreare pentru orășeni. Totuși orașul avea deja Lacul Comsomolist, Cascada cu praguri, mai multe teatre și săli de cinema, instituții de învățămînt. În aceeași perioadă orașul a pierdut cîteva monumente arhitecturale foarte importante care au supraviețuit prin minune războiului – muzeul bisericesc și vechea catedrală. Ele au fost demolate ca fiind clădiri religioase inutile. În acest fel, spre sfîrșitul anilor 1960 arhitectura și planificarea sovietică au devenit codul urban principal al orașului, fapt accentuat prin construcția noilor microraioane locative.

Memoria

Ca și multe alte orașe ale regiunii, Chișinăul este ”vestit”, din nefericire, nu doar prin istoria vieții evreiești a locului ci și prin istoria morții violente a evreilor.

În cele ce urmează îmi propun să vorbesc despre pogromurile evreiești din Chișinău din anii 1903 și 1905, despre Holocaustul în Basarabia și Transnistria ca obiecte ale memoriei și comemorării colective în Chișinău cu începere din anul 1991.

Pogromul din 1903 a ”proslăvit” orașul de la provincia Imperiului Rus mult după hotarele acestuia. Conform datelor enciclopediei YIVO a evreilor din Europa de Est, în rezultatul violenței populației și în condițiile unei pasivități a autorităților, pe 6-7 aprilie 1903 au fost uciși 49 oameni, au fost schilodiți 586 oameni, au fost distruse 1350 case evreiești și 588 tarabe evreiești[9].

Pogromul a avut un ecou internațional extraordinar și au reacționat nu doar mediile intelectuale evreiești. Istoriografia acestui eveniment este impunătoare (atît în comunitatea academică internațională cît și în cea națională). Evenimentul a fost documentat temeinic, sursele, materialele și mărturiile foto sînt accesibile atît în Arhiva Națională a Republicii Moldova cît și în mai multe arhive străine (mai ales la New York și Washington), iar expozițiile internaționale ale muzeelor evreiești menționează Chișinăul de multe ori doar în legătură cu acest act de antisemitism manifest.

Același lucru poate fi observat, de exemplu, în trilogia documentală a lui Leonid Parfionov ”Evreii ruși”. În primul film, ”Pînă la Revoluție” (apărut în 2016), autorii acordă multă atenție orașului Odesa ca fiind destinația principală a evreimii rusești care a schimbat kibbutz-ul pe metropolă. Chișinăul este amintit în film doar în legătură cu tristul episod al pogromului.

Cel de-al doilea pogrom antievreiesc, care a avut loc pe 19-20 octombrie 1905, a consolidat ”reputația” orașului Chișinău ca fiind locul unde evreii nu au ce căuta.

Cu începere din 1991, în Chișinău au loc mai multe practici comemorative deschise în memoria victimelor pogromurilor. Totuși, e îngrijorător faptul că actorii principali care organizează aceste evenimente sînt doar comunitatea evreiască și diversele organizații evreiești. Ca și în cazul memoriei Holocaustului, memoria pogromurilor din Chișinău nu a fost integrată încă pe deplin în narativa istorică națională și nu se bucură de statutul de eveniment esențial al acesteia. Din acest moment nu se fac eforturi de sensibilizare a memoriei colective, de antrenare într-un proces colectiv de reflecție și împăcare cu trecutul.

Următoarea dată menționată în YIVO în legătură cu Chișinăul ține de alt moment tragic – 16 iulie 1941. De data asta, rolul de pogromiști a fost jucat de armata românească care s-a întors în oraș după retragerea armatelor sovietice. Jertfe au fost evreii care nu au reușit să se evacueze din oraș.

Cîteva cartiere din partea veche (de jos) a orașului au fost izolate și astfel a fost creat ghetoul din Chișinău în care au fost înghesuiți peste 11 mii evrei. Ghetoul a fost lichidat în 1942, laolaltă cu majoritatea locuitorilor lui – o parte dintre care fuseseră deja nimiciți sau transferați în lagărele din Transnistria. Estimările privind pierderile populației evreiești din Basarabia evaluează numărul morților ca fiind între 115 și 180 mii oameni[10].

