MRSO 100

Prelegerea ținută de Eric Hobsbawm cu ocazia decernării premiului Deutscher (3 decembrie 1996) s-a intitulat Can we write the history of the Russian Revolution?[1] Titlul, desigur, indică o dublă referință la Trotsky: cel descris de opera majoră a lui Isaac Deutscher[2], dar și la Istoria Revoluției Ruse a lui Trotsky care a fixat într-un mod memorabil și autoritativ istoria acestui eveniment.

Hobsabwm ridică problema scrierii istoriei acestui eveniment din perspectiva a trei presiuni: acumularea permanentă de noi date, materiale și interpertări istorice pe măsura trecerii timpului, la care se adaugă impactul unor evenimente politice asupra analizei (dispariția URSS în 1991 oferind o cu totul altă perspectivă asupra Revoluției din Octombrie decât era posibil anterior acestui moment); presiunea istoriilor contrafactuale și mai ales a opțiunilor politice care subîntind formularea lor (ce s-ar fi întâmplat dacă Lenin nu ar fi ajuns în Rusia în Aprilie? etc.); persistența controverselor în raport cu un astfel de eveniment marcant, atât de partea susținătorilor cât și a detractorilor săi (a fost o revoluție sau o lovitură de stat?). La Centenarul revoluției întrebarea care se pune este dacă mai se poate spune ceva despre acest subiect care să nu fi fost spus deja sau care nu e o banalitate? Probabil că nu, oricum e foarte greu, și în general astfel de evenimente sunt momentele prielnice pentru penibil.

Acumularea de literatură pe acest subiect este într-adevăr atât de covârșitoare încât nimeni, care ține totuși la probitatea sa universitară și intelectuală, nu își poate asuma cu seninătate o perspectivă generală sau casual[3]. Jonathan D. Smele a publicat în 2003 o bibliografie adnotată a scrierilor care se ocupă în mod exclusiv de perioada Revoluției și a Războiului Civil (1917-1921).[4] Autori care au scris despre aceste lucruri, dar în contextul altor discuții (precum Eric Hobsbawm sau Eric Wolf de exemplu), nici nu figurează aici. Chiar și așa, bibliografia are aproape 6000 de intrări, adică aproape două decenii de lectură zilnică pe acest subiect.

De atunci însă a mai trecut o decadă și jumătate, timp în care a avut loc un proces esențial: accesul din ce în ce mai liber la arhivele fostului stat sovietic. Sheila Fitzpatrick, autoarea uneia dintre cele mai cunoscute istorii a Revoluției[5], a amendat-o în 2008 în baza unor noi descoperiri în arhive (munca în arhive oferindu-i totodată materialul pentru trei noi volume în ultimii patru ani). Totodată, numai anul acesta aniversar a prilejuit apariția câtorva duzini de noi volume pe subiect (unele dintre cele mai importante fiind recenzate competent și polemic de Owen Hatherley). Astfel, cu cât istoria Revoluției ruse și a urmărilor sale a ieșit din cadrul polemicilor politice și a intrat în sfera preocupărilor academice specializate, cu atât este mai greu de readus în zona unor considerații generale fără ca această acumulare intelectuală să nu apese ca un coșmar.

Contextul social al Centenarului este de asemenea crucial. Astăzi, singura revoluție care se întrezărește e mai degrabă una de tip fascist. Nu doar că trăim vremuri contrarevoluționare, dar întreaga tradiție comunistă, în care Revoluția din Octombrie avea un rol central, dacă nu chiar fondator, pare că nici n-a existat vreodată. Prăbușirea URSS, înțeleasă ca prăbușire a comunismului și, astfel a oricăror alternative la status quo, a luat locul pe care Revoluția îl ocupa cândva. Revoluția nu mai apare decât din perspectiva dublui său eșec: întâi al stalinismului, apoi, cel total, al URSS – statul pe care se presupune că l-a fondat. Mai mult, disolvarea URSS nu doar că a aruncat Revoluția în irelevanță dar a deschis și un nou puternic curent revizionist. Perioda precomunistă, țaristă, a putut fi astfel reinterpretată din perspectiva eșecului regimului care i-a succedat. Nu întâmplător Centenarul nu va fi sărbătorit oficial în Rusia. Revoluția este considerată un eveniment ambiguu, cu potențial destabilizator, care e mai bine să fie ținut sub preș decât asumat public chiar în țara în care a avut loc.

