Impactul detenției asupra femeilor din penitenciarul de la Rusca

Subiectul acestui articol are la bază studiul antropologic realizat la solicitarea Misiunii Norvegiene de Experți pentru Promovarea Supremației Legii (NORLAM) în colaborare cu Departamentul Instituțiilor Penitenciare (DIP) de către Centrul de Cercetări Calitative în Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova.

Studiul dat vizează femeile aflate în detenție la Penitenciarul nr. 7 de la Rusca și face o încercare de a stabili, din perspectivă socio-antropologică, conexiunea între fenomenul violenței asupra femeilor și infracțiunile săvârșite de către acestea, precum și impactul violenței în familie și a detenției asupra percepțiilor femeilor privind trecutul, prezentul și viitorul lor. Studiul analizează modul în care violența exercitată asupra femeilor a condiționat săvârșirea de către acestea a infracțiunilor cu caracter violent, cum sunt omorul, violența în familie, vătămări corporale grave și altele.

Având în vedere complexitatea subiectului, au fost aplicate metoda interviului și metoda anchetei. Culegerea datelor pe teren a fost realizată în luna august 2016. Metoda interviului a permis colectarea și interpretarea informațiilor despre manifestările subiective ale vieții femeii. Femeile deținute participante la interviuri au fost selectate în baza tipului de infracțiune săvârșit. Majoritatea femeilor selectate pentru interviu au fost condamnate pentru infracțiuni cu caracter violent. Au fost aplicate 50 de interviuri.

Prin intermediul metodei anchetei, din numărul total de 362 deținute, 300 femei și-au exprimat acordul de a completa chestionarul. Refuzul celorlalte deținute de a participa la cercetare prin completarea chestionarului a fost argumentat, în general, prin lipsa încrederii în schimbare pe care această cercetare ar putea să o producă.

La întrebarea din chestionar dacă au fost victime ale violenței în familie până a ajunge în penitenciar, 129 dintre femeile chestionate, sau 43%, au răspuns afirmativ (Tabelul 1).

Tabelul 1. Numărul femeilor condamnate – victime ale violenței

	Victime ale violenței în familie
	Răspunsuri	Numărul de deținute	Procent
	Da	129	43,0%
	Nu	171	57,0%
	Nu știu/Nu răspund	0	0,0%
	TOTAL	300	100,0%

Actele de violență asupra femeii și asupra copiilor ei provoacă o serie de consecințe, afectând calitatea vieții lor[1]. Afectate sunt sănătatea fizică, trăirile emoționale ale femeii, viața ei socială, statutul său social. În cadrul interviurilor, femeile relatează că în urma actelor de violență, au suferit o serie de traume fizice cum ar fi vânătăi, răni, oase frânte, traumatisme craniene, pierderi de sarcină etc. În plan emoțional și psihologic, cele resimțite de victimă devin stări depresive, anxietate, fobii etc. Sunt descrise cazuri de absență de la serviciu pe motiv de boală, ca urmare a actelor de violență.

Din interviuri desprindem că actele de violență devin sistematice și sunt precedate de cele mai dese ori de consumul de alcool de către agresor. La femei intervine stresul post-traumatic, descris în literatura de specialitate ca retrăirea permanentă a fricii intense, manifestarea hiper-vigilenței, respingerea suportului venit din exterior și săvârșirea infracțiunilor[2].

Abuzul și expunerea la mediul incontrolabil de stres reprezintă precursori ai problemelor de comportament al femeilor infractoare[3]. Orice disfuncție în mecanismele de depășire a stresului pot accentua ulterior efectele negative ale traumelor suferite în copilărie și ale victimizării[4]. Cu alte cuvinte, femeile care au săvârșit infracțiuni  nu doar au trecut prin experiența victimizării, ci și au capacități mai limitate de a face față factorilor de stres, sporind, astfel, considerabil efectele acestora[5].

