La începutul lunii mai 2017 a fost făcut primul sondaj de opinii (omnibus) din Moldova privind percepțiile localnicilor (domiciliați) față de persoanele fără adăpost. Datele acestui sondaj[1] scot în valoare o percepție împărțită și echivocă față de persoanele adulte fără adăpost (PAFA) și a fenomenului ca atare. Pe de o parte, acceptarea acestor persoane, altfel spus distanța socială afectivă față de ele, este scăzută. Astfel, 21% din respondenți ar accepta ca persoane fără adăpost „să fie în vecinătatea locuinței” lor și 20% i-ar accepta „pe străzile localității” lor. Totodată, 53% s-au arătat dispuși să lucreze (în ipoteza că aceștia ar lucra) cu niște persoane fără adăpost.[2]
Pe de altă parte, o proporție surprinzător de mare dintre respondenți (93%) și-a declarat disponibilitatea de a ajuta o persoană fără adăpost, dacă aceasta le-ar cere ajutor.
Dintre cei dispuși să ajute o persoană fără adăpost, 98% ar accepta să o ajute cu mîncare, 97% cu haine, 60% cu bani, 36% oferindu-i adăpost, iar 15% cu altceva[3].
Percepția față de persoanele fără adăpost după categoriile sociale ale respondenților
Percepția unei distanțe sociale[4] negative vizavi de persoanele fără adăpost este destul de omogenă și consensuală în societatea moldoveană vizavi de persoanele fără adăpost: nu se observă diferențe majore între diferite categorii sociale, de vîrstă și de gen. Totuși, cîteva ușoare diferențe pot fi notate[5]. Astfel, potrivit rezultatelor acestui sondaj, respondenții bărbați sînt de regulă puțin mai deschiși să accepte anumite grade de apropiere față de persoanele fără adăpost: dintre aceștia 23,1% ar accepta PAFA în vecinătatea locuinței lor (față de 19,5% femei), 23,3% dintre respondenții bărbați ar accepta PAFA pe străzile localității lor, față de 16,5% femei; în sfîrșit, 59,94% dintre respondenți ar accepta ca PAFA să lucreze cu ei, față de 47,3% dintre respondente.
Tinerii de 18-25 ani sînt ceva mai deschiși să accepte PAFA în vecinătatea locuinței lor (31,5% față în jur de 19% dintre celelalte categorii de vîrstă), 27% dintre tineri ar accepta PAFA pe străzile localității lor (față de în jur de 18% – alte categorii de vîrstă), 61,5% ar accepta PAFA să lucreze cu ei/ele (față de în jur de 53% – alte grupe de vîrstă).
Respondenții care s-au declarat moldoveni sau români, din punct de vedere etno-lingvistic, au exprimat o acceptare mai ridicată față de PAFA (22,1% în vecinătatea locuinței și 20,4% pe străzi), față de 17,3% și 16,2% printre alte naționalități (ruși, ucraineni etc.). Diferență notabilă: respondenții moldoveni/români s-au arătat deschiși să lucreze cu PAFA în proporție de 56,1% față de 38,5% – alte naționalități.
Respondenții din municipii ar fi ceva mai dispuși să accepte persoane fără adăpost în vecinătatea locuinței lor (23%) și pe străzile orașului lor (25,7%), față de respondenții de la sate (20% și 18%). Cei de la sate ar fi, în schimb, mai deschiși să lucreze cu PAFA (56,3%) față de persoanele din municipii (49,9%).
Printre categoriile de vîrstă, tinerii sînt cei mai dispuși să ajute persoanele fără adăpost (95,5%), înclusiv cu mîncare (100%) , cu haine (96,7%) cu bani (68,8%) și cu adăpost (41,1%). Este de notat, în trecere, că respondenții de vîrstă medie (41-55 ani) sînt dispuși într-o măsură mai mică (58,1%) decît cei tineri să ajute PAFA cu bani, în ciuda unei diferențe știute de venit între aceste grupuri de vîrstă în defavoarea celor mai tineri, diferență condiționată de rata de activitate redusă a tinerilor[6].
Totodată, moldovenii / românii se arată, potrivit acestui studiu, ceva mai dispuși să ajute persoanele fără adăpost cu bani (62%) și cu adăpost (38%), față de respondenții de alte naționalități (51,2% și 24,5%).