În mod ironic, după război, nu departe de porțile fostului ghetou a fost construită o maternitate. O asemenea decizie a arhitecților sovietici trimite la interpretări simbolice ce se referă la victoria vieții asupra morții. Această interpretare a fost invocată și de grupurile care au militat la începutul anilor 1990 pentru instalarea monumentului jertfelor din ghetoul din Chișinău. Mai mult decît atît, întrucît granițele ghetoului sînt cunoscute, marcarea teritoriului acestuia nu apare ca fiind o misiune imposibilă. În iulie 2017 portalul newsmaker.md a publicat un material detaliat despre ghetoul din Chișinău care se baza atît pe surse primare, interviuri cu experți, dar și materiale ale unor forumuri on-line precum oldchisinau.md[11].

Același portal a pregătit și un material despre jertfele represiunilor staliniste (ambele materiale sînt disponibile atît în limba rusă cît și în română)[12], lucru ce poate fi interpretat ca fiind o încercare de a discuta ambele categorii de jertfe nu în paralel, ci împreună. În ultimii doi ani site-ul locals.md a dedicat de asemenea mai multe articole de popularizare la tema istoriei evreiești a orașului.

În contextul absenței în Moldova a unei discuții publice adecvate despre trecutul controversat, deja în anii 2000 asemenea platforme netradiționale precum teatrul independent, spațiul muzeal privat și mediul online au devenit platformele pe care se vorbește despre Holocaust. În repertoriul teatrului de tineret ”Pe strada Trandafirilor” (care se găsește pe teritoriul unei foste grădinițe) au fost arătate trei spectacole despre istoria, viața, familia, moartea și memoria evreiască. Spectacolele au fost montate de Iurii Harmelin. Spectacolul ”Alarma din Varșovia” («Варшавский набат»), după piesa lui Vadim Korostîliov povestește despre soarta tragică a lui Janusz Korczak; ”A șein meidl” vorbește despre viața în America după Holocaust, iar comedia ”Cantor”, după piesa lui A. Levin, este dedicată temei tradiției și secularismului în contextul evreiesc american.

Repertoriul Teatrului Dramatic Rus ”A.P. Cehov” (cel care este amplasat în clădirea fostei Sinagogi Corale) conține spectacolul ”Rugăciunea de pomenire”, după o piesă a lui Grigorii Gorin, scrisă de acesta în 1989 pentru teatrul Comsomolului Leninist din Moscova. Piesa a fost scrisă pe motivele operei lui Sholem Aleichem despre Tevie-lăptarul. (Pe același subiect există un musical pe Broadway, cu titlul ”Vioristul de pe acoperiș”, dar și filmul cu același nume din 1971). În Teatrul Cehov s-a vorbit despre Holocaust în spectacolul ”Timpul dragostei, timpul urii”, după piesa lui Yeshua Sobola ”Gheto-ul”, care a fost montată pentru prima oară ca spectacol în 1942, în ghetoul din Vilnius. Totuși nici unul dintre spectacolele menționate mai sus nu abordează Holocaustul de pe teritoriul Basarabiei. Excepție este spectacolul Nicoletei Esinencu, Dorianei Talmazan și Irina Vacarciuc ”Clear History”, montat și prezentat încă pe vremea cînd teatrul independent Spălătorie dispunea de un spațiu la demisol pe strada Eminescu.

Muzeul Moștenirii Evreiești a Moldovei reprezintă unica platformă specializată în oraș unde Chișinăul evreiesc, dar și viața evreilor basarabeni ca atare sînt temele principale ale expoziției. Muzeul a fost creat în 2005 în demisolul Centrului Cultural Evreiesc ”Kedem” în baza colecției de obiecte evreiești adunate încă din anii 1990. Prima variantă a  expoziției pornea de la prezumția că publicul local nu cunoștea prea multe despre istoria tragică a evreimii din Chișinău și de aceea a marcat anume această tema ca fiind principala. Vizual aceasta însemna că culoarea neagră domina atît vizitatorii cît și curatorii. Această soluție se încadra în efortul generic al unor grupuri evreiești de a vorbi despre această temă: către momentul în care a început colectarea de mărturii și documente despre momentele tragice ale istoriei evreiești – pogromul din 1903 și Holocaustul din Basarabia – așteptările că aceste teme vor ajunge pe agendele educaționale dominante erau foarte mici (vezi imaginea 9).

