De la stalinkă la pristroikă: o scurtă istorie a blocului de locuit pentru uzul și confortul tuturor

 Prolog 

La intrarea în Chișinău, ne întâmpină impunătoarele Porți ale Orașului. Ele au două roluri: să amintească vizitatorilor că intră în capitală și să asigure oamenii cu locuințe. Văzute de aproape, ele au o imagine deprimantă: fațada este învechită, nu există un standard de reparație (fiecare locatar a folosit felurite materiale și culori) și par uitate. Această imagine este constantă peste tot în oraș. Unii urăsc Chișinăul pentru arhitectura lui prozaică socialistă și ar vrea aceste clădiri să fie demolate. Dar, până la urmă, ele reflectă o perioadă în dezvoltarea orașului și au nevoie de a fi reabilitate și integrate. 

Acest text este o scurtă incursiune în rolul și dezvoltarea arhitecturii socialiste: evoluția ideilor ce au stat în spatele construcțiilor, stilul comandat de fiecare conducător și inconsecvența dintre idealurile inițiale și realizare. În partea a doua, ne vom aminti cum a fost construit orașul Chișinău, iar, apoi, cum au fost uitate clădirile socialiste, care sunt într-o continuă degradare.

Problema locuințelor în perioada sovietică: de la emanciparea femeii la ororile traiului în comun

În romanul lui Mihail Bulgakov „Maestrul și Margarita”, personajul mistic Voland remarcă despre oamenii din jur că sunt „obișnuiți, în general, amintesc de cei anteriori… doar problema locuințelor i-a stricat”. 

Scris între 1929 și 1940, pe lângă temele complexe abordate, una care apare sporadic, dar constant, este problema locuințelor. Pe Maestru l-au denunțat pentru că au vrut să-i ia camerele, nici n-a reușit să moară Berlioz, alunecând pe uleiul lui Anușka, că deja oamenii cereau apartamentului lui. Norocoasă este Margarita, pentru că nu s-a apropiat niciodată de acel încălzitor primus și nu știa ororile de a trăi într-un apartament comunal! Cum s-a ajuns de la a crea un nou tip de arhitectură pentru un nou tip de om la una criticată chiar și de marii scriitori ai vremii?

 Foto 1 Sursa: http://master-i-m.book-pr.org.ua/uploads/articles/457_1_max.jpg

În pragul Revoluției Ruse, și cu un avânt mai mare după, în urma urbanizării și industrializării, orașele au devenit mari, aglomerate, cu puternice diferențe sociale și cu o condiție sanitară  proastă. URSS a vrut să rupă cu trecutul imperialist și să creeze un nou tip de societate și un om nou. Aceasta se referă și la locuințele oferite pentru cetățeni, inclusiv la modul lor de gestionare. Trebuia diminuată diferența pronunțată dintre rural și urban și de creat un standard comun de viață: au fost confiscate locuințele care aparțineau bogaților, a fost redistribuit spațiul pentru a evita supraaglomerarea, au fost stabilite comitete din locuitori aleși și a fost abolită chiria (revenită pentru scurte perioade)(1).  

În arhitectură, s-au încurajat noile idei, care luau distanță față de de modelele vechiului regim calificate drept capitaliste și imperialiste. Aceste idei erau apropiate stilului constructivist care a invadat orașele occidentale. Prin noi clădiri și planificări urbane, urma să se treacă de la traiul individual la cel în comun; de la familie la societate; de la gândire individuală la una colectivă. Anii ’20 se remarcă prin deschiderea spre experimentări și inovații, desigur, urmând o puternică agendă ideologică. Chiar și Le Corbusier, venit în URSS, a declarat că: „la moment, Moscova este cel mai vibrant centru arhitectural”(2). Două mari curente au rezultat: cel urbanist și cel deurbanist. 

Urbaniștii se opuneau extinderii orașelor și propuneau un număr fix de populație, delimitarea clară a centrului, spațiului de lucru, de comerț sau de recreere. Cel mai faimos este Leonid Sabsovici, care, în 1929, propunea ca educația copiilor să fie făcută în întregime de societate; în același spirit, el anunța că „nu vor exista bucătării sau magazine; adulții vor locui în blocuri de 2000-3000 de persoane, fiecare va avea ai lui 5 metri pentru somn și relaxare.” El punea accentul pe spațiile comune, care trebuiau să alimenteze noul mod de viață: majoritatea locuitorilor vor petrece timpul în spații pentru recreere, lecturi, învățat sau educație fizică, iar spațiul personal va fi folosit doar pentru odihnă (3).