Violența fizică este descrisă ca pălmuire, împingere, bruscare, tragere de păr, lovire cu pumnul, lovirea cu piciorul, amenințarea cu obiecte periculoase (cuțit, topor), fracturarea de oase. Violența psihologică este relatată ca fiind exprimată prin insultare, subapreciere, umilire în prezența altor persoane, intimidare intenționată, amenințare verbală. Violența economică comisă de soț/concubin presupune survenirea a cel puțin uneia din următoarele situații: ia banii pe care i-a câștigat femeia; refuză să dea bani suficienți pentru cheltuielile curente ale gospodăriei, profită de faptul că femeia nu are unde pleca. Izolarea socială din partea soțului/concubinului se manifestă prin interzicerea, limitarea întâlnirilor cu prietenii, limitarea vizitelor în familie, insistă mereu să știe unde se află femeia, devine furios dacă femeia vorbește cu un alt bărbat.

Relatările femeilor condamnate despre actele de violență manifestate față de ele

 

„Mama mea a trăit cu tata de al doilea și pe ea foarte rău o bătea și pe noi ne bătea. Tatăl meu când a decedat, eu aveam 12 ani, apoi după ce m-am măritat și la mine în familie tot foarte multe bătăi au fost, că am și cicatrici. Așa a fost 6 ani și jumătate. Am suportat pentru că am vrut să aibă copiii mei tată drept, să nu crească ei cu tată vitreg cum și eu. Când am văzut că a ridicat mâna și la copii eu nu am putut să suport și ne-am despărțit.” „…eu mult am suferit din cauza violenței domestice. Cu soțul meu am trăit 21 de ani, dar dacă se întâmpla să mă bată eu ascundeam, nimeni nu a știut despre asta. Nici la serviciu mă stăruiam să nu afle, în brigadă ascundeam de la colegii de lucru că sunt toată tăiată și fărâmată de soț. Oricum eu lucram și nimeni nu mă știa ce mi s-a întâmplat, oricum eu lucram. Eu ascundeam acest fapt pentru că aveam copii mici și voiam ca tata să fie alături de ei, să aibă copiii un tată.” „Eu nu am avut căldură de tată, eu nu am știut ce-i căldura de tată, eu am avut o mămică, pe care o am și acum… (plânge). Într-adevăr, este dureros. Eu la 14 ani m-am căsătorit și la 15 ani am născut-o pe fiica mea. Tatăl meu a băut, o bătea pe mămica, dacă noi ne culcam, ne culcam îmbrăcați și cu încălțămintea lângă pat… Pe frig fugeam și unde nimeream, acolo ne culcam și noi, am dormit și în remorca tractorului, în gogoneața de la porc… cu fetița mea în brațe, când am dormit acolo, îmi aduc aminte, mama venea cu o farfurie cu borș ca să mâncăm, pe ascuns, eram eu cu fetița mea. Tata a prins-o și a bătut-o… noi mergeam pe la oameni cu lucrul ca să avem ce mânca, ca să ne dea unde să dormim și noi la cald… Nu a fost om… nu găsesc cuvinte să vorbesc despre el, eu vreau să vorbesc ceva de bine despre el, caut, dar nu găsesc… E tatăl meu.. Era alcoolic…”

 

Analiza datelor cantitative a demonstrat faptul că 35,7% din femeile supuse violenței domestice nu s-au adresat nimănui, considerând că astfel nu ar beneficia de ajutor real. 42,6% din femei au apelat la poliție (a se vedea Tabelul 3).

Tabelul 3. Raportarea cazurilor de violență domestică

	Persoana/instituția la care ați apelat
		Numărul de deținute	Procent
	Rude	22	17,1%
	Prieteni	3	2,3%
	Poliție	55	42,6%
	Asistent social	0	0,0%
	Altele	3	2,3%
	Nu am apelat	46	35,7%
	TOTAL	129	100,0%

Analiza datelor cantitative a demonstrat, de asemenea, faptul că, din cele 129 femei supuse violenței domestice, 109 au fost condamnate pentru infracțiuni cu caracter violent (a se vedea Figura 1), săvârșite fie împotriva soților/concubinilor, fie împotriva unuia dintre părinți.