Însă nu doar acum la Centenar, ci din capul locului, Revoluția a fost însoțită de umbra propriului său eșec. Detractorii săi au văzut în ea o violentă deturnare a cursului normal al istoriei care a dus la dezastru, partizanii acesteia s-au despărțit cu privire la ceea ce a urmat în raport cu ceea ce ar fi trebuit să urmeze după Revoluție (cu reverberațiile cunoscute pentru întreaga mișcare și gândire de stânga de după aceea). Confruntată cu propriile urmări și consecințe (și acestea la rându-le amplu disputate), Revoluția a ieșit, în mai toate variantele, prost.

La acest moment aniversar, și pe acest fundal, cred că se poate face un singur lucru: anume să privim Revoluția din Octombrie dezgolită de semnificația istorică, politică, simbolică, ideologică, culturală, șamd cu care a fost înconjurată și ridicată pe piedestal timp de 100 de ani. Altfel spus, să readucem Revoluția la scara unui eveniment istoric obișnuit și la perspectiva propriei sale istoricității.

Astfel, contra Hobsbawm, pentru care Revoluția rusă a fost momentul fondator al secolului XX[6], ar fi poate mai util să observăm că de fapt Revoluția ca atare a marcat mai degrabă finalul unei perioade istorice decât începutul uneia noi. Revoluția rusă a reprezentat explozia unor antagonisme acumulate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atât în Rusia țaristă cât și în interiorul sistemului mondial. Perioada a fost caracterizată deopotrivă de accelerarea competiției coloniale a marilor puteri la nivel global cât și de o ”lungă depresie economică” între 1873 și 1896[7]. Cele două procese sunt legate, iar în ambele Rusia țaristă a avut de pierdut. Expansiunea colonială a adus imperiul în conflict cu Germania și Austro-Ungaria în vest și cu Japonia în est, punând totodată presiune asupra statului pentru gestionarea vastului teritoriu ce se întindea de la Marea Baltică la Pacific. Criza economică a însemnat scăderea prețurilor la nivel global astfel încât deși Rusia era cel mai mare exportator de cereale din lume, profiturile erau neglijabile, sporind totodată în mod semnificativ diferențele de preț între produsele industriale și cele agricole. Situația aceasta de subdezvoltare a fost amplu documentată, dar totodată înapoierea Rusiei a fost exagerată. În definitiv, în preajma primului război mondial Rusia era a cincea putere industrială a lumii, chiar dacă, e drept, semnificativ în urma celorlalte. Deși pauperizarea țărănimii a reprezentat preocuparea principală a reformatorilor și revoluționarilor ruși, factorul cu adevărat destabilizator pentru viața socială a imperiului a fost tocmai dezvoltarea inegală a industriei, în câteva orașe și în jurul unor sectoare cheie. Saltul înainte pe care guvernul a încercat să-l facă prin reformele din anii 1890, când a aderat la standardul aur și a introdus măsuri protecționiste pentru dezvoltarea industriei locale, a dus nu doar la recesiune la începutul secolului XX dar și la crearea unui proletariat insuficient urbanizat, dar rupt de economia de subzistență a satului. Acest proletariat s-a constituit în principala forță politică revoluționară, atât în cadrul revoluției de la 1905 cât și, mai ales, în 1917.

La această problemă de subdezovltare clasică, structurală, s-au adăugat cele generate de dinamica internă a Imperiului, de propriile sale inerții și convulsii. Cel puțin din 1870 și până la revoluția din 1917 societatea rusă a fost caracterizată de ample mișcări sociale reformatoare și revoluționare, aproape toate având un caracter anti-țarist. Pentru orice observator intern sau extern era clar încă din 1870 că regimul țarist este în criză profundă și că schimbare, într-o formă sau alta, este inevitabilă (Din acest punct de vedere Rusia țaristă împărtășea aceleași caracteristici cu vechiul său dușman din sud, Imperiul Otoman și, doar parțial, cu Imperiul Austro-Ungar).

