ANALIZE DE PRIN ALTE PĂRŢI RECENTE

Charlie Hebdo, islamul și libertatea de exprimare: să evităm discuțiile inutile.

[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

 

Chiar dacă un ditamai președinte al Franței, François Hollande, a afimat că autorii atacurilor teroriste de săptămîna trecută nu au vreo legătură cu islamul (un mesaj corect politic care a evitat demonizarea comunității musulmane și trecerea discuției pe făgașul ”războaielor sfinte” sau cruciadelor, cum a făcut-o anterior George Bush în 2001),  cu puține excepții, majoritatea discuțiilor despre aceste atacuri au fost purtate exclusiv în cheie religioasă, iar abordările au variat de la (ne)reflecții sforăitoare dacă islamul ar fi predispus spre violență ori nu, dacă acesta permite/interzice caricaturile, la un capăt, și alte (ne)reflecții isterice de genul: de ce vor să ne omoare musulmanii?, la alt capăt.

În ambele cazuri, presupunerea implicită a fost că dacă ne apucăm să discutăm serios aceste acte teroriste, trebuie să abordăm neapărat și problema islamului și a legăturii acestuia cu ele.

Am putea aduce contraargumente că, de fapt, musulmanii suferă în urma unor acte de terorism asemănătoare într-o măsură mult mai mare decît alte religii (chiar luna trecută, într-o școală din Pakistan, un grup de talibani a ucis peste 130 de copii, anul trecut, o altă grupare radicală, Boko Haram, a ucis în Nigeria peste 2000 de oameni, și, un exemplu din afara islamului, grupul creștin extremist Lord’s Resistance Army seamănă teroare de ani buni în Sudan și Uganda).

Asta însă ar păstra discuția pe terenul teologic, iar intenția mea e s-o mut de acolo. Teza mea e că în cazul atacurilor asupra redacției Charlie Hebdo nu e deloc vorba de religie (deci discuția despre islam, islam vs. creștinism și alte variații la aceeași temă, e inutilă), nici de libertatea de exprimare vs. credință (deci altă discuție devine inutilă). Despre ce e vorba atunci? Despre cîteva mutații culturale, sociale și politice în sînul societății occidentale ce au transformat profund societatea occidentală în toate dimensiunile ei, inclusiv pe dimensiunea religioasă.

Altfel spus, faptul că un grup de tineri occidentali (atacatorii erau cetățeni francezi cu acte în regulă!) decid să ia arma în mînă și să comită acte de genul unui atac asupra unei redacții ori înrolarea masivă în structuri de genul Al Qaeda  ori Statul Islamic, trebuie explicat prin examinarea proceselor sociale concrete ce au loc în timp real în Occident, prin examinarea relațiilor dintre Occident și alte părți ale lumii și în nici un caz nu prin recursul la teologie (atît cea legitimă cît și cea de bulevard) ori istoria religiilor (din care se inspiră mai ales amatorii de conflicte ”eterne” între civilizații și culturi).

Teologia nu poate explica de ce acești tineri “beurs” – niște inși alienați în cartierele (ZEP-urile) lor din nordul Parisului – băteau mingea, fumau iarba, mai făceau cîte o găinarie, decid la un moment dat să adere la un grup religios radical care, în viziunea lor,  dă un sens spiritual și o misiune “eroică” vietii lor altminteri lipsite de orice sens și perspectivă

Factorul religios ori trebuie să fie scos din discuție cu totul, ori tratat cu maximă seriozitate, însă în nici un caz redus la clișee de genul: Musulmanii (Ei) atacă Valorile Europene (Noi) pentru că nu acceptă Modul Nostru de Viață.

Aș vrea să atrag atenția asupra a două erori pe care le fac cei care aduc Islamul (și religia în general) în această discuție.

a) Eroarea atributistă (1), care constă în a atribui motivații religioase unor acte violente (reversul medaliei e negarea motivației religioase în alte cazuri).

În atacul asupra Charlie Hebdo elementul religios a fost ”identificat” rapid și din prima în faptul că atacatorii ar fi strigat ”Allahu Akbar!”. Ceea ce, să fim de acord, e mult prea puțin pentru a vorbi de acțiunea unui factor religios. Un contra-exemplu, ca să-mi explic mai bine punctul de vedere: Anders Breivik, insul care a ucis cîteva zeci de oameni în Norvegia în 2011, își asuma, în mod declarativ, o afiliere religioasă creștină. Cîte comunități creștine l-ar revendica în calitate de membru doar în baza acestui criteriu formal?

E trist să constatăm o demisie a spiritului critic (la care se adaugă o ignoranță totală în materie religioasă) pe care o observăm în discuțiile despre rolul islamului în acest atacuri. Pentru că, și aici orice om de bun simț și cu ceva cunoaștere în ale religiei știe acest lucru, apartenența cuiva la o comunitate religioasă înseamnă mult mai mult decît un simplu act declarativ. Majoritatea religiilor și credințelor religioase formulează un set minim de reguli, practici, credințe și moduri de comportament care îl califică pe un om ca membru al unei comunități religioase: frecventarea serviciilor religioase, aderența la un corp de credințe, participarea la viața comunității, un anumit grad de alfabetism în privința fundamentelor credinței etc. (aceasta ar fi grila minimă pentru iudaism, creștinism, islam.  Celelalte credințe religioase dispun de grile asemănătoare).

Despre Cherif Kouachi, unul dintre atacatorii de la Paris, se știe cu siguranță că nu a fost nimic din toate astea: adică nu a prea mers la moscheie, nu a ținut de vreo comunitate religioasă, că nu a avut o educație teologică. Și-a elaborat o interpretare foarte individualistă a religiei,  a făcut un efort de auto-educație religioasă (tot singur, în afara moscheii) și a căzut ulterior sub influența unui teolog musulman, Farid Benyettou, autodidact și el (!).