Figura 1. Ponderea condamnărilor pentru infracțiuni cu caracter violent a victimelor violenței domestice

 

Impactul detenției asupra familiei femeii condamnate

Impactul detenției este resimțit dureros de copiii deținutelor. Analiza datelor cantitative a relevat faptul că din cele 300 de deținute care au completat chestionarul, 94 au copii cu vârsta de până la 16 ani.

Tabelul 4. Numărul deținutelor care au copii cu vârsta de până la 16 ani

Deținutele cu copii până la 16 ani
Răspuns	Numărul de deținute	Procent
Da	94	31,3%
Nu	206	68,7%
TOTAL	300	100,0%

Femeile vorbesc despre situațiile în care copiii lor au suferit în școală, în comunitate, din cauza statutului de deținută a mamei, dar și despre acele griji care și le fac privind prezentul și viitorul copiilor lor.

Copiii sunt discriminați din cauza detenției mamei și cresc fără dragoste maternă. Fiind separați de mamă, ei adoptă un comportament negativ. Recomandarea psihologilor în acest sens este de a menține legătura părinților aflați în detenție cu copiii lor.

Relatările femeilor condamnate despre relațiile cu familia

„Când fata la școală i-a spus că mama stă în pușcărie. În sat familiile vorbesc și copilul merge la școală și a trântit vorba, spune cum este realitatea. I-au spus fiicei. Ea le-a răspuns: „Eu știu unde este mama mea. Voi aveți grijă de mamele voastre, iar eu de a mea”. Nu s-a certat și nici copiii nu i-au mai spus nimic.” „Asta și mă susține pe mine, că nu am probleme. Copiii sunt în clasa a 6-a, a 4-a și 1-a, merg la școala din sat. Cei din școală știu că eu sunt în penitenciar, la început erau probleme, dar acum este totul foarte bine. Și satul s-a obișnuit.”

Diverse studii subliniază importanța mamei în preajma copiilor atât în primii ani de viață, cât și în cei care urmează, astfel încât să fie împlinite nevoile emoționale. Consecință a absenței mamei sunt copiii timizi, retrași, fără încredere în sine, fără încredere în relații etc. Unele dintre deținute ne relatează că copiii lor nu cunosc despre detenția mamei cu scopul de a-i proteja și că aceștia suferă din cauza absenței ei. „Dragostea de mamă este pentru copil o sursă, dar și o condiție esențială care transformă copilul într-o ființă socială”[6].

Relatările femeilor condamnate despre relațiile cu familia

Fiului meu eu nu i-am spus că sunt aici, soțul îi spune că eu sunt la lucru, nu vreau să-l traumez. Copilul meu s-a născut aici în penitenciar, până la vârsta de 3 ani am fost lângă copilul meu, apoi mi l-au luat.” „Copiii mei sunt în grija mamei. Ei nu cunosc că eu sunt aici. Mamei îi este greu să se descurce. Ne temem să nu o ia pe o cale greșită.” „Copilul în primul rând suferă. Când el întreabă – unde e mama, unde e tata, dar de ce bunica mă ia de la grădiniță? Aceasta este foarte dureros.”

În conformitate cu experiența femeilor, părinții sau rudele în grija cărora au rămas copiii depun efort pentru a-i crește și educa, doar că se ciocnesc de astfel de probleme cum ar fi lipsa de experiență și mijloace financiare limitate.

„Copiii au rămas acasă împreună cu soțul meu și mama se ducea, îl ajuta, spăla, îi ducea mâncare. Au stat un an și 7 luni cu soțul acasă. Au început problemele cu casa, ajutoarele, nu i se permitea, ba trebuia să facă un document, când primea 1000 lei, când nu primea și a vorbit cu nașa, cu vara mea, este rudă cu noi, și a vorbit și cu asistenta socială, a dat copiii la nănășica în satul vecin cu satul nostru.” „Soțului îi este greu. Pune întrebări cum să-l educe, își dorește mult să educăm bine, pentru viitorul copilului, pentru al nostru, dar este greu că eu nu sunt alături… El înțelege odată ce zilele trec, că copilul are nevoie mult de mamă, că el ca bărbat face față, dar nu deplin.”