După asasinarea țarului Alexandru II în 1881, instaurearea unui regim mai brutal de supraveghere polițienească și represiune nu a făcut decât să mute diferitele mișcări de rezistență în clandestinitate și în exil, dar nu a reușit să diminueze forța și amploarea acestora. Din contră, acesta a fost de altfel contextul în care au apărut, s-au format și au acționat viitorii actori centrali ai Revoluției ruse din 1905 și 1917. Așa cum a observat deja Lars T. Lih, ideea de avangardă socialistă care lucrează în subteran, folosind diferite tactici pentru a păcăli poliția și cenzura (de la procedeul romantic al deghizării și asumării de identități multiple până la cel de samizdat) nu au fost deloc invenții ale lui Lenin[8]. El doar a sistematizat în scrierile sale ca practici care oricum erau impuse de realitățile țarismului și de acțiunile praktikilor. Mai mult, ideea de acțiune politică pe care Lenin a articulat-o în scrierile sale ca program pentru social democrații ruși a fost, de asemenea, una foarte clasică pentru a doua jumătate a secolului 19: convergența dintre mișcarea muncitorească (în formare și afirmare peste tot în Europa, inclusiv în Rusia) și socialism. Lenin a rămas ferm dedicat acestei idei până în zilele Revoluției, atunci când redactează textul său celebru Statul și revoluția în care confluența dintre revoluționarii socialiști și muncitori reprezintă baza dictaturii proletariatului ce urma să ia locul țarismului dar și urmașilor burghezi ai acestuia.

În Februarie 1917 nu doar că țarul a abdicat sub presiunea străzii, dar întreg statul și sistemul țarist s-au prăbușit în doar patru zile sub greutatea propriilor sale contradicții acumulate istoric și în contextul înfrângerii în război. Evenimentul a fost atât de neașteptat și de neplanificat încât a creat un vid de putere ce a durat de fapt din Februarie până în Octombrie. Regimul țarist a fost înlăturat de la putere nu de o forță politică anume, nici măcar de un grup anume organizat, ci de o mișcare populară spontană, formată la firul ierbii, fără lideri și fără un mesaj ideologic clar, în afară de ”pâine, pace și libertate”. Din acest punct de vedere, modul în care a fost alungat țarul este mai degrabă comparabil cu formarea Comunei din Paris, decât cu preluarea puterii prin revoluție în secolul XX. De altfel, atât pentru Lenin cât și pentru Trotsky elementul de comparație era Comuna din Paris – ea însăși o instanțiere târzie a revoluțiilor pașoptiste, felicitându-se reciproc atunci când au constatat că reușiseră să dețină puterea pentru mai mult timp decât o făcuseră comunarzii.

Printr-o scrisoare trimisă din exil imediat după auzul veștii despre Revoluție, Lenin a schițat ce trebuie făcut în noul context[9]. Pentru el, înlăturarea țarului a fost doar primul pas. Al doilea era acela de a umple golul rămas cu un guvern muncitoresc socialist. Rolul bolșevicilor, așa cum îl vedea Lenin, era acum acela de a canaliza această energie a maselor înspre preluarea puterii. Reluând astfel o idee clasică a socialismului din secolul XIX, lui Lenin îi era mai teamă de o dizolvare a mișcării muncitorești în anarhism, decât îi era de instalarea unui guvern burghez, care putea fi înlăturat prin presiunea maselor organizate.

Ceea ce a asigurat victoria bolșevicilor în revoluție a fost exact insistarea pe folosirea tacticilor cunoscute, decât improvizarea unora noi sub presiunea contextului. Victoria din Octombrie a avut o dublă componentă. Pe de o parte, cea politic-ideologică. Bolșevicii au refuzat compromisul cu facțiunile social-democrate și liberale, au respins ideea unui regim burghez, au transferat puterea la soviete (unde bolșevicii erau în minoritate semnificativă la început) și au respectat cerințele sociale din Februarie, mai ales cu privire la încheierea războiului. În imprimarea acestei direcții, meritul lui Lenin a fost incontestabil, el insistând cu vehemență asupra acestor puncte încă de la sosirea sa în țară (Tezele din Aprilie). Pe de altă parte, bolșevicii au dispuns de o componentă esențială: cea instituțională. Partidul, al cărui număr de membri a crescut de la 25.000 la 250.000 din Februarie până în Iunie, rămăsese singura instituție funcțională după abdicarea țarului. Cu rețeaua sa de cadre și activiști, cu modul său de funcționare și organizare, partidul era singurul în măsură să coordoneze activitatea sovietelor și să preia puterea. Astfel, Revoluția din Octombrie nu a fost atât o situație de cucerire a puterii de la cineva, ci de asumare a acesteia atunci când nimeni nu era în stare să facă acest lucru.