Tradus pe limba ortodoxiei cazul lui ar fi următorul: un ins care nu merge la biserică, interpretează cum îi vine lui dogmele și corpul teologic al ortodoxiei (de pe forumuri și bloguri religioase, nu de la preot), ascultă de un ”proroc/teolog” autodidact și el (ar putea fi Dan Puric sau alți ortodocși autodidacți de care e plin internetul) care-i zice că credința conține asta și asta (bunăoară poligamia sau homosexualitatea). Să zicem că acest ins ar comite un act de violență pe care l-ar justifica în numele ortodoxiei. Cîți creștini ortodocși l-ar recunoaște pe un asemenea ins drept frate întru credință? Cîți creștini ortodocși ar fi de acord cu declarații ce ar arunca vina pe ortodoxie? De ce atunci nu acordăm aceeași doză de raţionalitate islamului și preferăm să credităm niște zănatici care comit crime în numele lui?

Dacă adăugăm și faptul că unul dintre polițiștii uciși, Ahmed Merabet, era, după toate probabilitățile, musulman, iar un alt musulman, Lassana Bathily, a salvat cîțiva oameni în timpul atacului comis de un alt terorist ”musulman” la un magazin evreiesc, povestea cu musulmanii care ucid creștini sau atei devine absurdă…

Istoria lui Cherif Kouachi e desigur tipică, dar nu în sensul poveștii unui musulman care recurge la violență ori de cîte ori are o problemă cu lumea din jur, ci din cu totul altă perspectivă: din cea a mutațiilor fenomenului religios în societățile occidentale în epoca postindustrială (ori post-modernă, ori post-fordistă ori neoliberală).

Orice lectură a datelor biografice ale lui Cherif Kouachi nu poate trece cu vederea individualismul religios al acestuia: insul s-a auto-radicalizat, auto-instruit în domeniul teologiei politice islamice, s-a auto-exclus din comunitatea musulmană din cartierul și orașul său.

Nici o urmă de islam ”tradițional” aici, nici o urmă de comunitate religioasă ”tradițională” organizată pe violență!

Vedem însă, cu toată claritatea, îmbinate cîteva din procesele generale ce afectează sfera religioasă în Occident:

religiozitatea personală care ia locul religiei colective (bricolajul individual, selecția dogmelor făcute conștient de invidid în locul corpului dogmatic oficial). ”Noile forme de religiozitate musulmană (…) au mult în comun cu transformarea religiozității pe care o observăm la sfîrșitul secolului XX în creștinism și care înseamnă predominarea religiozității (formularea și exprimarea individuală a credinței personale) asupra religiei (înțeleasă ca un corp coerent de dogme și credințe administrate în mod colectiv de o instituție legitimă care deține cunoașterea). Religiozitatea pune accent pe dogme (precum în mișcările carismatice creștine), importanța auto-realizării (eng. self-achievement), încercarea de a reconstrui o comunitate religioasă bazată pe atașamentul individual al credinciosului într-un mediu secular (de unde și înflorirea sectelor), căutarea personală a unei cunoașteri imediat accesibilă prin sfidarea autorității religioase tradiționale, juxtapunerea unei perspective fundamentaliste asupra legilor divine (să-l asculți de Dumnezeu în fiecare aspect al vieții) cu sincretism și nomadism religios, succesul unor guru și lideri religioși autoproclamați și așa mai departe.” (2)

erodarea autorității și influenței instituțiilor religioase tradiționale. ”Tinerii radicalizați, chiar dacă fac referință la un imaginar politic musulman (ummah de la începuturi) sunt de fapt în ruptură atît cu islamul părinților lor cît și cu culturile societăților musulmane. Ei inventează un islam care se opune Occidentului. Ei vin de la periferia lumii musulmane (adică din Occident: Belgia furnizează de o sută de ori mai mulți jihadiști pentru Statul Islamic decît Egiptul, raportat la numărul de populație musulmană pe care le au cele două țări), ei cresc într-o cultură occidentală a comunicării, a spectacolului și a violenței, ei reprezintă o ruptură generațională (părinții lor cheamă poliția atunci cînd copiii lor pleacă în Siria), ei nu sunt integrați în comunitățile religioase locale (moschei de cartier), ei practică autoradicalizarea pe internet, caută un jihad global și nu se interesează de luptele concrete ale lumii musulmane (Palestina). Pe scurt, ei nu sunt agenții islamizării societății, ci caută realizarea fantasmelor lor de eroism nesănătos (L-am răzbunat pe Profet, ar fi zis unul dintre atacatorii de la Charlie Hebdo).” (3).
Fenomenul erodării autorității instituțiilor religioase tradiționale nu trebuie înțeles ca o variantă a secularizării, pentru că același fenomen de delegitimare a afectat și alte instituții și forme de organizare tradiționale – partide, sindicate, cluburi, organizații de interese (4).

interconectarea oferită de tehnologiile de comunicație leagă nu doar intelectualii occidentali de publicuri din alte părți ale globului pentru răspîndirea teoriilor lor, nici nu reprezintă în mod exclusiv un canal prin care democrația curge nestingherită dinspre Vest în alte părți ale lumii, ci conectează, în sens invers, și teologi radicali din Orientul mijlociu ori grupuri cu agende radicale cu audiențe specifice – grupuri marginalizate, tineri afectați de șomaj, dezindustrializare, flexibilizare și discriminare culturală – din Vest.