Femeile deținute sunt îngrijorate de faptul că nu sunt aproape de copiii lor atunci când aceștia au nevoie. Intervievatele sunt conștiente de importanța îngrijirii, educației materne, importanța comunicării care contribuie la dezvoltarea armonioasă a copilului.

Relatările femeilor condamnate despre relația cu copilul

„Mi-e frică să scap ceva din viața copilului, îmi doresc să fiu lingă copil, îmi provoacă durere că nu am văzut când a făcut primii pași, înțeleg că tot ce face mai departe eu nu văd și asta îmi provoacă durere.” „Sigur că comunic, eu îl iubesc foarte mult. El mă iubește. Știți vârsta, eu trebuia să fiu lingă el, până la 12 ani poate să fie cu bunica, cu bunelul, dar pe urmă se începe –  amicii îi dezbat pe dânșii de la educație și trebuie să-i sfătui cu cine să fie prieteni, cu cine nu… Să nu fie creduli.” „Vreau acasă deoarece fata este la vârsta adolescenței, și tineretul este periculos. Îți este frică, copilul e frumos. Eu cred că fiecare mamă așa retrăiește.”

Studiile demonstrează că copiii femeilor condamnate (sau a părinților condamnați) sunt supuși unui risc de detenție în viitor, deoarece aceștia, în cele mai multe cazuri, sunt crescuți în orfelinate sau de către bunici. De exemplu, la Instituția de corecție pentru minori din Nebraska, 44% din deținuți aveau părinții care au fost sau încă mai sunt deținuți în instituții penitenciare[7].

Atunci când vorbesc despre familia lor, majoritatea deținutelor vorbesc despre copiii și părinții lor. În aprecierile pe care le regăsim, noțiunea de familie începe a fi explicată prin cuvântul tot. Tot – adică un întreg univers de care la moment sunt parțial lipsite, tot fiind format din părți ea și cei dragi. Totul ca semnificație presupune unitate, a fi una cu celălalt, care poate fi copilul sau părintele sau soțul. Tot înseamnă și complet, din care nu lipsește nimeni sau nimic, referindu-ne la familie. Din interviurile realizate reiese că dacă nu ai pe cineva drag care să fie după zidurile penitenciarului, este foarte greu să supraviețuiești în penitenciar. Gândul că cineva este acolo, că se gândește la ea, că o așteaptă, cu care comunică și pentru care simte că este importantă, o face pe femeie să treacă mai ușor prin momentele negative. O lecție învățată este înțelegerea valorii familiei.

Relatările femeilor condamnate despre semnificația familiei

„Asta e totul. Mai ales fiica, ea îmi dă totul, viață. Eu știu că sâmbăta am de sunat, eu o aud pe mama, eu aud fiica și eu pot să lucrez, nu mă doare nimic.” „Pentru mine familia este viața mea, respirația mea. Chiar și aflându-mă aici eu mă strădui să câștig, trimit fetei cadouri – jucării, gentuțe, în măsura posibilităților mă strădui chiar și de aici să-i întrețin. Cit câștig eu trimit încolo. Eu îmi opresc minimul. Mie îmi ajung 400 lei aici. Restul trimit acasă.”  „Familia pentru mine este acel mediu uman în care mă simt cel mai bine. Ei sunt speranța mea, nu am simțit niciodată că ei mi-ar reproșa că i-am făcut de râs. O altă lecție – închisoarea m-a învățat cât e de importantă familia. În libertate simți altfel – serviciu, prieteni, medii diferite în care familia avea un rol mai secundar, dar aici rolul ei îl înțelegi sută la sută.”

Familiile deținutelor le susțin atât cât pot, acest suport emoțional le dă speranță în viitorul pentru unele apropiat, pentru altele mai îndepărtat.

Deținutele care nu au susținere din partea părinților, fraților, copiilor percep negativ familia. Deținutele vorbesc direct despre faptul că familiile s-au dezis de ele și că ele nu mențin relațiile cu nimeni dintre membrii familiei. La întrebarea despre felul în care își percep familia nu urmează răspunsuri desfășurate. Deseori, deținutele se rezumă la un simplu „Nu știu”.

