DEZBATERI POLITIC RECENTE

Anul 2016: trei bilanțuri.

[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

Puterea e în altă parte. Anul 2016 a finalizat un proces demarat încă la mijlocul anilor 2000: evacuarea puterii politice în afara cadrului instituțiilor politice formale (guvern, parlament, sistemul judecătoresc, președintele). Din 2009 procesul a fost accelerat considerabil (după un scurt recul în prima guvernare a Partidului Comuniștilor între 2001-2005, perioadă în care începuse un proces de consolidare a capacităților instituțiilor de stat) ca urmare a transferului de putere politică în alte centre și instituții informale: prin consiliul Alianței de Guvernare cu cei cîțiva lideri care se întîlneau în beciuri să decidă reformarea țării, prin Acordul Alianței de guvernare cu schemele sale ce legau anumite instituții de stat de conducerea unor partide și le transforma într-un ”domeniu privat”, prin justiția și guvernarea prin telefon etc. Așa au ajuns inși alde Plahotniuc, fără funcție oficială, să dețină, prin partid, ori să-și cumpere, de la alt partid (al lui Urechean), instituții cheie.

Realitatea curentă e că parlamentul a devenit o simplă mașinărie de vot ce scoate decizii la conveier, în funcție de comandă. Puterea executivă – guvernul – e doar executorie – guvernul actual nu are program de guvernare (are în schimb o listă de porunci ce se conțin în Acordul de Asociere cu UE, pe care le implementează parțial). Despre sistemul judecătoresc în ultimul an – nimic de bine. Președintele Nicolae Timofti a avut o zvîcnire unică în ianuarie care conferise ceva demnitate instituției pe care o conducea, atunci cînd l-a refuzat pe Vlad Plahotniuc la funcția de premier, dar alte surse (fostul său purtător de cuvînt în primul rînd) au confirmat că ”zvîcnirea” fusese și ea comandată din afară, tot printr-un sunet de telefon, iar în ultima zi de aflare în funcție însuși Timofti a recunoscut că…s-a cam pripit atunci, că ar fi fost indus în eroare și că acum își cere scuze de la Plahotniuc pentru că nu i-ar fi acceptat candidatura.

Alte procese cu origini în exteriorul țării – acordurile formale cu FMI, Banca Mondială și UE, înțelegerile informale ale guvernării actuale cu emisari străini de felul Victoriei Nuland au contribuit și mai mult la evacuarea puterii din instituțiile formale. Cîteva apeluri telefonice din iarnă ale unor oficiali UE, SUA și România au consolidat guvernarea PD în pofida celor cîteva mii de cetățeni care se aflau în piață și protestau. Lupta a fost crucială pentru că opunea, pe de o parte un mare grup de cetățeni, iar, pe de altă parte, cîteva grupuri politico-economice influente, într-o bătălie pentru controlul instituțiilor statului. Cetățenii au pierdut-o. Ulterior, o vizită informală a lui Vlad Plahotniuc la Washington s-a materializat într-o serie de garanții pe care guvernarea le obținea în schimbul unor reforme. Acordul cu FMI din această toamnă, negociat pe ascuns și făcut public după semnare (cînd nu se mai putea interveni în nici un fel!) a arătat cam cît face Parlamentul Republicii Moldova, organul suprem al țării, atît în ochii guvernării cît și în cei ai FMI: prima tranșă de bani a fost transferată înainte chiar ca Parlamentul să discute acest acord. Pentru că înțelegerile erau, vorba vine, deja făcute.

Pe scurt, puterea stă în altă parte – la Global Business Center, la FMI, în înțelegeri și lucruri rostite la telefon sau scrise pe e-mail. Viitoarele proteste/mișcări protestatare trebuie să țină cont de acest „transfer de putere” și să urmărească puterea acolo unde este ea în mod real, nu acolo unde a fost cîndva.

Electoratul de dreapta și cel de stînga s-au schimbat cu locurile. (Distincția e cert convențională: ar fi mai potrivit să vorbim despre dreapta de dreapta – unioniști, proeuropeni etc – și stînga de dreapta – comuniștii și socialiștii moldoveni).