La 9 ani de la inaugurarea expoziției, în 2014, muzeul a schimbat gama cromatică, dar și accentul ei principal. Muzeul pune acum accentul, grație eforturilor directoarei actuale Irina Șihova, pe istoria vieții evreilor în regiune și pe istoria (nu întotdeauna pașnică) a coexistenței lumilor evreiască și creștină.

În acest fel curatorii colecției s-au adaptat la trendurile contemporane ale evoluției muzeelor evreiești care se manifestă prin integrarea tehnologiilor, prin adăugarea unor elemente interactive, prin promovarea unor interpretări mai largi și mai complexe ale trecutului.

Desigur, memoria pogromurilor și Holocaustului sînt parte principală a expoziției dar este evidentă dorința curatorului de a nu scoate aceste evenimente din contextul bogat al istoriei evreiești a regiunii.

Memoria în piatră

După cel de-al Doilea Război Mondial orașul Chișinău a intrat, cum spuneam mai sus, într-un proces de reconstrucție radicală. Această reconstrucție arhitecturală nu presupunea în nici un fel comemorarea sau măcar menționarea genocidului evreiesc. Propaganda monumentală sovietică era preocupată de glorificarea Revoluției din 1917, a ”rezistenței împotriva României moșierești”, a victoriei în Război și a eroismului ce a însoțit-o. Apogeul acestei politici monumentale este reprezentat de inaugurarea la 9 mai 1975 în Chișinău a Memorialului Gloriei Militare (actualul Complex Memorial Eternitate). În cinstea aniversării a 30 de ani de la încheierea ostilităților.

Unicul moment dedicat altor victime decît soldații (și în general altui grup decît învingătorii) este Monumentul Victimelor Fascismului, realizat de Aurel David și Tudor Naum, instalat pe 24 august 1981 pe str. Calea Orheiului (pe vremea aceea bulevardul Dimitrie Cantemir).

Chiar dacă acest monument producea, în context regional, o ruptură în estetica memoriei publice a războiului prin faptul că punea în centrul preocupării victimele războiului (și mai puțin efortul militar al victoriei), inaugurarea acestuia în 1981 a trecut cumva neobservată. Ziarele epocii au dedicat acestui eveniment cel mult 5 rînduri (chiar dacă pe pagina principală), iar mențiunile evenimentului în diverse cărți sînt foarte rare. Discursul dominant al epocii a fost capabil să tempereze estetica subversivă integrată în monument de către autorii lui prin proclamarea monumentului ca fiind un ”simbol al eliberării”.

Toate monumentele ce comemorează victimele evreilor instalate în Chișinău de la prăbușirea URSS pînă în ziua de azi au apărut grație eforturilor diverselor organizații evreiești și a comunității evreiești locale.

Toate cele trei monumente au fost instalate în decenii diferite și în contexte politice diferite. Istoria construcției lor este importantă și exemplară pentru perioada transformărilor postsovietice ale orașului și regiunii exact în aceeași măsură în care istoria fostei Sinagogi Corale este exemplară pentru procesul de sovietizare care s-a întîmplat cîteva decenii mai devreme.

Să reținem că toate trei monumente comemorează o singură identitate, cea a victimei. Această perspectivă contrastează cu practica globală anterioară de memorie globală a Holocaustului (din anii 1950) cînd despre victimele genocidului se vorbea mai ales ca despre luptători și martiri.

Primul monumentul, ”Monumentul dedicat Victimelor Ghetoului din Chișinău” a fost inaugurat în 1993 în condițiile în care a devenit posibil să se vorbească în mod deschis despre genocidul evreilor (imaginea 6). 
Memoria Holocaustului și comemorarea victimelor lui devenea, alături de practicile religioase, viața comunitară, renașterea culturii seculare în limba idiș, un pilon fundamental pe care comunitatea evreiască locală, dar și organizațiile evreiești, inclusiv cele internaționale, își construiau identitatea lor postsovietică.