Relatările femeilor condamnate despre modul de a vedea familia

„Familia s-a dezis de mine.” „Familie nu mai am, întorcând-mă la libertate vreau să îmi cresc copilul, nu vreau să mă mai căsătoresc, m-am dezamăgit. Nu mai cred în familie, cu mama nu țin legătura. Cu familia biologică nu țin legătura, ei practic s-au dezis de mine. Unica dorință după posibilitate să îmi ajut frații. „Eu nu mențin legătura cu nimeni, mama mea este în viață, dar de când am nimerit aici consideră că o fac de rușine și refuză să comunice cu mine la telefon.”  „Că ești îndepărtată de ai tăi și se dezic. Surorile mele s-au dezis de mine, mama mea tot. Eu am murit pentru ei în prima zi când am ajuns în pușcărie. Știind că eu nu sunt vinovată. Ele așa au hotărât, înseamnă că așa trebuie să fie. Până nu mă eliberez ca să pot sta de vorbă cu ele, eu nu o să pot rezolva nimic.

Reflecții asupra viitorului

Deținutele enunță în interviurile realizate frica pentru viitor. Ele o explică prin faptul că cineva ar putea să le amintească trecutul de deținută și drept consecință, să dăuneze prezentului și viitorului. Viitorul este incert din mai multe cauze: discriminare față de aceste femei, lipsa unui loc de muncă care este greu de găsit după detenție, rușinea de a reveni în comunitate, incapacitatea de a se adapta la libertate după mulți ani de detenție, lipsa unui loc de trai, precum și faptul că nimeni nu le așteaptă.

Această percepere negativă a viitorului le face pe unele femei să fie cu gândul la felul în care vor putea supraviețui în societate.

Reflecțiile femeilor condamnate despre viitor

„E o pată pe viață. Chiar dacă știu pentru ce stau, dar totuna este pată pentru totdeauna. Când am să ies la libertate, mă gândesc, cu degetul o să mă arate.” „Mă sperie, îmi este frică de partea cealaltă, te sperii ce te așteaptă iarăși în partea aceea. Ca să știi unde să te duci, ce să faci, unde să lucrezi… Prima dată când am ieșit, mi-am găsit lucru, am lucrat pe specialitate – bucătar-culinar la Green-Hills. Și când am scris cerere, acolo era întrebare dacă am fost deținută, eu am spus că nu, dar ei peste jumătate de an au verificat, la mine pretenții nu au avut, ei m-au chemat: „De ce nu ai scris?” Dar eu am spus: „Dar voi ați fi scris în locul meu?” Mi-au spus: „Noi pur și simplu nu avem voie să luăm așa oameni la lucru”… Eu am scris cerere… La noi în stat e foarte rău lucrul acesta, la lucrul de stat poți să te angajezi, dar lucrezi pentru bănuți… să te aranjezi în altă parte nu poți, ai pată albă… aceasta sperie, pentru că nimeni nu știe ce-l așteaptă, unde se va putea angaja.” „Ce voi face eu la libertate? Cum mă voi putea aranja la lucru? Cum aș putea să îmi întrețin familia? Să-mi ridic mai departe copiii. Voi avea vreun fel de susținere măcar temporară? Pentru ca să nu mă întorc acolo, de unde am ieșit…”   „Se vede când ai ieșit la libertate că ai fost în penitenciar și nu te poți încadra la lucru. Dar când te duci undeva îți cer anumite documente. Și când te văd că ai ieșit din penitenciar nu te primesc nicăieri. Când aud că ai fost închis, apoi… Care ies de aici nu își găsesc de lucru, iată una a ieșit, de măritat s-a măritat, dar nu își găsește de lucru, umblă cu ziua la acela, la acela. Dar din ce cauză. Păi a ieșit acum din pușcărie și lumea se teme să te ia la lucru. Nici acei din familie… parcă te așteaptă te așteaptă dar când te duci acasă… tot pot să nu te primească cu inima deschisă și cu brațele deschise.”  „Mă tem ca societatea să nu mă acuze pentru ceea ce am săvârșit. Mă tem că nu voi apuca să îmi văd mama în viață, sper să nu fie așa.”   „Va rog să spuneți că și la libertate ne dorim ca să fie cineva care să se ocupe cu noi gratuit, când ieșim de aici. La fel ne dorim ca și în perioada în care ne aflăm aici să fie organizate diferite treninguri.”