Pe de altă parte, deurbaniștii, au respins ideea unui oraș și visau case individuale împrăștiate prin întreaga țară, dar cu acces la cantine și activități recreaționale comune. Două concepte esențiale ale deurbaniștilor au fost pre-fabricarea componentelor ieftine și ușor de asamblat și, respectiv, mobilitatea omului sovietic care nu va fi legat de un spațiu anume. 

Ambele curente au vrut să creeze structuri care să scoată omul din spațiul său privat și să-l socializeze, totodată să elibereze femeile de povara treburilor gospodărești, prin asigurarea de cantine colective, creșe și grădinițe, spălătorii și alte servicii (4).  Copiii urmau să fie crescuți de societate, iar femeile urmau să aibă, dincolo de egalitate politică și economică, libertate față de obligațiunile casnice (lucru specificat chiar și la Congresul al VII-lea al Partidului Bolșevicilor din 6-8 martie 1918) și astfel să participe plenar la procesul de producție.  

În anii ’30, se diminuează dezbaterile teoretice despre formele noi ale caselor de locuit și se pune problema asigurării rapide și ieftine a locuințelor. Se construiește mult și în grabă, iar uneori blocurilor le lipsește infrastructura elementară. Scopul principal al acestor construcții era de a asigura cu un spațiu minim de locuire pe toți cetățenii sovietici, în special pe muncitori. În acel context, dispare și acea libertate artistică relativă cunoscută în anii NEP-ului, iar în 1932 apare decretul „Privind reconstrucția asociațiilor literare și artistice”, care oficial dizolvă toate asociațiile artistice, inclusiv cea de arhitectură, și creează Uniunea Arhitecților Sovietici (5). Cerințele mari și timpul puțin contribuie la uitarea treptată sau amânarea idealurilor și experimentelor de altă dată; se construiește masiv în toate regiunile Uniunii Sovietice. Pe parcursul acestei perioade, se manifestă câteva tendințe arhitecturale majore, poreclite după numele celor trei mari lideri sovietici.  

Cei trei: Stalin, Hrușciov și Brejnev
În clasicul film, Ironia sorții (în rusă Ирония судьбы, или С лёгким паром!), eroul principal intră în bloc, deschide ușa cu  propria cheie și ajunge acasă, surpriza este că de fapt se află în cu totul alt oraș.  Filmul exprimă destul de mult adevăr. Așa trăiau sovieticii, în blocuri-tip, cu multe etaje, toate la fel, ba mai mult, chiar și cu interior proiectate după același model. Acestea au fost numite  „brejnevki”. Înainte de ele au fost „hrușciovki”, iar înainte de ele „stalinki”. Să le luăm pe rând. 

În orașele post-sovietice, bulevardele mari sunt păzite de clădiri impunătoare de 8-14 etaje. Acestea sunt stalinki, care au dominat peisajul urban între 1933-1954. Stilul lor este caracterizat de decorativism și monumentalism, mai puțin de constructivismul anilor ’20. Este o arhitectură neoclasică a victoriei, cu un accent pe fațade pline de ornamente, care privesc spre străzi. Ele reflectă valorile designului clasic, inclusiv ale clasicismul rus. Primul secretar al bolșevicilor declara în 1933 că „unii cred că designul simplificat, crud este stilul arhitecturii proletare. Scuzați-mă, dar nu, proletariatul nu vrea doar să aibă clădiri, nu doar pentru a trăi confortabil în ele, dar și să aibă clădiri frumoase”(6).

Arhitectura perioadei Stalin, caracterizată de pompă și o anumită teatralitate, era de natură ideologică, menită să sublinieze inviolabilitatea, eternitatea și forța sistemului sovietic (7).  De altfel, acest stil arhitectural seamănă leit cu cel „mussolinian” sau cu cel produs în cel de al Treilea Reich, așa încît un cercetător, Igor Golomstock, le-a pus la toate eticheta de arhitectură „totalitară” (8).  