Unele variații pot fi explicate prin venitul respondenților: de exemplu faptul că persoanele vîrstnice – de peste 71 ani – ar fi dispuse să ajute în proporție de 90% o persoană fără adăpost cu mîncare. Dar nici cei tineri nu dispun de un venit ridicat și totuși se arată mai dispuse (100%) de a ajuta asemenea persoane cu mîncare. În acest din urmă caz, explicația valabilă ar fi mai curînd de ordin „mental” și cognitiv, prin modul în care persoanele – vîrstnice și tinere – își definesc fenomenul persoanelor fără adăpost, originea acestuia și felul în care aceste persoane își articulează distanța socială afectivă față de PAFA. Aceste percepții – și variațiile lor în funcție de diverse categorii sociale – pot fi condiționate de mediile de socializare, de anumite mijloace de comunicare sau de o anumită experiență de viață. Nu este cel mai important lucru, totuși, să propunem aici modele de explicație pentru fiecare diferență și categorie în parte. Aceste diferențe, pe categorii, sînt în definitiv destul de minore. Iar, așa cum s-a spus mai sus, percepția față de PAFA este destul de larg împărtășită și consensuală, atît în ceea ce privește distanța socială (negativă) cît și în legătură cu disponibilitatea (pozitivă) de ajutorare a persoanelor fără adăpost. Voi remarca, în trecere, doar variațiile legate de vîrsta respondenților: aceasta exprimă, din punctul meu de vedere, o anumită tendință – una spre o mai mare acceptare și o disponibilitate de solidaritate și ajutorare tot mai largă, în societatea noastră, față de persoanele fără adăpost.
În linii mari, se observă o diferență, remarcată la începutul acestui articol, dintre distanța socială afectivă (acceptarea) destul de scăzută față de persoanele fără adăpost și o dispoziție afectivă și morală ridicată de a ajuta o persoană fără adăpost, dacă aceasta ar cere ajutor. Cred că aceste date trebuie citite împreună, dar contextualizate separat.
Cum înțeleg moldovenii fenomenul persoanelor fără adăpost?
Pentru a înțelege aceste rezultate și variațiile în funcție de diferite grupuri, este util să mai examinăm o serie de date, care ne vor da niște repere în legătură cu felul în care moldovenii își definesc, în orizontul lor mental și de referințe, semnificația fenomenului persoanelor fără adăpost.
Respondenții au fost rugați să dea o variantă de răspuns la întrebarea (deschisă): „Ce vă vine în minte în primul rînd cînd auziți „persoană fără adăpost” sau „boschetar”?” Răspunsurile la această întrebare au fost clasate pe expresii în funcție de frecvență și de proporția procentuală față de celelalte răspunsuri.
Ce vă vine în minte în primul rînd cînd auziți „persoană fără adăpost” sau „boschetar”?
| % din total eșantion, 1091 respondenți. Întrebare deschisă, respondentul a avut posibilitatea de acorda o variantă de răspuns. | frecv. | procent |
| Milă | 144 | 13.2% |
| Sărăcie | 128 | 11.7% |
| Fără casă | 110 | 10.1% |
| Fără noroc | 93 | 8.5% |
| Necesită ajutor | 69 | 6.4% |
| Bețiv | 67 | 6.1% |
| Lene | 58 | 5.3% |
| Trebuie să lucreze | 39 | 3.6% |
| Lipsa igienei | 33 | 3.0% |
| Conducere incompetentă | 27 | 2.5% |
| Singurătate | 23 | 2.1% |
| Viață grea | 22 | 2.0% |
| Greutăți | 21 | 2.0% |
| Viclenie | 18 | 1.6% |
| Neglijență socială | 10 | 0.9% |
| Fără griji | 7 | 0.7% |
| Hoți | 5 | 0.4% |
| NS/NR | 217 | 19.9% |
| total | 1091 | 100.0% |
Expresiile asociate – prin asociere liberă – cu ideea de persoană fără adăpost (sau „boschetar”) reprezintă într-un fel grila de semnificații atribuite acestui fenomen în societatea noastră[7].
La lectura acestei grile, observăm că unele elemente prezintă mai degrabă o semnificație neutră („sărăcie”), altele neutră-pozitivă („milă”), altele negativă („hoți”). Dacă am clasa aceste elemente în funcție de aceste trei categorii de semnificație, am vedea că expresiile neutre formează 32%, cele neutre-pozitive 20% și cele negative 20% din această grilă. Alte 20% sînt ne-răspunsuri, iar 8% reprezintă alte expresii (neclasate în această listă).
Putem constata așadar din această distribuție a expresiilor asociate cu PAFA, după categoria de semnificație, că moldovenii asociază fenomenul PAFA în aceeași măsură (20%) cu expresii cu conținut neutru-pozitiv (cum ar fi „milă” sau „necesită ajutor”) și cu elementele cu semnificație negativă: „bețiv”, „lene”, „lipsa igienei”, „trebuie să lucreze” etc. Pe lîngă aceste elemente cu semnificație neutră-pozitivă și negativă, există și o paletă de expresii asociate cu PAFA cu conținut neutru („sărăcie”, „fără casă”, fără noroc” etc.). Totodată, un procent destul de mare (tot de 20%) îl reprezintă ne-răspunsurile – ceea ce dovedește că acești respondenți fie nu au o reprezentare clară despre aceste persoane, fie nu au dorit să și-o împărtășească cu operatorul de sondaj (posibil sub efect de autocenzură de ordin etic). În sfîrșit, alte 8% reprezintă expresii care nu au putut fi clasate în aceste categorii, dar despre care nu putem ști dacă sînt mai degrabă neutre, neutre-pozitive sau negative. Prin urmare, vom face abstracție de ele.