Deținutele care au de ispășit pedeapsa în viitor, mai mult de 10 ani, se văd parte a mediului penitenciar. Pentru ele este important de a avea posibilitatea de a lucra pentru a se întreține și pentru a le fi redus termenul de detenție.

Reflecțiile femeilor condamnate despre viitor

„Să mă duc să lucrez în altă parte, să am de lucru postoiano… nu cum acum în brigadă, o zi lucrează, o zi nu, să am lucrul meu… și vara și iarna… altceva nu-mi trebuie nimic. Să facem capica noastră…” „Familia înseamnă cu cine stau…,  15 ani mai am.”

Cu toate acestea, câteva dintre femeile intervievate și-au exprimat siguranța că în viitor vor avea susținere de la cei dragi, că se vor descurca, deoarece au conștientizat că au greșit. Unele femei condamnate relatează despre cursurile la care au mers în penitenciar și speră că cunoștințele obținute le vor fi de ajutor. Altele leagă viitorul de ceea ce își propun să realizeze pe viitor, cum ar fi studiile, familia, serviciul, prieteni noi etc.

 Reflecțiile femeilor condamnate despre viitor

„Nu am gânduri de neliniște față de viitor pentru că copiii mă așteaptă și eu nu am cu nimeni nimic.” „Pe mine închisoarea foarte multe lucruri pozitive m-a învățat. Știu oamenii pe care mă pot bizui, am înțeles care sunt prietenii adevărați, pentru că ei s-au ales singuri, nu eu i-am ales.” „Viitorul? Eu am terminat studiile de bucătar, aș vrea să termin și alte specialități de aici, vreau să fiu în familie, alături de copil, să învețe, să se dezvolte.” „Vreau o familie in viitor, vreau studii, vreau sa fiu designer de interior.”

Succesul reintegrării femeilor își are rădăcinile în felul în care se raportează la timp, la trecut, prezent și viitor. Tentația, slăbiciunea, impulsivitatea, lipsa de chibzuință, dar și condițiile opresive în care au crescut și trăit le-au adus pe femei acolo unde nici nu ar fi gândit să ajungă. Multe dintre femei își concentrează atenția pe trecutul negativ în care experiențele negative au fost mai multe decât cele pozitive, pe un prezent fatalist în care acceptă soarta fără să depună efort pentru schimbare, pe un viitor incert, când nu au stabilite obiective clare.

Concluzii generale

Istoriile vieții colectate ne-au arătat modul, trăirea și interpretarea de către femeile deținute a evenimentelor din viața lor personală și anume că violența comisă asupra femeii este una dintre cauzele crimelor săvârșite, în special în cazul condamnării pentru omor sau al altor infracțiuni cu caracter violent.

Cercetarea realizată a confirmat că din cele 300 de femei care au participat la studiul cantitativ, 43% au declarat că au fost supuse violenței în familie din partea soțului/concubinului, părinților. Din aceste 43% femei victime ale violenței în familie, 84,5% femei au fost condamnate pentru infracțiuni cu caracter violent. Astfel, în baza acestor indici, interpretați în contextul experienței de viață a femeilor deținute, în felul în care această experiență a fost descrisă și analizată de către respondente, se poate deduce că, în mare parte, crimele comise de către aceste femei reprezintă un răspuns la experiența îndelungată de opresiune și violență domestică.

Victimele violenței în familie sunt rezervate să apeleze la poliție, motivând că este o problemă din interiorul familiei sau invocând frica vorbelor în comunitate. Mai mult, deseori implicarea poliției presupune aplicarea față de agresor a unei amenzi achitate din bugetul precar al familiei, fapt care o determină pe femeie să renunțe la raportarea cazului de violență organelor de poliție. Uneori, însă, un alt motiv pentru reticența de a raporta cazurile de violență ține de amplificarea agresivității după reîntoarcerea agresorului reținut de poliție.