Foto 2. Sursa http://img-fotki.yandex.ru/get/6517/50083820.260/0_c5755_c594cb2b_XXL 

Pentru construcția așa-numitor stalinki se foloseau materiale calitative, suprafața lor era destul de mare, iar înălțimea tavanurilor depășea trei metri. Ele erau destinate în primul rând funcționarilor de rang înalt, nu proletarilor. Pentru oamenii simpli se construiau case de cinci etaje, din cărămidă roșie și albă, ascunse după grandioasele stalinki, iar muncitorii simpli, la limita de jos a orânduirii sociale, locuiau în apartamente comunale. Era perioada descrisă de Bulgakov, în care oamenii se înghesuiau în apartamentele mici, fără infrastructura necesară, dar care luptau pentru a obține măcar și acest spațiu.  

Hrușciov, următorul conducător după moartea lui Stalin, a spus că decorațiile excesive nu sunt necesare, ci chiar dăunătoare (9).  Mai ales în condițiile în care persista criza locuințelor și era nevoie de construcție rapidă și ieftină. Astfel, s-a trecut la o arhitectură standard simplă cu blocuri de patru-cinci etaje. Camerele erau mai mici, la fel și înălțimea podurilor, nu exista lift, iar multe din elementele de construcție, ca scările, acoperișurile și altele, erau pre-fabricate. Între anii 1954-1961, s-a elaborat și testat conceptul de construcție industrializată la scară mare, bazată pe panouri care pot fi asamblate ușor. Așa apare, în 1961, designul K7 – adică o hrușciovkă tipică de cinci etaje (10). Tot atunci, s-au impus mai multe standarde în ceea ce ține de accesul la infrastructură socială sau spații de agrement: distanța până la grădinițe sau policlinici, spații verzi sau terenuri de sport pentru maturi și altele. 

Foto 3. Sursa: http://nikaimobil.md/photos/flats/v4axd9hpsk2s.JPG

La mijlocul anilor ’60, orașele se extind în înălțime, adică se construiesc case cu 8-9 etaje, iar înspre anii ’70, acestea au început a avea și câte 12-16 etaje. Apar lifturile, iar planificarea a pus mai mult accent pe confort, chiar dacă s-au păstrat multe din caracteristicile de la clădirile de tip hrușciovka, de exemplu, bucătăria și baia care sunt foarte mici. Acestea sunt așa-numitele brejnevki. 

Foto 4 Sursa: https://68.media.tumblr.com/tumblr_mb32irVwUS1rwj0rh.jpg

Stalincile, hrușciovcile și brejnevcile au rămas până în ziua de astăzi în orașele post-sovietice, povestindu-ne în ce perioadă și în ce direcție s-a dezvoltat orașul și care erau provocările timpului de atunci. Unele din ele au depășit termenul de exploatare, majoritatea însă sunt funcționale, dar necesită renovări urgente fiind integrate într-un concept urban  modern. 

Arhitectura socialistă a urmat valul constructivist european, dar a trebuit și să corespundă ideologiei sovietice. Așa cum multe din visele socialismului nu au fost îndeplinite, așa nici orașele nu au devenit niște spații mari comune, cu bucătării, spălătorii, meșteșugării centralizate; unde copiii sunt crescuți de comunitate; femeile sunt eliberate de poverile casnice; iar toată lumea socializează în spațiile comune de recreere, educație sau sport. După primul război mondial, ele au asigurat un acoperiș deasupra capului muncitorilor abia ajunși la oraș, iar descrierile despre condițiile de trai ale acestor locuințe, într-un spațiu personal de 1-2 metri, în comun cu zeci de alți muncitori, într-o mizerie neimaginabilă, fac nuvelele despre komunalkă să pălească. În același timp, proprietarii de altă dată au rămas peste noapte, pe nedrept, fără apartamente, după cum spunea Lenin: „este datoria statului să ofere, cu forța, apartamentul unui bogat unei familii de nevoiași”; accesul la servicii elementare era ignorat în detrimentul construcțiilor continue, iar distribuția spațiului locativ se făcea haotic, pentru că, în esență, unii oameni sunt mai egali decât alții.   