Aș mai vrea să remarc un lucru înainte de a trece la o încercare de analiză contextuală a rezultatelor acestui sondaj. Cîteva din expresiile asociate cu PAFA sînt de natură constatative (de exemplu: „fără casă”). Unele exprimă o anumită stare afectivă provocată de ideea „persoanei fără adăpost” (de ex., „milă”). Dar majoritatea acestor expresii propune o explicație pe care respondenții o dau apariției acestui fenomen. Aceste expresii sînt probabil cele mai grăitoare asupra felului în care respondenții își reprezintă persoanele fără adăpost, fenomenul ca atare, și astfel asupra modului în care ei se poziționează vizavi de anumite persoane fără adăpost în parte și față de grupul lor în general. Din aceste categorii de răspunsuri ar face parte următoarele expresii: „sărăcie” (i.e. aceste persoane au ajuns fără adăpost din cauza sărăciei), „fără noroc” (pentru că nu au avut noroc), „bețiv” (pentru că sînt bețivi), „lene” (pentru că sînt leneși), „conducere incompetentă” (din cauza conducerii incompetente), „neglijență socială”. Unele răspunsuri (sărăcie) explică fenomenul printr-o stare de precaritate socio-economică generalizată (și care, eventual, depășește condiția individuală a unei persoane devenită PAFA). Alte explicații, cum este „fără noroc”, atribuie motivul degradării socio-economice unui hazard social pentru care nimeni nu s-ar face responsabil. Anumite expresii explică fenomenul – și eventual agravarea lui – printr-un factor general (conducere incompetentă, neglijență socială). În sfîrșit, o parte din aceste expresii motivează cauza degradării socio-economice prin propriile vicii ale acestor persoane (beția, lenea). În cele din urmă, cîteva răspunsuri propun o soluție problemei PAFA, bazată pe semnificația și explicația dată implicit acestui fenomen: „necesită ajutor” (presupunînd implicit că ajutorul existent nu este suficient) și „trebuie să lucreze” (avîndu-se în vedere că aceste persoane nu vor sau nu au posibilitatea să lucreze).
O încercare de deconstruire a percepției comune față de persoane fără adăpost
De ce respondenții acestui sondaj (care, amintim, este reprezentativ pentru societatea noastră) sînt atît de rezervați să accepte persoane fără adăpost în vecinătatea locuinței lor și pe străzile localității (în jur de 20%) și în același timp se arată dispuși într-o proporție atît de mare – peste 90% – să-i ajute (în diverse feluri)? Cum poți ajuta astfel de persoane dacă nici măcar nu vrei să le vezi pe lîngă casă și pe străzile orașului? Dar contradicția ar putea fi doar aparentă, căci dorința de ajutorare a acestor persoane nevoiașe, care răspunde unei norme etice în acest sens, ar putea fi înțeleasă totodată de către respondenți ca o posibilă soluție la această problemă și astfel ca un mijloc eventual de a nu-i mai vedea în vecinătatea locuinței și pe străzi.
Dar această contradicție de opțiuni – pe care o admitem coerentă din punct de vedere logic – este revelatoare asupra unui proces mai larg în care sînt implicate persoanele fără adăpost în societatea noastră.
Acceptarea redusă a persoanelor fără adăpost se reflectă ca în oglindă în politica pe care statul moldovean și, înainte de independență, cel sovietic, au aplicat-o față de persoanele marginale, inclusiv și mai ales persoanele fără adăpost („vagabonzii”). Așa cum am mai spus-o, statul sovietic a criminalizat această categorie de persoane. În 1961, a fost adoptată o lege care prevedea pedepsirea persoanelor care „refuză” să muncească («за тунеядство») pînă la trei ani de pușcărie[8]. Persoanele fără adăpost („vagabonzii”, dar și alcoolicii cronici și prostituatele) erau prinși în stradă, duși la tratament forțat, judecați și condamnați la închisoare cu regim de muncă forțată. Poziția statului față de aceste persoane nu poate să nu influențeze atitudinea cetățenilor față de ele, cu atît mai mult cu cît exista o convergență evidentă dintre normele sociale, care valorizau pozitiv orice activitate calificată drept muncă și în general condamnau lipsa unei asemenea activități[9]. Începînd cu 1991, acest articol al codului penal a fost anulat și totuși comportamentul poliției față de persoanele fără adăpost a continuat mult timp să fie unul cu tentă represivă. Astfel, centrul de triere, lichidat în 2013, era o instituție care păstrase multe din practicile represive exercitate în perioada sovietică în așa-zisul spețpriiomnik (спецприёмник), care a continuat să existe în Federația rusă (astăzi instituție penitenciară pentru arest administrativ). Centrul de triere era locul în care poliția aducea persoanele fără adăpost, le identifica, le ținea cîteva zile și apoi le dădea drumul înapoi în stradă. Poliția întreprinde și acum razii în spațiile locuite provizoriu de persoane fără adăpost, pentru a identifica persoane aflate în urmărire penală. Cîteva persoane fără adăpost mi s-au plîns de diverse abuzuri comise de către angajați ai poliției față de ele.