Violența asupra femeii are consecințe fizice și emoționale negative asupra copiilor ei. Copiii trăiesc într-o stare constantă de stres și anticipare, așteptând ca agresivitatea să fie manifestată oricând. Efectele pot include sentimente de teamă, neîncredere, rușine, neputință, stimă scăzută de sine, dar și riscul de comportament delincvent în viitor.

În cadrul interviurilor realizate, femeile au menționat că una dintre consecințele detenției este relația afectată între mamă și copil. Femeile Intervievate afirmă că detenția are un impact negativ pe plan relațional și afectiv în viața lor, iar cei care suferă cel mai mult sunt copiii lor.

Majoritatea femeilor condamnate își percep viitorul în culori sumbre. Ele admit că reintegrarea lor în societate va fi foarte dificilă, în condițiile în care le va fi foarte greu să găsească un loc de muncă și în care prevalează stigmatizarea în comunitate față de foștii deținuți.

Recomandări

Detenția constituie doar o etapă din viața deținutelor. Aceasta trebuie folosită cât mai eficient în scopul recuperării sociale a acestora; resocializarea începe din momentul încarcerării și trebuie să continue întreaga perioadă a detenției. În acest sens, sunt necesare programe elaborate și aplicate de specialiști în domeniul psihologiei, asistenței sociale, pedagogiei etc. și sprijin din partea administrației penitenciarelor prin alocarea de timp și spațiu adecvat pentru aceste activități.

• Elaborarea și derularea unor programe de asistență și consiliere individualizată pentru femei victime și/sau făptașe în cazuri de violență, prin care să se urmărească conștientizarea actelor de violență asupra propriei persoane și asupra celorlalți; ameliorarea imaginii de sine prin evaluarea corectă a calităților și a defectelor personale, prin proiectarea unor experiențe pozitive în viitor etc.; dobândirea autocontrolului privind impulsurile violente; dobândirea capacității de autoanaliză a propriului comportament și altele. În cele din urmă, dar și nu în ultimul rând, instruirea femeilor de a reacționa adecvat la fapte de violență săvârșite asupra lor și copiilor lor, astfel încât să se evite perpetuarea violenței prin comportamentul propriu.
• Realizarea consilierii psihologice individuală și/sau în grup de o calitate mai înaltă decât cea care este posibilă la moment în penitenciarul Rusca. Unele dintre deținute relatează despre gânduri suicidare pe care le-au avut înainte de a ajunge în penitenciar, dar și în momentul aflării în penitenciar.
• Evaluarea permanentă a programelor de reabilitare și reintegrare de către experți în domeniu, ale căror subiect este femeia deținută. Invitarea psihologilor, juriștilor din afara penitenciarului care ar acorda asistență, ceea ce va facilita o vizibilitate și o analiză mai obiectivă a problemelor reale cu care se confruntă deținutele.
• Consilierea filosofică poate fi de un real folos, deoarece în cadrul ei se poate ajunge la un comportament mai puțin violent, iar femeia este abordată ca individualitate. În cazul consilierii filosofice, poate avea loc un dialog cu scopul examinării acelor probleme care nu se încadrează în sfera patologicului, dar sunt legate de crize existențiale, dileme morale, lipsa sensului vieții, prezența ideii morții la femeile care trec prin toate aceste încercări.
• Elaborarea unui mecanism legal ce ar permite scăderea din termenul de pedeapsă nu doar prin muncă, dar și prin alte activități la care participă deținutele, mai ales în cazul acelor femei care au copii minori care cresc fără sprijinul emoțional necesar și fără dragostea mamei.
• Atenție sporită din partea procurorilor, judecătorilor la acele cauze în care femeia este învinuită pentru omor, violență în familie etc., primind o pedeapsă prea aspră în viziunea deținutelor, să țină cont de circumstanțele atenuante și anume de condițiile de opresiune și violență la care au fost supuse în familiile lor ani în șir.
• Prevederile legale interzic orice fel de discriminare, dar fostele deținute se confruntă cu următoarea problemă – accesul limitat la un loc de muncă. Se cere deci acordarea unui sprijin consistent deținutelor la ieșirea din penitenciar pentru a le facilita reinserția socială și astfel a reduce recidiva. Crearea condițiilor de a beneficia de instruire profesională, consiliere în vederea sporirii încrederii în sine.
• Dezvoltarea și aplicarea cadrului legislativ privind violența asupra femeii, elaborarea unei metodologii de punere în practică a acestora, formarea profesională a polițistului de sector privind abordarea corectă a cazurilor privind violența domestică. Respectarea reală a principiului garantării siguranței victimei violenței în familie și atragerea la răspundere de către poliție a agresorilor pentru acțiunile lor.