După cel de-al doilea Război Mondial, statul a trebuit să refacă orașele distruse și să asigure cetățenii cu un spațiu decent, chiar dacă se construia în grabă și uneori fără o planificare riguroasă. Ulterior, în perioada lui Hrușciov, apar norme care sunt respectate: spațiu minim pentru fiecare persoană, acces la infrastructură socială. Apar o serie de servicii accesibile tuturor. Pentru mulți primirea unui apartament în oraș a însemnat o nouă viață. În documentarul polonez, Bloki, o femeie povestește că „după intrarea în apartament am simțim o mare bucurie. Era atât de cald, cu parchet pe podea și gresie în bucătărie. Noul apartament era ca un palat pentru noi.”(11). În același timp, blocurile-tip au creat aglomerații de persoane, au promovat o arhitectură prozaică și au fost criticate pentru faptul că sporesc dezordinea și criminalitatea.  

Ceea ce vedem astăzi în orașe ca, de exemplu, Chișinău, păstrează puțin din arhitectura sau amenajarea teritoriului de altă dată, chiar dacă cei 26 de ani, cu formă de proprietate confuză, cu o asumare a statului incoerentă, a dus la degradarea blocurilor sovietice.  

Chișinău – orașul meu din albe flori de piatră 

După cel de al Doilea Război Mondial, Chișinăul este distrus în proporție de 70% de incendiile rușilor, de bombardamentele românilor și germanilor și de cutremurul din 1940 (12). Dezvoltarea acestuia urmează același proces ca în alte orașe sovietice, cu același tip de construcții și aceleași provocări legate de lipsa de materiale, de specialiști și sub presiunea continuă a crizei locuințelor.

Începând cu 1945, se revine la valorile clasi­ce: „chiar primul plan general de după război a fost executat cu niște elemente de urbanism culturalist-nostalgice. Se păstrau străzile, se dorea apariţia bulevardelor, scuarurilor, curdonierelor, toate cu o înfățișare  clasică”(13). Alexei Șciusev dezvoltă un plan de reconstrucție a Chișinăului pentru a restabili casele vechi, a construi clădiri noi de locuit, dar și administrative și pentru a asigura infrastructura necesară. Sub îndrumarea  acestuia, se construiește prima casă cu trei etaje pe bulevardul Lenin în 1946, ulterior apar tot mai multe blocuri de 2-4 etaje în toate cartierele, iar în 1951 este construită prima clădire cu cinci etaje (14). 

Despre construcția Chișinăului aflăm din cartea Градостроительство Молдавии, scrisă de arhitectul principal al Chișinăului în anii ’50-’60. Pe lângă necesitatea acută de spațiu locativ și descrierea extinderii orașului, se menționează și faptul că arhitectura acelor vremuri nu corespunde nici economic, nici din punct de vedere artistic acelei perioade socialiste. Arhitectul mai povestește că în ciuda necesității mari de a asigura oamenii cu locuințe se pierde din simplitatea necesară a blocurilor, se fac clădiri cu elemente ostentative și monumentale. Este vorba despre celebrele  stalinki pe care le vedem și astăzi pe bulevardul Ștefan cel Mare.  

Odată cu reconstrucția treptată a orașului, apar o serie de reglementări în ale construcțiilor: 

Orientarea clădirilor faţă de puncte cardinale se făcea după un grafic folosit de toţi. Erau folosite serii de blocuri-tip (construcţie industrializată în masă), din aceleaşi materiale, cu aceleaşi elemente de amenajare, cu aceleaşi specii de copaci. Fіесаrе cartier avea o stradă principală unde erau amplasate magazinele, farmaciile, oficiile poștale și frize­riile. Grădiniţele erau amplasate la maximum 300 m de case, şcolile la 750m, iar pînă la alte obiective de deservire erau prevăzute maximum 1500m. Spaţiul verde în interiorul cartie­rului nu mai mult de 5mp/locuitor, teren de joacă pentru copii – 0.7 mp/locuitor, spaţii de odihnă pentru bătrîni – 0.1 mp/locuitor, spaţii pentru sport – 2 mp/locuitor, parcări – 0.8 mp/locuitor (aproximativ pentru 10% din populaţie). Densitate maximă permisă 450 oameni/ha (15). 