La 10 ani distanță, în 2003, în momentul aniversării a 100 ani de la Pogromul din 1903, în Parcul Alunelul, construit pe locul cimitirului evreiesc, a fost ridicat Monumentul Dedicat Victimelor Pogromului (imaginea 7). Ca și pînă atunci, statul nu a participat financiar la înălțarea și instalarea monumentului. Totuși, spre deosebire de anii 1990 cînd lipsea în totalitate discursul și interesul public pentru istoria evreimii locale, în anul 2003 tema minorităților naționale, a drepturilor, istoriei și memoriei lor (inclusiv evreii) era una de actualitate politică.
În încercarea sa de a construi o identitate națională locală care ar fi fost diferită de cea românească, Partidul Comuniștilor care se afla atunci la putere, acorda multă atenție concepției despre poporul moldovenesc ca fiind o comunitate polietnică. Președintele de atunci al țării, Vladimir Voronin, a participat personal la inaugurarea monumentului. Relațiile între guvern și comunitatea evreiască locală s-au îmbunătățit în acel moment.
După alți 12 ani, în mai 2015, Monumentul în Memoria Victimelor Fascismului menționat mai sus a fost re-inaugurat (imaginea 8). Monumentul a fost reconstruit după o campanie de colectare de fonduri organizată de comunitatea evreiască. Reconstrucția a inclus atît amenajarea teritoriului din jurul monumentului cît și înlăturarea unor urme de vandalism care au avut loc în anii 1990. Reinaugurarea monumentului a fost precedată de o campanie de revendicare a teritoriului adiacent care era amenințat de interesele unui agent economic. În centrul acestei campanii a fost memoria Holocaustului și echivalarea atentatelor la integritatea monumentului cu disprețul față de memoria jertfelor ucise la locul înălțării acestuia.

După schimbarea puterii în 2009 și începutul campaniei oficiale de comemorare a memoriei victimelor represiunilor staliniste, comunitatea evreiască a redevenit principalul actor ”responsabil” de întreținerea memoriei despre Holocaust în spațiul public moldovenesc.

Situația s-a schimbat din nou în 2016 odată cu adoptarea ”Declarației privind acceptarea Raportului Comisiei Internaţionale prezidate de Elie Wiesel privind studierea Holocaustului” și a Planului de Acțiuni privind comemorarea Holocaustului în anii 2017-2019.

Unul din scopurile principale ale comunității evreiești – apariția în Chișinău a unui Muzeu al Holocaustului – pare în acest moment mai aproape ca niciodată. Rămîne deschisă întrebarea dacă un asemenea muzeu, odată deschis (să acceptăm această posibilitate) va deveni o platformă de discuție a istoriei Holocaustului pe teritoriul Basarabiei și Transnistriei.

Despre Holocaust a început să se vorbească în spațiul public al țării. Un moment cheie în acest proces a fost declararea, în 2015, a zilei de 27 ianuarie ca fiind Ziua comemorării victimelor Holocaustului.
Totuși acești pași de recunoaștere a Holocaustului ca crimă împotriva umanității și această retorică a comemorării nu sînt însoțite și de o discuție publică deschisă asupra tragediilor care s-au întîmplat anume pe acest teritoriu cît și asupra călăilor, responsabilității și memoriei.

Acțiune

Așa cum a devenit clar în cele scrise mai sus, Chișinăul dispune de suficiente monumente materiale și imateriale ale moștenirii evreiești cu care se poate și ”trebuie” să se lucreze din punctul de vedere al managementului cultural.

Obstacolele în calea acestui proces sînt însă și ele destule. Pe de o parte lipsește interesul și atenția funcționarilor la nivelul instituțiilor de stat. Pe de altă parte lipsesc documente și cadrul politic care ar putea ghida și încadra munca actorilor interesați în acest tip de management. Tema orașului ca localitate cu moștenire multiculturală e încă în proces de elaborare, fiind promovată de mai mulți activiști, dar ea nu a devenit încă una strategică pentru imaginea orașului.

De asemenea, dacă să vorbim direct de componenta evreiască, întrebarea despre cum trebuie ”prelucrată” această temă rămîne deschisă. Multe alte întrebări importante încă nu au un răspuns. Să fie oare interpretată epoca înfloririi culturii evreiești tradiționale în oraș ca fiind ”epoca de aur” a orașului? Ce fel de emoții trebuie să trezească lucrul cu un asemenea trecut – mîndrie, empatie, rușine? Cum funcționează granița dintre ”al meu” și „străin”? În fine, cum să rezolvăm chestiunile privind istoria pogromurilor, genocidurilor și a responsabilității pentru ele?