În ce măsură este însă adevărat că Revoluția din Octombrie a reprezentat momentul prelurării puterii asupra statului și instalarea regimului revoluționar, moment al cărui Centenar ar trebui sărbătorit azi? Așa cum reiese din scrierile lui Lenin, dar și din alte cercetări istorice ulterioare, după ocuparea Palatului de Iarnă bolșevicii nu se ocupă cu guvernarea, ci cu supraviețuirea. Deciziile lor aveau rolul de a asigura un minim de funcționalitate într-o situație volatilă. Izbucnirea Războiului Civil, care a fost anunțat de contestarea puterii bolșevice în chiar ziua Revoluției, a pus capăt și acestei minime forme control, aruncând regimul bolșevic în haos și incertitudine.

Privind atent la contextul istoric, pare mai miraculos faptul că regimul bolșevic a câștigat Războiul Civil decât că a ocupat Palatul de iarnă. Nu e abia acest moment semnul împlinirii Revoluției, momentul de triumf al acesteia, mai degrabă decât secvența Februarie-Octombrie 1917? Alex Callinicos a scris cum între perioada Revoluției din Octombrie și instaurarea ulterioară a stalinismului este adesea trasată o linie de continuitate, de parcă Războiul Civil nu ar fi existat, sau ar fi fost doar un incident minor. În fapt, fără a insista aici prea mult, ruptura pe care Războiul Civil a produs-o în mod practic cu regimul țarist și cu societatea lăsată în urmă de acesta a fost mai semnificativă celei produse de evenimentele din Februarie – Octombrie.

Cu siguranță, Războiul Civil a operat o modificare substanțială în practica politică a bolșevismului. În timpul, și mai ales după Războiul Civil, partidul a încetat să mai fie (doar) elementul de avangardă al mișcării muncitorești și și-a asumat în mod direct reconstrucția statului. În unul dintre ultimele sale texte Lenin a conturat în mod clar această nouă provocare pentru bolșevici:

“Our enemy at the present moment and in the present period is not the same one that faced us yesterday. He is not the hordes of white-guards commanded by the landowners and supported by all the Mensheviks and Socialist-Revolutionaries, by the whole international bourgeoisie. He is everyday economics in a small-peasant country with a ruined large-scale industry. ”

Această fuziune dintre partid și stat a fost definitivată în stalinism, ajungând la forme paroxistice, în care practic cele două s-au confundat. Nimic din doctrina și practica anterioară a bolșevismului nu anunța această traiectorie, nu a fost o moștenire directă a Revoluției, la fel cum nu a fost nimic inerent stalinismului în această decizie. Presiunea obiectivă a situației materiale lăsate în urmă de țarism și exacerbată în timpul Războiului Civil a pus bazele acestei reorientări. Exacerbarea făcută de stalinism a fost inevitabilă privită doar din perspectiva cronicei subdezvoltări industriale a URSS și, după 1933, a pericolului reprezentat de nazism. Însă abia această fuziune a partidului cu statul, partidul care aspiră să facă politică de stat și să dețină puterea asupra statului, suprapunându-se acestuia, reprezintă cu adevărat o formă modernă a politicii. După cum a observat Sylvain Lazarus, aceasta este forma specifică politicii în secolul XX, fie că este vorba de stalinism, nazism sau parlamentarism.