Multe din normele de atunci au fost păstrate până în ziua de azi, deși se respectă tot mai puțin. Fotografiile anilor ’70-’80 arată un oraș relativ organizat, cu spații verzi și blocuri îngrijite. Astăzi, la degradarea constantă a orașului, pe lângă blocurilor sovietice propriu-zise, mai contribuie construcțiile haotice: anexele și clădirile cu multe etaje. 

Fotografie 5. Sursa: https://i.ytimg.com/vi/AL5ayhwCxV0/hqdefault.jpg

Chișinăul independenței: orașul blocurilor pestrițe și al anexelor ilegale 

După căderea Uniunii Sovietice, blocurile de locuit au fost privatizate, ceea ce ar însemna că proprietarii urmau să fie responsabili pentru aspectul estetic, dar și de funcționalitatea blocurilor. Spațiile publice adiacente blocurilor cu multe etaje au căpătat, de regulă, un aspect neîngrijit (excepții sunt clădirile în care locatarii s-au asociat și fie fac curățenie singuri, fie au angajat pe cineva), fațadele sunt  uzate și nu există niciun standard de reabilitare.

Conform unui studiu din 2010, un sfert de milion de chişinăueni locuiesc în blocuri locative starea fizică a cărora este problematică: termenul de exploatare a peste 450 blocuri (prima generaţie de case din panouri prefabricate) atinge termenul limită de exploatare, iar peste jumătate  din blocurile locative depășesc termenul de  35 ani în care nu s-au făcut reparaţii capitale (gradul de uzură mediu depăşeşte 65%). 1/3 din acoperişuri şi peste 60% din reţelele inginereşti interne necesită reparaţii capitale şi urgente (16).  

Există câteva tendințe în ceea ce ține blocurile construite în perioada sovietică: 
1. Nu există o politică clară de gestionare a blocurilor și spațiilor lor; 
2. Se construiesc haotic anexe, cunoscute ca pristroici;
3. Construirea nereglementată a mansardelor;
4. Termoizolarea haotică.

Cauzele acestor probleme sunt lipsa unei viziuni de dezvoltare urbană și incoerența gestiunii blocurilor sovietice. Într-o cercetare realizată de Primăria mea, se analizează felul în care au trecut blocurile în gestiune privată: „în procesul de tranziție s-a schimbat doar forma de proprietate, iar autoritățile centrale și locale nu au asigurat schimbări în modul de întreținere a spațiilor comune (scara, terenurile de pe lângă bloc, acoperișul, ascensorul, pereții blocului etc.)” (17).  Întreprinderile municipale nu reușesc să facă față acestor responsabilități, ceea ce a dus la degradarea fațadelor, amenajarea proastă a ogrăzilor, starea avansată de degradare a acoperișurilor și a sistemelor inginerești. 

Există o reformă propusă pentru a trece și spațiile publice în gestiunea locatarilor care pot decide ce companii pot angaja pentru a asigura curățenia și întreținerea blocurilor, însă aceasta a rămas deocamdată pe raft. Ceea ce se propune, în esență, este trecerea blocurilor vechi cu toate problemele lor pe seama locatarilor, de unde și ezitarea rezidenților de a forma asociații. Astfel, fiecare locuitor al unui bloc sovietic își rezolvă problemele de sine stătător. 

Lipsa unei forme de gestiune a blocurilor, dar și a unei viziuni din partea autorităților, a condus ca în perioada 2012-2015, Inspecţia de Stat în Construcţii să depisteze 1058 de construcții neautorizate  în municipiul Chişinău. Printre acestea, construcţiile noi au constituit 27%, anexele şi încăperile auxiliare – 39%, intervenţiile de replanificare – 34% (18). În rezultat, avem unele blocuri care au depășit termenul de exploatare, alte blocuri sunt uzate, pestrițe, copleșite de construcții hidoase ilegale.   

https://www.facebook.com/PristroikaMea/photos/a.268841929863921.64634.268810543200393/912357762178998/?type=1&theater