Concepția potrivit căreia memoria evreiască a orașelor unde a existat o comunitate evreiască ar aparține acum locuitorilor actuali ai locului și este, deci, parte a istoriei lor, nu e nouă. O asemenea idee stă la baza multor practici de păstrare și interpretare a memoriei evreiești ca fenomen global. Concluzia principală care derivă din această abordare este cea cu privire la necesitatea lucrului cu comunitățile locale – la tema recuperării memoriei, colectării informației și atenționării cu privire la mărturiile păstrate, la tema acceptării trecutului comun după principiul nesegmentării conform criteriului național.

Există deja o serie de practici care pot fi, în principiu, adaptate la cazul orașului Chișinău. De exemplu acțiunea de marcare a teritoriului fostului ghetou, menționată mai sus. Granițele ghetoului din Varșovia au fost demarcate în 2008, ceea ce e destul de tîrziu pentru un oraș în care, după război, au rămas doar ruine și cenușă, iar unele cartiere au fost construite de la zero. Marcarea clădirilor și proprietarilor lor, omorîți în Holocaust, este de asemenea o practică accesibilă. O cercetare a arhitecților Bo Larsson și Anatolie Gordeev a arătat că[13], chiar dacă recuperarea cuprinzătoare a imaginii orașului dinainte de război este imposibilă din cauza absenței unor arhive și hărți adecvate, numele unor proprietari anteriori ai unor clădiri din vechiul oraș s-au păstrat și pot fi recuperate.

Atît timp cît moștenirea multiculturală a orașului rămîne a fi o resursă culturală nefolosită, Chișinăul rămîne un oraș tăcut asupra propriului său trecut.

Referințe:

[1] Lonely Planet include în acest termen Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Ungaria, Kosovo, Letonia, Lituania, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Polonia, România, Federația Rusă, Serbia, Slovacia, Sloveni și Ucraina.

[2] Steve Kokker, Cathryn Kemp. Romania & Moldova. Lonely Planet, 2004.

[3] pp. 306, 310, 311.

[4] Detalii http://locals.md/2017/istoricheskaya-spravka-sinagogi-kishinyova/

[5] Vezi Рита Клейман, Ирина Шихова. Культурное наследие евреев Молдовы. Кишинев, Elan INC., 2010, p. 7; Anastasia Moscaliuc, “Jewish Contribution to Architecture in Chişinau,” The Journal of Ethnology and Culturology 15 (2014), стр. 34-38.

[6] Vezi: http://www.yivoencyclopedia.org/article.aspx/Kishinev; http://oldchisinau.com/forum/viewtopic.php?f=15&t=178&sid=32fcf5a33e68d52ab26f3a4e8433c2a3

[7] Vezi discuția de pe forumul Old Chișinău http://oldchisinau.com/forum/viewforum.php?f=15

[8] Evreii nu puteau să acceadă la funții de stat sau în armată. În perioada interbelică viața comunității evreiești era complicată și de antisemitismul spirijinit de stat. Vezi  Diana Dumitru. The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust: The Borderlands of Romania and the Soviet Union. Cambridge University Press, 2016, стр. 53-92, 231-246..

[9] YIVO (Yiddische Wissenschaftliche Oorganizacie) –  Institut de Cercetare a Limbii Idiș situat în New York. Pagina dedicată orașului Chișinău se găsește aici  http://www.yivoencyclopedia.org/article.aspx/Kishinev

[10] Vezi: Vladimir Solonari. “Public Discourses on the Holocaust in Moldova: Justification, Instrumentalization, and Mourning,” Bringing the Dark Past to Light: The Reception of the Holocaust in Postcommunist Europe, ed. John-Paul Himka and Joanna Beata Michlic (University of Nebraska Press, 2013), p. 380; Paul A. Shapiro, Ghetoul din Chișinău 1941-1942, București, Curtea Veche, 2016. 

[11] http://newsmaker.md/rus/novosti/unesennye-getto-kak-v-bessarabii-istreblyali-evreev-i-romov-vo-vremya-vtoroy-mirov-32725

[12] http://newsmaker.md/rus/novosti/ne-vernetsya-nikto-i-nikogda-zdes-sgniete-kak-deportirovali-zhiteley-sovetskoy-mol-33511

[13] Bo Larsson, Anatolie Gordeev, “In search of the lost Old Town of Chişinău. Memories and fragments for future development”. In Identitățile Chișinăului, ediţia a treia. Chișinău – 2016. Coordonatorul seriei: Sergiu Musteață, 56-69.

 

Traducere din rusă de Vitalie Sprînceană.

 

Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.