Din acestea rezultă că teroriștii care au masacrat redacția Charlie Hebdo nu sunt nici musulmani tipici, nici agenți ai islamizării, nici măcar oameni religioși în sensul tradițional al cuvîntului.

Din contra, în multe sensuri,  ei sunt tineri occidentali tipici: ei cred, se autoconstruiesc, comunică, navighează selectiv printre dogme, sunt expuși la modelele de eroism promovate de cultura de masă întocmai ca alți semeni ai lor din Occident.

Și dacă e nevoie de vreo știință pentru a le înțelege comportamentul, sociologia religiei ar fi insuficientă și ar trebui complementată de alte demersuri: un studiu al transformărilor economice, o sociologie a culturii și transformărilor culturale, o istorie politică etc.

b) O a doua eroare ce apare în discuțiile despre rolul religiei în asemenea acte e cea deterministă.

Elementul determinist rezidă în construcții de genul: Islamul, spre deosebire de alte religii (creștinism mai ales) este o religie predispusă ”firesc” și ”natural” spre violență așa încît atacul asupra redacției Charlie Hebdo era previzibil: niște umoriști fac caricaturi la adresa Profetului, iar musulmanii, în virtutea înclinației lor ”naturale” spre violență și inabilității lor de a percepe satira (unii adaugă aici și alte ingrediente: lipsa unei separări stricte a sferelor laică și religioasă în Islam, lipsa unei reforme religioase în Islam pe măsura celei petrecute în catolicism, ciocnirea ”inevitabilă” a civilizațiilor etc.) au reacționat violent la un fenomen atît de ”natural” pentru societatea occidentală precum este caricatura.

Sunt multe probleme cu acest tip de construcții. În primul rînd ele conțin o serie de prezumții implicite care sunt false și care sunt adoptate necritic. De exemplu, postularea existenței unor înclinații ”naturale” a religiilor presupune că ar exista niște esențe religioase imuabile, care nu s-ar fi schimbat de-a lungul istoriei (creștinism, islam etc) și care ar fi păstrat, de-a lungul vremii, aceste esențe. Nimic mai fals: o simplă privire peste creștinismul de azi (cu cele cîteva sute dacă nu chiar mii de secte ale lui) ar constata diversitatea uimitoare a acestuia, capacitatea sa extraordinară de a se adapta la contexte extrem de variate – de la creștinismul spiritist din Africa la creștinismul postmodern din New York, pentru a cita exemplele cele mai extreme. Modificarea religiei e un proces firesc.

Altă prezumție falsă, de data asta nu istorică, ci direct politică este că acest tip de logică presupune existența unui element religios distinct separat de alte elemente, politice, imperiale, economice, culturale, un element cu forță de acțiune proprie și cu o dinamică ce se înscrie, desigur, în paradigma deterministă.

Ceea ce scapă argumentelor deterministe e că religia reprezintă de foarte multe ori nu cauza principală a violenței, ci doar unul dintre limbajele în care sunt exprimate frustrările, nemulțumirile și insatisfacțiile cu alte origini.

(Cei care reduc incidentul exclusiv la domeniul religios o fac pentru că nu vor să vorbească despre politică, economie sau imperialism.)

Voi merge încă o dată pe exemplul lui Cherif Kouachi: conform informațiilor existente, insul și-a început viața ca un tînăr secular obișnuit: fuma, bea, avea o prietenă și o viață sexuală diversă (cam ca orice tînăr francez tipic). Ba chiar a fost implicat și în cîteva acte de huliganism și tîlhărie.

Auto-radicalizarea acestuia începe prin 2005, odată cu apariția dezvăluirilor despre torturile efectuate de americani în pușcăria Abu Graib. (Apropo, cîți dintre oficialii CIA care au avizat și aprobat utilizarea acestor măsuri de tortură împotriva deținuților de la Abu Graib dar și din alte centre de detenție temporare sau permanente, au fost deferiți justiției? Zero. Ar trebui să ne mai mirăm că istoriile noastre în care lăudăm virtuțile sistemului nostru de justiție sună ambiguu și duplicitar pentru alte grupuri și comunități?)

Ceea ce înseamnă că Cherif Kouachi nu s-a decis să pună mîna pe arme după vreo lectură profundă a Coranului sau după o serie de vizite la moscheie, ci în momentul în care a văzut/citit/privit despre un act enorm (și gratuit) de injustiție, vinovații căruia nu au mai fost pedepsiți . Lecturile selective din Coran și spoiala teologică cu Jihadul au venit după.

Așa încît, înainte să ne spunem istorii consolatoare despre cum islamul a influențat decisiv alegerea lui Cherif Kouachi și altora ca el, ar fi mai potrivit să ne întrebăm dacă radicalizarea lui și a altor tineri musulmani ar mai fi avut loc în genere dacă justiția noastră (occidentală și democratică) ar fi fost la înălțimea laudelor ce i se aduc și ar fi pedepsit pe toți responsabilii de abuzuri precum Abu Graib?

Bănuiala mea de bun simț este că un act transparent și corect al justiției ar fi recrutat, printre populațiile musulmane din Europa și din alte părți, mult mai puțini soldați ai profetului decît acest amestec de aroganță, duplicitate și inacțiune.

Recapitulez: atunci cînd legăm doar islamul ca religie de acte de terorism precum cel de la Charlie Hebdo și lăsăm în afara tabloului general ceilalți factori – economici, politici – nu descriem prea mult realitatea pe teren și nici nu contribuim la înțelegerea ei, ci cel mult contribuim fie la perpetuarea unor agende (geo)politico-teologice (ex. ciocnirea civilizațiilor sau Jihadul global), fie la erodarea islamului moderat (prins ca într-o menghină de discursul islamofob occidental, pe de o parte, și agendele unor grupări radicale, pe de altă parte).