E observația altcuiva, dar o consider foarte relevantă.

Altfel spus, alegerile prezidențiale au opus, pe de o parte, un electorat ”de stînga” nostalgic (după paternalismul sovietic), cu puternice puseuri naționaliste și xenofobe, cu un pronunțat sentiment al cetății asediate, cu vise privind reconstrucția unui trecut idilic împreună cu Rusia și care avansa, pe post de proiect ”politic”, un amestec carnavalesc de Moldovă medievală (frica față de invazia sirienilor-musulmani, dar și abundența de vestimentație națională), o Rusie imperială (pan-Slavism), puțină Românie Mare (ortodoxie) și multă Uniune Sovietică (retorica despre poporul multinațional, limba și identitatea moldovenească ca parte a lumii ruse). Pe scurt, o retorică în temei culturalistă și identitară.

De cealaltă parte (și aici simplific mult, desigur), a stat un electorat ”de dreapta” mai pragmatic, înclinat spre reforme, spre compromisuri ideologice – de unde și apariția în platforma Maiei Sandu a unor termeni precum ”solidaritate”, cu mai multă atenție spre social și economic. (Grupul celor din dreapta care trăiesc în bule imaginare precum România Mare a fost ridicol de mic; partidele unioniste declarate au adunat mai puțin de 2 %).

Prognoza mea prudentă e că la alegerile parlamentare din 2018 bătălia se va da, grosso modo, pe această falie cultural vs. socio-economic, dincolo sau dincoace de clivajul clasic „stînga” vs. „dreapta”. E de așteptat că președintele Dodon și ”stînga de dreapta” (PSRM în primul rînd, dar și PCRM) vor continua strategia mobilizării pe teme culturale și identitare (de vreme ce nu au destule pîrghii economice, mai ales că strategia s-a arătat pînă acum, spornică). Rămîne de văzut dacă ”dreapta de dreapta” va avea suficientă maturitate să evite aceste capcane și războaiele cultural-identitare.

Victoria lui Igor Dodon la alegerile prezidențiale din această toamnă este legitimă, chiar dacă decizia Curții Constituționale care a făcut posibilă alegerea președintelui prin sufragiu universal este arbitrară. E o victorie firească. Tot atît de firească cum ar fi fost și victoria Maiei Sandu (care, în opinia mea, era posibilă cu ceva mai multă imaginație, înțelepciune politică și creativitate). Pentru că ambii exprimau, cel puțin la nivel declarativ, opțiunea de protest anti-guvernare (despre ambele candidaturi am scris în altă parte). Opoziția trebuia să cîștige alegerile parlamentare din noiembrie 2014. S-au amestecat însă forțele întunecate (care au clonat unii concurenți, pe alții i-au scos din cursă), partenerii de dezvoltare au tăcut complice și opoziția a pierdut alegerile. Opoziția trebuia să cîștige alegerile locale din 2015 (cel puțin în Chișinău), dar le-a pierdut și atunci. În acest sens, și dacă luăm democrația în serios, victoria unui candidat anti-guvernare la alegerile prezidențiale e mai mult decît firească: e o revanșă întîrziată. Unele interpretări explică decizia alegerii președintelui de către popor și, în ultimă instanță, cedarea funcției președintelui opoziției de către establishment-ul politic structurat în jurul PD, drept o retragere tactică cu scopul de a slăbi presiunea protestelor politice din vară, organizate de Platforma DA, între altele.

Alegerea președintelui a fost, totuși, o revanșă. O revanșă slabă, desigur – o majoritate în parlament ar fi permis opoziției să măture, dacă ar fi vrut, oligarhii din politică, pe cînd un președinte slab, ce are doar prestigiul funcției și prerogativa de a distribui medalii, nu poate decît să emită critici verbale și simbolice, fără a avea prea multe pîrghii reale. În plus, în procesul organizării competiției electorale, guvernarea a avut grijă să-și trieze concurenții, așa încît unii să ajungă în cursa electorală, iar alții nu (cel mai faimos caz este cel al lui Renato Usatîi). Așa încît, dintre multele posibile ”opoziții”, în cursa electorală pentru președinție a ajuns cea comodă sau cea cu care ”se poate discuta”.