În comunitate:

• Organizarea campaniilor de informare privind drepturile omului, egalitatea de gen, cadrul legal existent și al politicilor și serviciilor disponibile în comunitate pentru victimele violenței în familie. Organizarea campaniilor de sensibilizare a comunității față de fenomenul violenței în familie, care este o problemă socială, nu personală.
• Activități educative la orele de educație moral-spirituală, dirigenție etc. privind non-toleranța violenței în familie, școală, comunitate prin explicarea de timpuriu că violența nu trebuie tolerată. Derularea unor programe de informare privind modalitățile adecvate de gestionare a cazurilor de violență centrate pe auto-control, comunicare, mijloace legale etc.
• Atenție sporită față de copiii deținutelor în comunitate, să se lucreze cu specialiștii din domeniul protecției drepturilor copiilor, asistenței sociale, psihologiei, care să poată răspunde problemelor și necesităților acestor copii.
• Contextul social, comunitar, familial să fie pregătit în vederea evitării pe cât posibil a etichetării și stigmatizării femeii venite din detenție. Aceasta poate fi realizată prin intermediul organizațiilor nonguvernamentale, asociațiilor creștine care să susțină aceste femei. Implementarea unor programe în localitate care să includă servicii de calitate, un ajutor atât financiar cât și psiho-emoțional pentru femeile eliberate, pentru ca acestea să își găsească mai ușor locul lor în cadrul comunității lor de origine.

Note:

[1] Vezi la acest subiect: Intervenția eficientă a poliției la cazurile de violență în familie în Moldova, Editura Bons Offices, 2013;  Studiu privind realizarea drepturilor victimelor violenței în familie în sistemul de asistență și protecție din Republica Moldova, Chișinău, 2013, http://www.lastrada.md/publicatii/ebook/Violenta_raport_rom.pdf

[2] Nica-Udangiu, L., „Managementul diagnostic și terapeutic al tulburării post-traumatice de stres și al tulburării acute de stres”, Revista Română de Psihiatrie, nr. 3-4/2002

[3] David F. Tolin and Edna B. Foa, “Sex Differences in Trauma and Posttraumatic Stress Disorder: A Quantitative Review of 25 Years of Research,” Psychological Bulletin 132, no. 6 (2006): 959–92

[4] Elizabeth J. Susman and Kathleen Pajer, “Biology-Behavior Integration and Antisocial Behavior in Girls,” In Aggression, Antisocial Behavior, and Violence among Girls: A Developmental Perspective, Duke Series in Child Development and Public Policy, edited by Martha Putallaz and Karen Bierman (New York: Guilford Publications, 2004), pp. 23–47.

[5] Maude Dornfeld and Candace Kruttschnitt, “Do the Stereotypes Fit? Mapping Gender-Specific Outcomes and Risk Factors,” Criminology 30, no. 3 (1992): 397–419

[6] Ciofu C., Interacțiunea părinți-copii, Editura medicală Almatea, București, 1998. https://ru.scribd.com/doc/3228911/Carmen-Ciofu-Interactiunea-parinti-copii

[7]Henriques, Z. 1982. Imprisoned mothers and their children: A descriptive and analytical study. Lanham, Md.: University Press of America. Locy, T. 1999.; Like mother, like daughter: Why more young women follow their moms into lives of crime. U.S. News and World Report, 4:18-21.

 

Fotografie de fundal de Ramin Mazur, sursa: timpul.md

 

Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre https://platzforma.md și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.