 

Un post-scriptum despre ipocrizie.

Atunci cînd discutăm despre religie și rolul ei în acte de terorism ar trebui să fim conștienți și de multele straturi de ipocrizie la care facem apel și care se exprimă prin faptul că tindem să interpretăm un act similar de violență în două moduri opuse, în funcție de autorii lui.

Dacă niște inși cu nume arabe comit un act de violență, atunci povestea publică e construită în Occident (și la noi) după calapodul: atac terorist musulman. Dacă însă e vorba de un atac comis de un ins cu afiliere religioasă ”corectă” (creștin, evreu, budist) atunci vorbim în temei despre ”lunatici”, ”inși bolnavi”, ”teroriști singuratici”, însă în nici un caz de creștini. Dacă scoatem masca acestei ipocrizii, găsim propoziția implicită că creștinismul (iudaismul, budismul), ca religii pașnice nu pot fi implicate în acte de terorism pe cînd islamul poate.

 

Un  alt post-scriptum despre cearta absoluturilor.

Un alt mod de negîndire foarte răspîndit în discuțiile despre tragedia Charlie Hebdo a fost reducerea discuției la o ciocnire între ”absoluturi” (libertatea de exprimare vs credința religioasă vs blasfemie vs ”nu știu ce”). Momentul a avut pe alocuri o notă comic-blasfemic-funebră cînd ziariști, politicieni și proprietari de televiziune care cenzurează la greu opinii incomode s-au declarat dintr-odată mari prieteni ai libertății de exprimare (am în minte cîțiva politicieni și ziariști moldoveni, dar lista poate fi extinsă așa încît să cuprindă fauna politică și ziaristică din alte părți).

Personal cred că această luptă între absoluturi e falsă. Pentru că duce într-o fundătură logică din care nu există ieșire. Pentru că nu putem în nici un fel, să alegem, imparțial și obiectiv între absoluturi, să le cîntărim sau comparăm sau măsurăm ori să le așezăm după importanță: ele de aia și sunt absoluturi ca să fie incomensurabile.

Există o virtute logică în a construi paradoxuri și situații ipotetice în care aceste absoluturi ar fi contrapuse (ne ajută să anticipăm unele situații) dar nu există nici o virtute politică în a alinia grupuri de oameni sub stindardul unui absolut și a-i arunca asupra unui grup de oameni ce stau sub steagul altui absolut.

Eu nu pot alege între libertatea de exprimare absolută și libertatea credinței religioase absolute. De fapt aș vrea să aleg o mare parte din ambele, dar adepții ciocnirii absoluturilor nu-mi oferă această alegere.

Pe de altă parte absoluturile astea nu vieţuiesc singure și nici nu există sui generis, ci doar încastrate (eng. embedded) în alte relaţii sociale, politice și culturale. Așa-zisa libertate religioasă absolută se vede diferit din poziția unui bărbat heterosexual alb creștin decît din perspectiva unei femei heterosexuale albe creștine (și suntem aici încă în cadrul aceleiași religii)… Și se vede complet diferit cînd adăugăm aici și etnie și religie și clasă. Libertatea de expresie, ca și cea a credinței, se pliază pe toate aceste diferențe…. Mi se pare că o anumită comunitate de musulmani (nu neapărat circumscrisă celor 8% de musulmani din FR) s-au simtit lezați de mesajele din Charlie, nu neapărat din cauza mesajelor în sine și a presupusului lor conținut (anti)religios, ci din motivul marginalizării lor în societatea franceză. Pe fundalul unei integrări dificile (și nu doar din cauza lor înșiși, cum le place unora să interpreteze, ci dintr-un conglomerat de factori structurali, inclusiv de mentalitate și de naționalism sistemic) aceste desene ar fi putut fi decodificate în cheia “noi nu vă vrem aici”.

Si asta ar trebui să luăm în calcul, nu lozinci și slogane cu “libertatea de expresie” contra “credinței”. Din astfel de ciocniri extremiştii cîstigă. Societatea are de cîștigat doar din încercarea de a găsi compromisuri între aceste două idealuri (și multe altele).

Note:

  1. Taxonomia erorilor a fost adaptată după William T. Cavanaugh, The Myth of Religious Violence. Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict, Oxford University Press, 2009. O excelentă prezentare în românește a cărții se găsește pe blogul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni.
  2. Olivier Roy. Globalized Islam: The Search for a New Ummah. Pp.5-6. Columbia University Press, 2004.
  3. « La peur d’une communauté qui n’existe pas ». Par Olivier Roy. http://campvolant.com/2015/01/09/la-peur-dune-communaute-qui-nexiste-pas-par-olivier-roy/
  4. James A. Beckford. Religione e Societa nel Regno Unito, pp.217-290 in  Hervieu-Léger, Danièle and Ole Riis. 1992. La religione degli Europei. Torino: Fondazione Agnelli.

sursă imagine de fundal.

Despre autor

Vitalie Sprînceană

Vitalie Sprînceană a studiat ştiințe politice în Bulgaria, filozofie în Moldova și acum face un doctorat la universitatea George Mason din SUA. Jurnalist, activist, fotograf amator și autor de blog.

15 Comentarii

  • Într-adevăr, în cazul islamului se observă un ”attribution bias” care nu se observă, bunăoară, în cazul fundamentaliștilor creștini, Breivik fiind doar un exemplu. În afară de Breivik, grupările radicale atacă practic în fiecare an clinicile Planned Parenthood și omoară medici care fac avorturi. Adevărata problemă este violența provenită din frustrare, una care își are rădăcinile în schimbarea foarte rapidă (datorită tehnologiilor) a tuturor paradigmelor.