Dar chiar și angajații diferitelor instituții medicale și de protecție socială (asistență medicală de urgență, asistenți sociali) nu-și ascund disprețul față de această categorie de persoane, pe care îi percep și-i descriu ca pe niște beneficiari de „calitatea a doua”, atribuindu-le aproape în întregime responsabilitatea pentru soarta pe care o au. Ajutorul acordat acestor persoane se reduce, de regulă, la cazare în camere suprapopulate, puțină mîncare și ocazional asistență medicală și asistență socială în singurul centru pentru persoane fără adăpost din municipiu (cu o capacitate de 70 de locuri). Se poate spune că pînă în prezent asistența acordată de către stat acestor persoane a contribuit la subzistența lor și totodată la limitarea vizibilității lor pe străzile orașului.
De altfel, chestiunea vizibilității sociale a persoanelor fără adăpost este centrală în „construirea” percepțiilor și atitudinilor vizavi de acest grup de persoane. Așa cum am arătat într-un alt studiu, marea majoritate a persoanelor fără adăpost (între 3000 și 5000 în orașul Chișinău, după unele estimări) rămîn invizibile, spre deosebire de persoanele fără adăpost din marele orașe americane, între altele[10]. Această invizibilitate este determinată în primul rînd de măsurile aplicate de poliție pînă recent (și care continuă și acum sub anumite forme) pentru a „curăța” orașul de persoane marginale, în special persoane fără adăpost. Totodată, persoanele fără adăpost din Chișinău, la fel ca PAFA în alte țări post-socialiste, interiorizează această atitudine depreciativă față de ele din partea statului și a celorlalți cetățeni, atitudine care are la bază o istorie lungă de marginalizare și stigmatizare. Astfel, majoritatea persoanelor fără adăpost se feresc să apară în public sau tind să-și controleze vizibilitatea.
Iar vizibilitatea socială parțială și distorsionată a persoanelor fără adăpost în spațiul public urban are drept consecință o percepție trunchiată a acestor persoane de către locuitorii domiciliați ai orașului. Oamenii își fac o părere în legătură cu persoanele fără adăpost (în general) în baza percepției pe care o au față de persoanele fără adăpost vizibile din orașul lor. Iar persoanele fără adăpost vizibile sînt de regulă și prin definiție cele prost îngrijite, urît mirositoare, cu semne evidente de alcoolism cronic, cerșind, consumînd alcool în public etc. Totuși, această percepție comună nu ia în considerație o bună parte – probabil cea mai mare parte – a persoanelor fără adăpost, care nu au probleme de dependență de alcool sau droguri, se străduie să-și păstreze o înfățișare social acceptabilă, își caută de lucru și deseori lucrează (e drept, în munci precare), sînt victime ale unor escrocherii imobiliare, ale propriilor rude sau pur și simplu ale unui proces de pauperizare la care o bună parte din populația Republicii Moldova a fost și rămîne expusă de la 1990 încoace.
Reprezentarea persoanelor fără adăpost în presa din R. Moldova (2010-2016)
Oamenii își construiesc percepția față de lucruri și lumea din jur în funcție de propria lor capacitate de observație și interpretare (în baza propriilor norme și referințe), dar și prin reprezentările mediate în spațiul public de către presă și alte instituții care vehiculează imagini, reprezentări și interpretările lor. Dacă alte instituții care produc și reproduc cunoaștere și informații sînt în general mute și oarbe cu privire la persoanele fără adăpost din Moldova, presa (presa tipărită, online și TV) este, de la o vreme – mai exact de vreo 10 ani –, destul de prolifică în producerea și reproducerea de informații și imagini despre persoanele fără adăpost. Dar ce văd oamenii la TV și ce citesc în ziare despre persoanele fără adăpost?
Am colectat în jur de 50 materiale de presă (articole, reportaje – scrise, radio și TV, știri, note etc.) referitoare, în principal sau tangențial, la persoanele fără adăpost (din Moldova). În baza unei analize tematice aplicată acestor materiale, am repertoriat o serie de teme și subteme care formează grila de conținut a acestui corpus de texte și materiale vizuale. Tabelul de mai jos reprezintă o listă de teme și subteme atribuite (de mine) la lectura acestor materiale[11]. Au fost selectate doar (sub)temele care dețin un număr de trei și mai mare de referințe.