Foto 6. Sursa:  https://www.facebook.com/PristroikaMea/photos/a.268841929863921.64634.268810543200393/912357762178998/?type=1&theater

Ce putem face?
Chiar dacă multe din complexele rezidențiale în stil modernist au fost demolate, fiindcă distrugeau spiritul comunitar, sporeau criminalitatea sau erau, pur și simplu, urâte, există mai multe istorii de succes de reabilitare a blocurilor pre-fabricate. În Tirana, fostul primar, Edi Rama a pictat toate blocurile, pentru a scăpa de monotonia de altă-dată:

Foto 7 sursa: http://scd.observers.france24.com/files/images/AlbaniaT1.jpg

Foto 8 sursa: http://scd.observers.france24.com/files/images/AlbaniaT2.jpg

În Slovacia, arhitecții au venit cu soluții inovatoare de refacere a fațadei (19).

Foto 9  Sursa: 00s.jpg

La fel și în Bordeaux, arhitecții s-au opus demolării și au venit cu proiecte de schimbare: 

Foto 10. Sursa: 02-Avant-Apres-@Philippe-Ruault.jpg

Ce putem face în Chișinău? Andrei Vatamaniuc, arhitect din Chișinău, spune că la blocurile socialiste totul era calculat: „erau niște momente importante, de care se ținea cont. Însorirea, aerisirea, spații verzi. Sunt chestii foarte bune, care astăzi lipsesc. Era mai puțin zgomot, mai puțin praf. Era și o infrastructură socială la distanță pietonală.” Conform lui, dacă structura este în regulă, rezistentă la cutremure, clădirea nu trebuie demolată: trebuie doar de reabilitat fațadele, balcoanele, scările și de înlăturat anexele.”(20). 

Arhitecta Victoria Mogîldea, stabilită în Franța, crede că nu putem face tabula rasa din aceste blocuri sovietice, mai ales că aceste clădiri sunt prezente în tot spațiul ex-sovietic: „trebuie de făcut o analiză a zonajului, unde e posibil de demolat. Și de analizat cum de îmbunătățit din punct de vedere estetic, mai ales părțile comune.”(21). Aceasta consideră că una din cauzele principale ale degradării blocurilor este lipsa unui sindicat sau asociație a locatarilor, la fel cum nu există arhitecți responsabili pe anumite blocuri de locuit, cum se întâmplă în Franța: „apar ciuperci pe fațade, ceea ce este foarte urât. Primăria ar trebui să se sesizeze și să pună amenzi. Oamenii fac ce vor. Folosesc culori care se abat în general de la estetica fațadei.” Trebuie de găsit acele elemente frumoase de altă dată și de a le pune în valoare, iar restul trebuie de renovat. Un exemplu oferit de arhitectă sunt cartierele ecologice din Germania. Având în vedere modul de trai dominant agrar în istoria moldovenilor, se poate de construit pe acoperișurile blocurilor vechi grădini, desigur, acestea fiind  armonizate cu aspectul general al blocului. Aceste lucruri, potrivit arhitectei Victoriei Mogîldea, nu costă scump, dar inițiativa trebuie să vină și din partea oamenilor, iar autoritățile trebuie să intermedieze procesul. 

O politică de reabilitare a blocurilor sovietice este imperativă. Acestea continuă să se degradeze, iar povara reabilitării estetice, termice și a infrastructurii nu poate fi lăsată pe seama locatarilor. În același timp, acestea trebuie reinventate pentru a se conforma noilor vremuri și tendințe de dezvoltare urbană, iar Occidentul oferă destule exemple de succes în acest sens. 

Epilog 

Blocurile sovietice sunt mărturii ale unei părți din istoria chișinăuenilor, indiferent de interpretarea subiectivă a fiecărui orășean. Ele au însemnat, inițial, noi forme de locuință pentru un nou tip de oameni, apoi au apărut în contextul unei  goane pentru asigurarea cu locuințe într-o lume cu ritmuri alerte de urbanizare și industrializare. Fiecare din conducătorii sovietici au lăsat Chișinăului moștenire un anumit tip de locuințe, dar acestea nu trebuie neapărat să-și păstreze denumirea de altă dată. Atunci când va exista o viziune asupra proprietății blocurilor, asupra aspectului estetic al blocurilor de locuit și asupra dezvoltării urbane în general, orice așa-zisă hrușciovkă, după un proiect de reabilitare conceput de arhitecți, poate merita orice altă denumire și poate deveni mai confortabilă pentru rezidenții săi. Unele blocuri socialiste trebuie recunoscute ca parte a patrimoniului istoric care trebuie protejat și salvat. Bunăoară, faimoasa Romanița sau alte clădiri recunoscute de arhitecți și urbaniști.  