  • Cred ca autorul pierde din vedere insasi esenta lui Je sui Charlie care este in alta forma primul amendament la textul Constitutiei Americane si parte a acestui text.
    Reproduc textul in engleza: ” Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the Government for a redress of grievances.”
    Argumentul de baza pentru Je suis Charlie este ca toata lumea are dreptul sa spuna ce vrea, mai ales presa. Un corolar este ca cine accepta cenzura impotriva altora, ar trebui sa inteleaga ca urmeaza ca si el sa accepte cenzura atunci cand i se va cere.
    Nici mie nu-mi plac caricaturile Charlie Hebdo. Dar asta e Franta, asta e modul in care aleg francezii sa vada libertatea de exprimare. Tara lor, regulile lor. Mai ales ca sunt democratice (in sensul ca sunt oferite tuturor). Si asta e un argument foarte puternic.

    Autorul spune ca nu poate alege intre absolutul credintei si absolutul libertatii de exprimare. Ar fi fost bine sa defineasca “absolutul” (desi cred ca e vorba de definirea unei esente). Pentru ca a lasa in mod tacit definirea “absolutului” din domeniul credintei pe mana unor teroristi nu este cel mai indicat lucru. La fel e si cu dreptul la libera exprimare. In jurisprudenta curtilor nationale si internationale exista limite foarte clare referitor ce reprezinta dreptul la libera exprimare. Faptul ca un anumit drept este “absolut” nu inseamna ca nu are limite. Suna straniu, dar un drept este absolut intre limitele respective.

    Autorul vorbeste de erori si ipocrizie, dar putem sa-l acuzam de exact acelasi lipsuri.
    Nu sunt de acord cu modul in care autorul ii face “tipici” si “tineri francezi tipici” pe autorii atentatului reusit de la Paris. Nu, nu sunt tipici. Ca nu fiecare tanar francez face atentate (din orice motiv).
    La fel, sa-l pui pe Dan Puric alaturi de un prooroc/teolog musulman radical sau sa spui ca G.W.Bush i-a demonizat pe musulmani sau a dus razboaie sfinte (omul a inceput un razboi discutabil, dar razboiul a fost impotriva terorismului) este cel putin o eroare. A incerca sa se vada daca Islamul este predispus la violenta nu este o (ne)reflectie sforaitoare. O fac oamenii politici (inclusiv din tarile musulmane), o fac oamenii de stiinta. Poate au dreptate, poate n-au dreptate, dar au si multe argumente cum ar fi Declaratia de la Cairo privind Drepturile Omului in Islam adoptata de statele membre ale Organizatiei Conferintei Islamice. Declaratia stipuleaza ca Sharia este unica sursa de drept a respectivei declaratii. Religie, cultura, civilizatie, sistem de drept – ce este Islamul? Raspunsul nu este unul simplu. Cert e ca tinerii francezi tipici care nu au legatura cu acest orizont cultural nu aleg sa lupte pentru Profet la Paris sau in Siria.
    Iarasi, este straniu sa acuzam Franta de nationalism sistemic. Cand marea majoritate a musulmanilor francezi nu doar au primit cetatenie franceza, ci chiar sunt integrati in societatea franceza, a vorbi de nationalism sistemic este … inactual sau anacronic(?).

    Ce s-a intamplat la Paris e de fapt o dovada ca statul francez nu si-a facut treaba.

    Civilizarea credintei, a dreptului la libera exprimare, masa critica si imigrantii

    Juristii in general stiu ca normele de drept in general urmeaza modul de a gandi al societatii. Ceea ce s-a intamplat in societatile crestine a fost o iesire de sub influenta factorului religios. Unele state s-au declarat virulent atee, altele au impacat drepturile omului cu drepturile religioase, demonstrand ca unele nu le exclud pe celelalte. Astazi, chiar statele care se declara “crestine” (Argentina) garanteaza libertatea de a parasi un cult religos. Se pare ca dorinta de a savura traiul pe pamant a prevalat asupra radicalismului atat religios, cat si ateu (de tip francez: Cu matele ultimului rege…). Subliniez ca exista un istoric al tolerantei si al libertatilor de tip european (inscrise in constitutiii si sanctionate social) si ca acestea sunt impartasite de comunitati concrete. Cand imigrantii vor sa devina parte a acestor societati, este fireasca presupunerea ca acestea vor sa-si aproprieze aceste valori (capital social), care reprezinta fundamentul acestor societati si fara de care “neofitii” nu se pot descurca in patriile de adoptie. Multiculturalismul de tip german sau asimilationalismul de tip francez initial avea in vedere facilitarea integrarii ideatice, economice si sociale ale imigrantilor, astfel incat acestia sa se incadreze cat mai mult in categoriile existente de membri tipici ai societati. E o educare sau o reeducare, daca vreti. Sa spunem ca e altceva, ar fi o ipocrizie. Ca se spune altceva, e rau. Scopul este unul strict functional. O societate este coagulata in jurul unor valori si a unor beneficii care decurg din acele valori. Concret, comunitatea are nevoie de oameni care impartasesc niste valori comune pentru a putea functiona. Membrii care nu impartasesc valorile comune, nu au capacitatea de a crea si de a culege beneficiile respective. Prin urmare, in general, ocupa locurile de la marginea acelei societati. E ca intr-un joc. Stii bine regulile, le aplici bine, esti mai in centru, nu prea intelegi despre ce e vorba – …