Temele și subtemele dominante (frecvente) în materialele de presă referitoare la persoane fără adăpost (2010-2016)
| Teme / subteme | Descriere sumară a temei | Frecvență referințe |
| Boschetarii | Persoanele fără adăpost în reprezentarea pe care o vehiculează ceilalţi faţă de ei, mai ales faţă de acei consideraţi „irecuperabili” (boschetari, bomji etc.). | 84 |
| Boschetari-tomberoane | PAFA asociaţi cu persoanele care culeg din tomberoane. | 16 |
| Poliţia | Atunci cînd se vorbeşte despre poliţia că se ocupă sau ar trebui să se ocupe de persoane fără adăpost. | 14 |
| Centrul [adăpost] | Despre Centrul de găzduire și orientare pentru persoane fără domiciliu stabil și serviciile pe care le oferă PAFA. | 13 |
| Suport social | Se vorbește despre capitalul/ suportul social de care dispun PAFA: relaţii, părinţi, rude, prieteni etc. | 12 |
| Locuinţă-fraudă | Despre felul în care o persoană şi-a pierdut locuinţa în urma unei fraude. | 8 |
| Servicii sănătate | Despre felul în care PAFA beneficiază de servicii de sănătate. | 8 |
| PAFA-victime | PAFA sînt descrise ca victime ale diverselor forme de violenţă, fie din partea altor PAFA, fie din partea micilor criminali urbani. | 8 |
| Cerşit | Atunci cînd se vorbeşte că PAFA ar practica cerşitul sau cînd li se atribuie această practică. | 7 |
| Statul politici & servicii | Despre serviciile oferite de instituțiile de stat PFA. | 7 |
| Cum-devii-boschetar | Atunci cînd se vorbește și se explică procesul care conduce o anumită persoană să devină „boschetar”. | 6 |
| Locuinţă-fraudă-rude | Despre fraude de vînzare / cumpărare a locuinţei cu implicarea vreunei rude. | 6 |
| Servicii ONG & biserici | Despre diverse servicii destinate PAFA prestate de ONG, biserici și grupuri confesionale. | 6 |
| Asistenţa socială | Despre asistență socială şi asistenţii sociali care la un moment dat, ocazional sau sistematic, îngrijesc de PAFA. | 6 |
| Centrul-de-triere | Centrul de triere al Comisariatului de poliţie (închis în 2013) este locul în care poliția aducea persoanele fără adăpost, le identifica, le ținea cîteva ore sau zile și le dădea drumul înapoi în stradă. | 6 |
| Primărie | Despre Primăria (în general, a oraşului Chişinău) şi felul în care aceasta soluţionează problema PAFA. | 6 |
| Аlcoolism | Despre consumul de alcool excesiv de către PAFA, etichetat drept alcoolism sau despre simptome atribuite alcoolismului. | 5 |
| Escroci imobiliari | Despre escroci și escrocherii de nivel înalt, prin implicarea funcționarilor publici de diverse nivele. | 5 |
| Cîndva-a-fost… | Poveşti despre PAFA care cîndva au fost persoane respectate și recunoscute în mediul lor. | 5 |
| Partener de viaţă | Despre existenţa sau experienţa relaţiei persoanei fără adăpost cu un partener sau parteneră de viaţă. | 5 |
| Ajutor | Despre ajutorul primit (sau oferit) de la alţii: organizații, rude, prieteni, cunoştinţe, specialişti et al. | 5 |
| Guvernanţi | În care se vorbeşte despre guvernanţi, mai ales critic (de către subiecți PAFA). | 4 |
| Copii | Despre copiii PAFA şi relaţiile cu ei, în general dificile sau inexistente. | 4 |
| Spital-psihiatrie | Despre experienţa de tratament într-un spital de psihiatrie sau despre rolul acestei instituții în devenirea unei PAFA. | 4 |
| PAFA-devianţă | Atunci cînd PAFA sînt asociate cu acte de devianţă. | 4 |
| Rude | Despre existenţa sau absenţa rudelor ca potenţial suport / capital social sau lipsa acestuia. | 4 |
| Prieteni | Despre prietenii persoanelor fără adăpost sau lipsa lor. | 4 |
| Statistică PAFA | Despre diverse cifre vehiculate de reprezentanţi ai statului sau de ONG despre numărul PAFA. | 4 |
| Centru-abuz | Despre diferite forme de abuzuri față de beneficiari şi nereguli observate în Centrul de găzduire. | 4 |
| Stigmatizare -„boschetar” | Atunci cînd o anumită categorie de persoane fără adăpost – „cronice” – sînt etichetate / stigmatizate. | 4 |
| Consum alcool | Despre practicile PAFA de consum de alcool, considerat excesiv sau cronic. | 4 |
| Dumnezeu-destin | Referinţe la Dumnezeu de către PAFA ca la un stăpîn omnipotent şi omniscient, care deţine controlul vieţii şi destinului subiectului. | 3 |
| Asistență-stigmatizare | Cînd asistența face dovada unei forme de stigmatizare / discriminare față de PAFA, de către profesioniști. | 3 |