Revenind la Revoluție și privită la scara propriei sale istorii, reverberațiile practice ale acesteia au fost destul de modeste, comparativ cu încărcătura simbolică a acesteia. Modelul leninist de a face politică nu a mai putut fi replicat după aceea. De fapt, încă din timpul Războiului Civil și mai ales după aceea, Lenin însuși începe să abandoneze vechile principii pentru a face față noului context. Împroprietărirea țăranilor prin distribuirea de loturi individuale a avut rolul pragmatic de a-i fideliza pe aceștia cauzei bolșevice, chiar dacă ideea reprezenta o aspirație de secol XIX, care a produs numai efecte negative pe termen mediu acolo unde a fost implementată. Adoptarea NEP-ului în schimb a reprezentat deja semnalul asumării unei politici dezvoltaționiste în care partidul era chemat nu doar să joace un altfel de rol, dar și să facă acest lucru în baza unei alte forme de organizare. De aceea imediat după Războiul Civil, dar cu siguranță după preluarea puterii de către Stalin, partidul bolșevic nu mai avea nimic în comun cu trăsăturile sale anterioare. Praktiki sunt înlocuiți cu cadre iar structura fluidă și pe bază de rețea specifică ilegalității, a fost înlocuită de un mecanism birocratic ierarhic. Partidele comuniste din secolul XX care vor prelua puterea în diferite state ale lumii au avut această înfățișare modernă, de fiecare dată scopul acestora fiind nu doar preluarea puterii asupra statului, ci și fuziunea cu acesta. Mai mult, modul de preluare a puterii în secolul XX de către forțele comuniste (deci cele care se revendicau de la tradiția revoluției din Octombrie) n-a mai avut nimic din specificul revoluției din Octombrie. Trupele de partizani sau gherilele maoiste sau castriste care se organizează în zona rurală pentru a pregăti insurgența armată urbană nu evocă nimic leninist sau octobrist.

Poate aspectul cel mai des uitat în raport cu revoluția din Octombrie este faptul că aceasta nu a fost singurul moment revoluționar al perioadei. Prăbușirea simultană a mai multor imperii (Rus, Otoman, Austro-Ungar, German) la finalul primului război mondial a creat situații revoluționare, unele finalizate chiar cu proclamarea de republici socialiste și sovietice, în mai multe locuri din Europa. Singura diferență este că, din diverse motive, doar cea din Rusia a reușit să supraviețuiască contrarevoluției. În ultimă instanță triumful Revoluției bolșevice este și rezultatul unei contingențe istorice, al unei întâmplări, care capătă semnificație retrospectiv, doar ca urmare a faptului că așa au stat până la urmă lucrurile. Că astăzi îi aniversăm pe bolșevicii lui Lenin și nu pe comuniștii lui Eugen Levine sau Bela Kun este și rezultatul unor serii de circumstanțe istorice foarte particulare care nu are nimic de-a face cu Revoluția ca atare.

Este neclar cum se va scrie istoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie de acum încolo sau cum se va aniversa bicentenarul acesteia. Cert este că Revoluția este istorie. Revoluția din Februarie-Octombrie a reprezentat încheierea unei secvențe istorice, iar secvența deschisă atunci este la rându-i demult închisă. Cu toate acestea există o lecție fundamentală a acestei Revoluții, inepuizabilă: afirmarea mereu a principiilor de egalitate și dreptate, lupta pentru acestea în orice condiții, cu atât mai mult atunci când acestea sunt ostile și par fără de speranță, și refuzul de a le compromite pentru câștiguri de moment. Această moștenire este ceea ce sărbătorim astăzi.

REFERINȚE:

[1] În Eric Hobsbawm. On History. London. Abacus. 1997.

[2] Isaac Deutscher. The Prophet. London. Verso. 2015.

[3] Nu este, desigur, cazul în România unde pare că exact lipsa oricărei pregătiri pe subiect oferă baza unei experimări autoritative și autoritare despre acesta. Vezi Ioan Stanomir. Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism. București. Humanitas. 2017.

[4] Jonathan D. Smele. The Russian Revolution and Civil War: 1917-1921. An annotated bibliography. London. Continuum. 2003.

[5] Sheila Fitzpatrick. The Russian Revolution: 1917-1932. Oxford University Press. 1982.

[6] Eric Hobsbawm. The age of extremes. The short twentieth century: 1914-1991 London. Vintage. 1994.

[7] Michael Roberts. The Long Depression. Chicago. Haymarket Books. 2016.

[8] Lars. T. Lih. Lenin rediscovered. What is to be done in context. Chicago. Haymarket Books. 2005.

[9] V.I.Lenin. Letters from afar. În Slavoj Zizek. Revolution at the gates. London. Verso. 2002

Articolul a apărut inițial pe CriticAtac.ro