    Numerele

    Cand intri intr-o sala de clasa cu 59 de elevi si un singur pedagog imediat incepi sa te intrebi daca procesul educativ are loc fara probleme. In activitatea umana numerele, cantitatea, masura, durata, conteaza. Din varii motive, problema numerelor este trecuta cu vederea in ce priveste imigratia in Occident (spre exemplu Nicu Popescu recunostea zilele trecute pe FB ca statele occidentale nu controleaza fluxurile imigrationale). Consecintele sunt arhicunoscute: infrastructura cedeaza, populatia majoritara acumuleaza resentimente, disponibilitatea de a integra minoritati scade, la fel si disponibilitatea minoritarilor de a se integra scade. Ce e mai grav procesul de transmitere a valorilor fundamentale (considerate ca fiind fundamentul convietuirii sociale) ale comunitatii scade. Pe langa cantitate, mai conteaza si calitatea valorilor minoritarilor. Totusi, si exemplul Belgiei, al Scotiei este clar, cand numerele sunt foarte mari, diferentele sunt exacerbate.
    Revolutia culturala din anii saptezeci a schimbat datele problemei. Functionalismul social a pierdut in fata ideii de a accepta minoritatile (de orice fel) asa cum sunt ele. Integrarea s-a transformat in acceptare, iar dovada acceptarii in zelul de a cere mai mult. Ceea ce contrazice legea numerelor si duce la faliment. In orice caz pariez ca politicienii vor cere si in continuare sprijinul populatiei majoritare (indemnuri la toleranta, politici impotriva rasismui si a xenofobiei, etc.) Poate vor incerca sa reduca imigratia. Desi, e putin probabil. Problema e ca atunci cand sprijinul populatiei lipseste, se apeleaza la manipulari si restrangeri ale drepturilor cetatenesti. Se merge in directia totalitarismului.

    • @Calin
      Re: dreptul la libera exprimare. De accord, dar problema perceputa de unii e ca acest drept e unilateral, mai precis conteaza “cine” “ce” “zice” cand de drept ar trebui sa conteze doar “ce”. Ca urmare sublinerea dreptului la exprimare doar cand e convenabil apare pe buna dreptate ca ipocrita. Cand fosti ofiteri seniori in CIA ca Ray McGovern sunt arestati pentru ai preveni sa participe la intruniri public, doar pentru sunt capabili sa puna intrebari incomode (vezi https://consortiumnews.com/2014/11/08/the-mystery-of-ray-mcgoverns-arrest/) si o gramada de jurnalisti de exceptie sunt facuti “disparuti” complet din presa vestica pentru ca au avut curajul sa spuna adevarul, ce valoare mai are dreptul la libera exprimare? Sau trebui sa facem ce zice occidentul, nu ce face? 😉 Deci, hai sa avem o discutie constructiva, ce-i dreptul asta la libera exprimare? In practica, nu poezii?

      > In jurisprudenta curtilor nationale si internationale exista limite foarte clare referitor ce reprezinta dreptul la libera exprimare.

      Unde se incadreaza asta?
      http://www.mcclatchydc.com/2008/06/15/38773/day-1-americas-prison-for-terrorists.html

      > sa spui ca G.W.Bush i-a demonizat pe musulmani sau a dus razboaie sfinte (omul a inceput un razboi discutabil, dar razboiul a fost impotriva terorismului) este cel putin o eroare

      Aici ma opresc din citit. Nu poti critica ce cred altii cand tu iti pui credinta in povesti pentru copii.

  • @Lupul Sur, asa e: violenta provenita din frustrari a unor tineri din Vest e mobilizata ulterior de teologi radicali sau militari sau alti insi cu agende dubioase din Orient. Comentariile “teologice” analizeaza exclusiv agendele teologilor radicali si ignora total cealalta parte a batului – tinerii frustrati, marginalizati…
    Sunt cercetari foarte bune pe aceasta problema, dintre care cea mai relevanta e:
    Mustafa Dikec, Badlands of the Republic: Space, Politics and Urban Policy.
    http://eu.wiley.com/WileyCDA/WileyTitle/productCd-1405156309.html

    Mai e apoi si La Misere du Monde a lui Pierre Bourdieu care analizeaza procesul de deindustrializare si cum afecteaza el clasa muncitoare traditionala, inclusiv cea de emigranti.

    Imi pare rau ca lumea, in loc sa cauta carti sa citeasca pentru a intelege ce s-a intamplat in Franta, s-a apucat rapid sa se dea cu parerea..

  • Calin, tu mi-ai caricaturizat atat de mult argumentul (n-ai grija, nu-s Charlie Hebdo, dar permitem asa ceva aici) incat nu mai stiu ce comentezi: ce am zis eu sau ce ai fi vrut sa zic eu…
    In plus, mai esti si incoerent (da nu e prima oara). Incoerent cu tine insuti…
    Cand eu vorbesc, pe facebook (ca noi am mai purtat conversatia asta) despre limitele libertatii de exprimare, tu imi zici ca vezi in limite tot felul de ispite totalitare (desi eu am avut grija sa-ti zic care-s limitele),,, Aici tu vii deja si imi spui ca libertatea de expresie ar trebui totusi limitata (ceea ce eu am zis de doua ori, acolo si aici)…Care-i punctul tau de vedere? Cum bate vantul Ori “contra” argumentului meu oricare ar fi el?