| Atitudine pozitivă | Cînd se vorbește despre diverse expresii de atitudine pozitivă manifestate de ceilalți față de PAFA. | 3 |
| Atitudini-presă | Atitudini și reprezentări despre PAFA vehiculate în presă. | 3 |
| Boschetari-vagabonzi | Cînd PAFA sînt asociate cu vagabonzii. | 3 |
| PAFA-frig | În care se vorbeşte despre persoanele fără adăpost care suferă de frig în timpul iernii. | 3 |
| PAFA-nebunie | Cînd persoanele fără adăpost sînt asociate cu anumite diagnosticuri psihiatrice. | 3 |
| Lenevie | Atunci cînd ceilalți îi consideră pe PAFA sau cînd persoanele fără adăpost însăși se califică leneşe sau despre lenevie ca un defect care i-ar caracteriza. | 3 |
| Divorţ | Despre divorț ca un declanșator al unor crize care ar conduce, în final, la pierderea suportului familial și al domiciliului stabil. | 3 |
| Sănătate publică | Despre servicii de sănătate adresate persoanelor fără adăpost pentru prevenirea unor epidemii și altor riscuri de sănătate publică. | 3 |
| Fraţi – surori | Despre relațiile PAFA cu fraţii şi/sau surorile, de regulă dificile sau inexistente. | 3 |
Fără să aprofundez analiza acestor teme – pe care o voi face cu o altă ocazie –, voi scoate în evidență ceea ce se poate reține la lectura textelor și ceea ce această grilă tematică o sugerează. Voi începe prin a spune că un număr mare – tot mai mare, în ultimii ani – de articole și reportaje propun o reprezentare și o înțelegere echilibrată asupra persoanelor fără adăpost și a altor persoane vulnerabile. Autorii unor asemenea articole nu se obosesc să se documenteze, să discute cu specialiștii și cu persoanele fără adăpost însăși. Aceste materiale propun cititorului, spectatorului sau ascultătorului cîteva scurte povești de viață, îi explică diverse motive – date de specialiști – pentru care niște oameni pot ajunge în stradă sau la Centrul-adăpost. Unele investigații, de o calitate remarcabilă, scot în vileag scheme criminale de escrocherie imobiliară cu implicarea funcționarilor publici (medici și manageri de spitale, asistenți sociali, funcționari de la primărie etc.), în urma cărora mulți oameni vulnerabili ajung în diverse instituții medicale și de plasament, iar apoi în stradă.
Totuși, lectura majorității materialelor de presă trădează o documentare sumară, o analiză necritică a faptelor expuse de martori și de specialiști și, astfel, reproduc același șir de stereotipuri despre persoanele fără adăpost, pe care le cunoaștem și le recunoaștem fără greutate în limbajul și simțul nostru comun. Odată cu răcirea vremii, reporterii de la principalele canale TV dau buzna la Centrul de găzduire și orientare pentru persoane fără domiciliu stabil din Chișinău (singura instituție publică de acest fel în municipiu[12]), de unde transmit știri despre victimele gerului printre persoanele fără adăpost și despre felul în care Centrul-adăpost îi găzduiește, le dă de mîncare și îi ajută, în ciuda localului supraaglomerat de beneficiari, mai ales la parterul clădirii, rezervat clienților ocazionali și celor cu dizabilități severe. Autorii unor asemenea știri și articole preiau în mod necritic termenul comun de „boschetar” – pe care de altfel îl împărtășește majoritatea lucrătorilor din domeniul social din Moldova – cu tot cu semnificațiile stigmatizante și discriminatorii cu care acest termen este conotat. Multe articole reprezintă persoanele fără adăpost într-un registru comico-ironic, în situații degradante: căutînd și alimentîndu-se din tomberoane, în stare de ebrietate avansată, în posturi de victime sau agresori. O altă categorie de articole, de departe preferabile celor „comice”, distorsionează la rîndul lor înțelegerea acestui fenomen, concentrîndu-se pe povești „spectaculoase” de mobilitate descendentă, de genul cazului cutărui fost mare actor, al unui savant cunoscut odinioară sau a unei alte persoane cîndva „de bine” care, iată, datorită unei conjuncturi nefaste sau unor escroci răufăcători, au ajuns în stradă sau la un centru de plasament. Aceste articole cheamă la sensibilitatea și la solidaritatea publicului pentru a scoate respectiva persoană din belea, dar nu zic nimic despre celelalte sute de „boschetari” care zac în locuri dosite de ochiul public.