În acest text am prezentat niște puncte de reper în dezvoltarea și construcția clădirilor socialiste, am dezvăluit ideile mărețe ce stăteau în spatele unor proiecte și am stabilit funcția atribuită în epocă acelor  blocuri de locuit, dar mai ales am încurajat cititorii să accepte aceste blocuri ca o pagină din istorie, care trebuie înțeleasă, asumată și eventual depășită prin politici ale administrației publice locale și viziuni noi de reabilitare venite din partea arhitecților.  

Bibliografie: 
1) Andrusz Gregory D., Housing and Urban Development in the USSR (State University of New York Press, 1984), 44-45 
2) Idem, 32 
3) Mikhail Barshch’s housing-communes in Moscow 1928-1930, https://thecharnelhouse.org/2014/04/14/mikhail-barshchs-housing-communes-in-moscow-1928-1930/ (accesat 1.10.2017) 
4) Idem 
5) Kagler, Robert Scott, M. Arch, Soviet Housing: Culture and Architecture, 1992, Rice University. 9 
6) Choate, Ksenia, „From „Stalinkas” to „Khrushchevkas”: Transition to Minimalism in Urban Residential Interiors in the Soviet Union from 1953 to 1964″ (2010). All Graduate eses and Dissertations. Paper 628. 20
7) «Сталинка», «хрущевка», «брежневка»… http:// www.ppl.nnov.ru/ content/ 9355 (accesat 1.10.2017)
8) Igor Golomstock, Totalitarian Art in the Soviet Union, the Third Reich, Fascist Italy and the People’s Republic of China (London: Collins Harvill, 1990). 
9) Об устранении излишеств в проектировании и строительстве https://ru.wikipedia.org/wiki/Об_устранении_излишеств_в_проектировании_и_строительстве (accesat 10.10.2017) 
10) Khrushchyovka https://en.wikipedia.org/wiki/Khrushchyovka (accesat 10.10.2017) 
11) Bloky, 2017, https://www.facebook.com/blokifilm/?fref=mentions 
12) Virgil Pâslariuc, Cine a fost devastat Chișinăul în iulie 1941? https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-a-devastat-chisinaul-in-iulie-1941 (accesat 2.10.2017) 
13) Andrei Vatamaniuc, Arhitectura Sovietică a Chișinăului: Cum s-a dezvoltat și unde trebuie să se oprească? Revista Punkt, 2012 https://issuu.com/revistapunkt/docs/punkt (accesat 29.09.2017)
14) Смирнов B. Градостроительство Молдавии http://locals.md/2015/dostupna-dlya-skachivaniya-kniga-gradostroitelstvo-v-moldavii/ 
15) Idem  
16) Concepția Reformei blocurilor din mun. Chișinău, 2012 http://dglca.md/wp-content/uploads/2016/12/Conceptia-Reformei-Gestiunii-Blocurilor-de-Locuinte-in-Chisinau.pdf (accesat 15.10.2017) 
17) Cristina Sărăteanu, Fondul locativ: degradare sau reformă, 2017 http://primariamea.md/fondul-locativ-din-chisinau-degradare-sau-reforma/ (accesat 16.10.2017) 
18) A treia conferință a Națiunilor Unite pentru locuințe și dezvoltare urbană durabilă (Habitat III), 2016 http://habitat3.org/wp-content/uploads/Raport_Habitat_III__ro.pdf (accesat 15.10.2017)  
19) Varlamov, Как в Словакии избавляются от советского наследия, 2017 https://varlamov.ru/2606364.html (accesat 16.10.2017)  
20) Interviu realizat de autoare la 28.09.2017 
21) Interviu realizat de autoare la 24.10.2017

 

Imagine de fundal, sursă: click.ro

 

Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.