    Bush chiar a folosit metafore religioase, inclusiv “cruciada” cand a vorbit de lupta impotriva teorismului (mult inainte de atacul asupra Afganistanului)… Faptul ca tu nu stii, sa minimalizezi intentionat lucrurile astea, te priveste… Realitatea insa are alt bias (poate ti-i lene sa cauti: vezi aici: https://www.youtube.com/watch?v=NsjgjM56HRw ).
    Dan Puric nu e reprezentativ pentru terorism, insa e reprezentativ pentru un anume tip de religiozitate postmoderna in care insi autodidacti religios si teologi autoproclamati vorbesc in numele credintei pe internet si aiurea unor alti insi autodidacti religios…In ortodoxia romaneasca alde Puric sunt inofensivi, in alte denominatii crestine, teologii autoscoliti pot fi periculosi – am dat exemplul LRA din Uganda si Sudan…si sunt si altii… pentru ca contextul social (nu neaparat cel religios), politic si cultural e altul in Orient, Franta, Romania si Uganda…

    Asta cu integrarea musulmanilor in Franta e wishful thinking… Daca n-ai mers in Paris dincolo de Turnul Eifel si Versailles, iti recomand cu caldura o carte: Mustafa Dikec, Badlands of the Republic: Space, Politics and Urban Policy… Altfel, fa o calatorie in Marseilles, Paris, Lyon sau in alta parte, dar iesi din circuitul Unesco World Heritage Sites sau “les plus belles villages du Provence” si o vezi ce e aia integrare…

  • Calinashul… nu iese nici din casa da ditamai sa vada cu ochii lui “lumea occidentala “. Lui, ii e frica si cand calca pe asfaltul din fata casei ca , mai mult ca sigur se uita peste umar daca cineva nu-l urmareste.

    In timp ce adevarata problema de integrare a imigrantilor ( fie ei musulmani, la noi rromi/tigani…bine, astia nu sunt imigranti in propria tara dar de majoritatea sunt priviti ca niste, ai nimanui). Ca sa nu vorbim ,cum sunt priviti in tarile occidentale ( cam pe acolo cum sunt priviti si musulmanii). De ce?…lor le este permisa imigrarea dar de conditiile inumane la care sunt supusi ( nimeni nu vorbeste…nimeni nu vrea sa afla, dar mai toti improsca cu gunoi).

    Pare-se, ca sunt putini cei care vor sa afla ( cum sunt de fapt tratati imigrantii in tarile occidentale, fie vorba chiar de romani; da,da romani albi…daca cineva n-a retinut bine)…cui pasa , asta e marea dilema la care putini gasesc vinovatii ( iar astia sunt cei care sustin globalizarea in defavoarea vietii umana sau a naturii). Cum s-a ajuns pana aici…cu tam-tam si circ pe paine cu care sunt hranite multe suflete in locul unei hrana sanatoasa si naturala, provenita de la mama natura). DE CE, ai fi nevoit sa pleci din propria tara/patrie daca acolo lucrurile s-ar afla intr-o armonie si pace!

  • Vitalie, nici pe departe intentia mea nu a fost sa-ti caricaturizez argumentatia. Mare parte din ea este valida. Prejudecati, stereotipuri, determinism redus la cauze improprii sau insuficiente, etc. Doar ca unele comparatii erau nereusite. Comparatia cu ortodoxiei (fara “antecedente”) cu islamul (“recidivist”) complica si mai mult lucrurile fara a explica nimic. E ca si cum as explica formarea vantului dand exemplu formarea Golfstreamului. Sau sa explic un anumit comportament “feminin” recurgand cu exemple din comportamentul “masculin”. Pentru cine n-a cunoscut mai mult decat Ortodoxia, …. La fel e si cu Bush. Bush a pronuntat cuvantul “crusade” o singura data, folosindu-l cu totul in afara contextului (pentru ca el vorbea de o lupta impotriva terorismului). Si tu exact asta ai criticat: ca o afirmatie goala de continut (declarativa) nu spune nimic (vorbind de identitatea “musulmana” a teroristiolor). Acum, in comentariu, spui ca Bush a folosit o metafora religioasa. In articol sugerezi ca Bush a dus discutia pe fagasul “razboaielor sfinte” (cu ghilimele) si a cruciadelor (fara ghilimele). Inteleg ca fundamentalistii crestini sa-i interpreteze vorbele de o asemenea maniera, dar nu alde noi. Deci, daca vorbim de (in)coerenta, nu arunca cu piatra in mine ca nu ai dreptate. Te-ai lasat dus de porniri jurnalistice si eu te-am “croit” (in sens de tailored, evident).
    Iar autodidactii si mai ales autodidactii pe taram religioas nu sunt ceva specific postmodern. Cati intemeietori de secte, vorbitori de la amvon si in afara lui, cati profeti, majoritatea autodidacti… Iisus probabil printre ei, daca e sa-l credem pe Renan. Atat in Europa, dar si la noi au fost si sunt cu duiumul. In privinta Islamului lucrurile sunt si mai relaxate. E mai liber ca la protestanti. In Islam nu exista autoritate formala. Ca unii si-o aroga, sunt incercari. Dar realitatea islamica corespunde lipsei de ierarhie bisericeasca (moscheiceasca, daca vrei) pe care o prevede Coranul. Adica ai tot felul de nebuni care nu au nevoie de sanctiune oficiala. Dan Puric, in schimb, este dependent de dispozitia ierarhilor ortodocsi.
    In privinta pozitiei mele vizavi de dreptul la libera exprimare, of, aici e cel mai delicat. Dreptul este absolut, chiar daca exista niste limite, cu conditia ca limitele sa nu-l anuleze si de drept sa poata beneficia toti, fara discriminare. Subliniez ca existenta limitelor nu este o problema. Si aici statele au libertatea de a opera la limite. Cultura franceza fiind una virulent antireligioasa a determinat niste limite foarte laxe in privinta demnitatii simbolurilor religioase. In alte state democratice cum ar fi SUA lucrurile nu sunt atat de laxe. Ideea de baza insa este aceea ca a nu acorda sprijin lui “Charlie” inseamna a nu sustine libertatea de exprimare (care s-a “intrupat” 🙂 in forma aceasta particulara, hidoasa, daca vrei franceza). Personal sunt pentru mai multa moderatie pentru ca moderatia, din punctul meu de vedere, inseamna respect pentru Celalalt, iar asta inseamna cultura dialogului, civilizatie, democratie si drepturile omului.
    Ma bucur ca mi-ai amintit ca integrarea musulmanilor este wishful thinking. Si asta e un argument ca integrarea imigrantilor si mai ales a celor de culturi mai putin europene a fost si este foaie verde, cel putin in Franta. Statul face integrare declarativa, nu controleaza imigratia (apud Nicu Popescu, nu de alta, dar el nu-si permita sa spuna ceva de magnitudinea asta fara sa fie foarte bine informat) si le cere membrilor comunitatii calm, liniste si toleranta. Intre timp infrastructura cedeaza, stereotipurile se aduna cu camioanele, discriminarile si violentele escaladeaza.
    Iti multumesc mult pentru carte. O s-o caut neaparat pe Internet.