Mai multe articole redau uneori realitatea dură a serviciilor oferite acestor persoane de către instituțiile statului: doi „boschetari” aruncați literalmente la gunoiște de către niște felceri, după ce personalul spitalului s-a „săturat” să-i mai deservească; razii (însoțite de abuzuri) făcute de poliție în adăposturi improvizate; o persoană internată la spitalul de psihiatrie, apoi externată și dusă în diverse alte instituții cu regim „special” din Transnistria și apoi „cazată” în Centrul de persoane fără adăpost, timp în care persoana își vede casa înstrăinată și privatizată de către terțe persoane; o asistentă socială a unui centru specializat spune că persoanele fără adăpost vor să trăiască așa cum trăiesc, pentru că: „Pe ei îi aranjează mai mult viața de boschetar. Acolo nu trebuie să te speli, nu trebuie să respecți anumite reguli, nu trebuie să faci curățenie. În stradă fac ce doresc și acest lucru le place”[13]. Unele articole arată suportul fragil pe care multe persoane fără adăpost îl au din partea familiei, a rudelor și a foștilor prieteni: unele dintre ele se văd abandonate, la bătrînețe, de către propriii fii și fiice, aceștia fiind în regulă bine merci și ducînd o viață decentă undeva în oraș sau în altă țară, cu familie și serviciu.
Atitudinea moldovenilor față de persoanele fără adăpost: între percepții și practici
Percepțiile moldovenilor față de concetățenii lor fără adăpost corespund cu ceea ce se vorbește și se face în raport cu acest grup de persoane de către instituțiile statului abilitate, presă, organizațiile non-guvernamentale și diferite biserici ce activează în domeniu filantropic și de protecție socială. Acceptarea redusă a acestor persoane de către cea mai mare parte a populației țării noastre face ecou cu politicile represive duse mult timp de către instituțiile de forță ale statului vizavi de persoanele fără adăpost, politici care se mai regăsesc și astăzi în unele practici de control autoritar / arbitrar față de persoanele fără adăpost. Funcționarii guvernului și ai primăriei, dar și asistenții sociali și alți profesioniști ai căror activitate vizează, între alte categorii, persoanele fără adăpost, nu-și ascund adesea o atitudine de desconsiderare, exprimată prin limbajul pe care îl folosesc, dar și prin practicile asistențiale (paternalist-autoritare) față de aceste persoane.
Mass-media nu face decît să reproducă, în cea mai mare parte, această atitudine negativă, existentă în societatea noastră (printre oamenii de rînd și printre profesioniști) față de persoanele fără adăpost. Totuși, un anumit număr de reportaje publicate în ultimii ani ne dau speranța unei abordări tot mai echilibrate și mai empatice din partea jurnaliștilor vizavi de acest grup de persoane vulnerabile.
Surprinzător în acest context ar putea părea disponibilitatea majorității respondenților la acest sondaj de a ajuta persoanele fără adăpost (cu bani, mîncare sau chiar cu adăpost). Această mărinimie corespunde cu o etică a ajutorării propovăduită între altele de religia creștină (de rit ortodox și de alte rituri), cu atît mai mult într-o țară în care majoritatea cvasi-absolută a cetățenilor se declară creștini ortodocși. Această disponibilitate ipotetică de a ajuta persoanele nevoiașe și în speță persoanele fără adăpost ne poate face încrezători că o politică socială de anvergură cu privire la aceste persoane ar putea să se bucure de o oareșicare susținere din partea populației moldovene.
N-ar trebui totuși să uităm prima parte a sondajului (cea despre distanța socială negativă față de PAFA). Puse în aceeași ecuație, aceste date ar putea sugera că moldovenii sînt gata să ajute persoanele nevoiașe (fără adăpost) atît timp cît acestea nu le calcă vecinătatea sau, și mai bine, nu le văd în genere. Contradicția dintre acceptarea negativă și dorința declarată de a ajuta persoanele fără adăpost se materializează în viața de zi cu zi în acțiuni colective de mobilizare de tip NIMBY împotriva deschiderii unor centre pentru persoane vulnerabile, ca în cazurile Centrului-adăpost de pe str. Haltei, Chișinău, al celui din Stăuceni (mun. Chișinău) sau în cel al unui centru de zi pentru copii cu nevoi speciale deschis dintr-o suburbie a capitalei, care au stîrnit nemulțumirile concertate ale locatarilor cartierelor respective[14].
Dar această disponibilitate de ajutorare cu rezerva ca cei ajutați să rămînă dincolo de raza de vizibilitate se potrivește cum nu se poate mai bine cu politica statului moldovean față de persoanele fără adăpost: atît existența unui centru-adăpost într-o zonă îndepărtată de spațiul public urban, cît și raziile periodice ale poliției pentru a ridica „oameni ai străzii” și a-i duce la respectivul centru-adăpost, au drept scop colateral și efect principal gestionarea vizibilității acestui grup de persoane, mai exact eliminarea lor din spațiul public, și mai puțin ajutorarea lor reală și durabilă.
Note:
[1] Acest sondaj (de tip omnibus) a fost realizat de IMAS – Moldova (director: Doru Petruți), pe un eșantion reprezentativ de 1091 de respondenți, în cadrul unui proiect de cercetare finanțat de OAK Foundation, Marea Britanie. A se vedea raportul integral al acestui omnibus („Percepțiile faă de persoanele fără adăpost din R. Moldova”, mai 2017) pe blogul autorului: http://petrunegura.blogspot.md/2017/06/perceptiile-fata-de-persoanele-fara.html (publicat pe 18 iunie 2017). Imaginile grafice din acest articol sînt preluate din acest raport privind rezultatele sondajului.
[2] Pentru comparație, acest nivel de acceptare este asemănător (păstrînd proporțiile și ajustînd categoriile de acceptare) cu nivelul de acceptare a persoanelor de etnie romă în R. Moldova, dar este mai mare față de, de exemplu, persoanele cu dizabilități mintale, ex-deținuții și persoanele LGBT. A se vedea Studiu privind percepțiile și atitudinile față de egalitate în Republica Moldova (publicație susținută PNUD și Oficiul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului în Moldova), Chișinău 2015, tabelul 4, p. 19.
[3] „Altceva” include: angajare în cîmpul muncii – 7.1%, cu un sfat – 4.7%, ajutor social – 1.3%, ajutor medical – 1.1% etc. Raportul IMAS.
[4] Despre conceptul de „distanță socială” și felul în care acesta a fost și poate fi aplicat în cercetările percepțiilor față de persoanele fără adăpost, a se vedea: Darrin James Hodgetts, Ottilie Emma Elizabeth Stolte, Alan Radley, Chez Leggatt-Cook, Shiloh Groot and Kerry Chamberlain, “‘Near and Far’: Social Distancing in Domiciled Characterisations of Homeless People”, Urban Studies, 1–15, 2010, DOI: 10.1177/0042098010377476, 1-15.
[5] Multe dintre aceste diferențe se plasează în limita sau la limita marjei de eroare (de ±3.0%); cu toate acestea, se observă o tendință vizibilă în diferența deseori constantă între diferite categorii și asemănarea în răspunsurile la întrebările din aceeași categorie, de exemplu „În ce fel ați ajuta o persoană fără adăpost?”.
[6] Rata de activitate a persoanelor tinere (15-24 ani) este de 19,6%, față de 49% – 25-34 ani și 60% – 35-44 ani. Vezi „Rata de activitate, ocupare si somaj pe Grupe de virsta, Rate, Ani, Sexe si Medii”: www.statistica.md (consultat la 18.06.2017).
[7] Ne bazăm această asumpție și reflecțiile teoretice din acest compartiment pe principiile școlii franceze de psihologie socială, în special teoria reprezentărilor sociale, elaborate, teoretizate, aplicate metodologic și verificate empiric de către cercetători precum Serge Moscovici, Jean-Claude Abric, Willem Doise, Denise Jodelot. A se vedea și aplicările acestui model teoretic de către un grup de cercetători români (și moldoveni), în principal de la Universitatea de la Iași. Vezi în special: Adrian Neculau și Gille Ferréol (coord.), Minoritari, marginali, excluși, Iași, Polirom, 1996.
[8] Despre reglementarea persoanelor fără adăpost în URSS, vezi Stephenson, Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia (Hampshire & Burlington: Ashgate, 2006), 73-94; Татьяна Ластовка, «Тунеядство в СССР (1961–1991): юридическая теория и социальная практика», Антропологический Форум № 14, 2011.
[9] A se vedea Lilian Negură, Le Travail après le communisme. L’émergence d’une nouvelle représentation sociale dans l’espace postsoviétique, Québec, Presses de l’Université Laval, 2007.
[10] Vezi la acest subiect Petru Negură, „De ce homeleşii americani sînt vizibili, iar bomjii moldoveni – nu?”, PATZFORMA. Revistă de critică socială, 20/06/ 2015. URL: https://platzforma.md/de-ce-homelesii-americani-sint-vizibili-iar-boschetarii-moldoveni-nu/ (consultat la 20/06/2017).
[11] Această analiză tematică a fost realizată cu ajutorul programului de analiză calitativă a datelor NVivo-10.
[12] Vezi Petru Negură, „Politicile statului față de persoanele fără adăpost în Republica Moldova după destrămarea URSS: între „mîna dreaptă” și „mîna stîngă”. Cazul Centrului-adăpost din Chișinău”, PLATZFORMA. Revista de critică socială, 13/06/2017, URL: https://platzforma.md/politicile-statului-fata-de-persoanele-fara-adapost-in-republica-moldova-dupa-destramarea-urss-intre-mina-dreapta-si-mina-stinga-cazul-centrului-adapost-din-chisi/ (consultat pe 24/06/2017).
[13] Stela Televcă, „În casa oamenilor fără case”, Timpul de dimineaţă, 28 Noiembrie 2012.
[14] Petru Negură, „Suntem oare o societate bolnavă? Despre solidaritate, filantropie şi finanţarea ONG-urilor sociale în Republica Moldova”, PLATZFORMA. Revistă de critică socială, 15/12/2013. URL: https://platzforma.md/sintem-oare-o-societate-bolnava-despre-solidaritate-filantropie-si-finantarea-ong-urilor-sociale-in-republica-moldova/
Imagine de fundal: Ramin Mazur.
Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre https://platzforma.md și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.