  • Cu “cugetatorii” rasisti si care se pare ca au pantalonii plin de frica (altfel si-ar declina identitatea) nu are sens sa vorbesc. Desi pe undeva, daca cauti atent, la fiecare poti gasi cate un strop de adevar (am in vedere tratamenul inuman si globalizarea asta cu multe hibe).

  • Domnu’ Sprinceana, deci daca a spus Hollande ca n-are nimic de-a face cu Islamul, e clar ca nu are, nu? 🙂

    Aia au omorit urlind Alahu Akbar, nu cintind Internationala. Bineinteles, n-are legatura cu Islam. Care se bazeaza pe Coran, care e pentru musulmani de origine divina 100% deci 100% adevarat, imuabil, neinterpretabil. Si unde scrie clar sa-i omori pe necredinciosi. O sa spuneti ca scrie si lucruri roz-bombon. Da, insa reamintesc – Coranul e 100% adevarat 🙂

    Chestia e ca Islamul are niste probleme. Mari. Ati citit discursul lui Sisi de pe 1 Ian. 2015? Chiar si unii musulmani recunosc ca Islamul nu e chiar religia pacii. Islamul s-a raspindit prin sabie, si inseamna supunere. Coranul si Hadith-ul sint peste orice carti omenesti, de aia ei au Sharia si nu Cod Penal etc.

    Si dvs. mentineti totul pe un loc caldut si comfortabil, ca si crestinii au facut x si y. Bine, dar se compara? Deci au fost din 2001 incoace aproape 25 de mii de acte teroriste in numele lui Alah si a profetului. Romania are o istorie de vreo 700 de ani plina de “meciuri” cu semiluna si dvs. spuneti ca e vorba de Cartofi Zburatori, nu de Islam, Doamne fereste…

    🙂

  • Marturisesc ca nu am putut citi articolul pana la sfarsit, prea lung si cu multe contraziceri. Desi autorul trateaza in mod original problema totusi cred ca nu a reusit sa puna punctul pe i.
    * Tinerii care au atacat redactia Hebdo ca si ceilalti extremisti teroristi europeni spune dlui, nu au avut motive religioase. Faptul ca majoritatea provin din familii musulmane NEINTEGRATE in cultura europeana, ca tipa “allahu akbar” inainte si dupa ce arunca bombe, ca il venereaza pe Profet, toate astea sunt doar aparente. DE ACORD. Dar cine vede , are timp si viata sa vada dincolo de aparente, sa-i inteleaga pe acesti tineri neintelesi? Pana la urma inteleg ca ei sunt victimele, nu calaii.
    * Ca exista grupari religioase criminale au indivizi care fac crime in numele Crestinismului. De acord si cu asta doar ca acestia sunt izolati nu fac parte dintr-un razboi global in care CRESTINISMUL sustine armate de teroristi cu scopul de a lupta, a ataca, a interveni violent in schimbarile politice ale tarilor. Crestinismul in toate formele lui religioase nu mai face parte din conducerea politica a unui stat, Islamul da.
    Ceea ce ne aduce la o precizare foarte importanta: Islamul nu este numai o religie, este un mod de viata. Crestinii sunt crestini chiar daca nu se impartasesc, nu tin post si fac tot felul de pacate. Prin Isus sunt iertati deci in general nici macar cele 10 porunci ale Bibliei nu constituie regula da viata a unui crestin. In Islam nu merge asa. Profetul a spus ca trebuie sa-ti speli posteriorul dupa fiecare folosinta a budei, musulmanul o respecta. Veceurile publice din tarile musulmane toate sunt dotate cu recipiente speciale pentru acest obicei coborat direct din Coran. Deci Profetul traieste cu enoriasii in fiecare clipa a zilei, Isus nu prea e prezent atat de mult in viata unui crestin. Si de aici rezulta acea neadaptare a Islamului cu nici o alta religie sau cultura.
    Aprecierile istorice cu referire la Islam se bazeaza pe experienta istorica a Europei cu musulmanii. Eaxact ca si acum 1500 de ani societatea musulmana se conduce dupa aceleasi norme religioase si este neschimbata. Faptul ca unele tari musulmane folosesc intreaga tehnologie inventate si pusa in aplicare de Occident nu inseamna ca viata oamenilor de zi cu zi s-a schimbat . Femeile sunt la fel de exploatate si dominate de barbati, ierarhia clanului este la fel de importanta,educatia se face pe acelasi calapod religios iar legile Coranului se identifica cu cele ale statului.

  • Islamul e tot atat mod de viata (in aceeasi masura) ca si crestinismul. ar trebui sa pastram echivalentele…

Lasa un comentariu