Încă nu știm dacă noul președinte Dodon va reuși să spargă acest carusel, dar alegerea lui semnalează, cel puțin pe moment, posibilitatea reală a instaurării unei majorități PSRM în parlament în 2018. Și actuala guvernare formal-informală înțelege că, oricîte garanții le-ar da acum Dodon, o majoritate socialistă în 2018 ar însemna o dramatică restructurare a puterii care va implica cedări substanțiale. În sensul acesta, alegerea lui Dodon la președinție ar trebui să introducă elemente de competiție și să repună guvernul de la Chișinău într-o goană pentru performanțe.

În sfîrșit, înlăturarea definitivă a lui Lupu de la conducerea Partidului Democrat și înscăunarea oficială a lui Plahotniuc în post de președinte al partidului arată, din nou, o schimbare de strategie care urmărește o formalizare a puterii informale și o ieșire în scena politică a celui care pînă acum a preferat să rămînă la adăpostul reflectoarelor vieții politice. Această mișcare tactică, încercată și înainte de patronul de la „Nobil” (de exemplu, în tentativele sale de a fi numit prim-ministru), răspunde nevoii acestuia de a cuceri deplinătatea prestigiului și legitimității politice. Dar e o mișcare care, ca și celelalte făcute pînă acum de Jucător, nu e scutită de riscuri și anume acela de răspundere publică plenară, în calitate de politician de drept, și de banalizare inerentă a aurei sale, fie și maligne, de „cardinal din umbră”. Dar jocul își merită miza (“игра стоит свеч”), iar miza cea mare este pusă pe alegerile din 2018.

Despre autor

Vitalie Sprînceană

Vitalie Sprînceană a studiat ştiințe politice în Bulgaria, filozofie în Moldova și acum face un doctorat la universitatea George Mason din SUA. Jurnalist, activist, fotograf amator și autor de blog.

17 Comentarii

  • As vrea sa mai adaug:
    1) Anul 2016 a incheiat discreditarea totala a institutiei presedentiei. Daca Timofti crea impresia ca calitatile personale ale presedintelui discrediteaza aceasta institutie atunci venirea lui Dodon a demonstrat ca insasi acest post a cazut la nivelul unei simple tribuni.
    2) Forma de guvernare nu corespunde tipului de societate. Ea ori va fi schimbata, ori va naste monstri si mai departe.
    3) Nationalismul nu mai poate fi neglijat, atit Dodon cit si Plahotniuc deja au inceput sa speculeze in acest cimp.

    Vitalie, imi pare ca exagerezi cu notiunea dreapta-stinga. Noi nu avem partide politice, noi avem partide personale ale lui Dodon, Plahotniuc, Sandu, Voronin, etc., care ocupa pozitia confortabila la moment stapinului. Aproximativ de aceleasi principii se foloseste si stinga nonpartinica, inclusiv cei ce activeaza pe acest siteu

    • Andrei, eu tot aud reprosul asta “stanga si dreapta nu-s valabile, exagerezi cu ele etc”…E usor de aratat ca partidele din Moldova is srl-uri (m-am ocupat si eu de treaba asta destul timp). Dar in aceste conditii ce fel de criticia politica mai poti face? pentru ca, daca e partidul lui, face ce vrea cu el, nu?
      Motivatia mea sa vorbesc despre idei si ideologii (stanga-dreapta sau alte conventii) e sa incerc sa formulez o critica a ideilor in politica (critica a personalitatilor politice e in alta parte)… E si o doza de naivitate (ca conceptele par suspendate) dar e si o critica pe care o cred importanta – reprosez partidelor anume suspendarea asta.. In plus, sunt sau nu partidele moldovenesti e o discutie (nu foarte lunga), dar faptul ca trebuie sa le luam formal pretentiile (ca ar fi ideologice) si sa le criticam atunci cand nu-s, mi se pare necesar…

  • Pentru cine crede ca acest stat mai poate fi discreditat (ca inca se face treaba in RM), acest articol e pentru ei. Pentru cine nu crede asta, acest articol nu spune nimic.

    E interesant otheringul / marginalizarea stangii care nu e stanga preferata de Vitalic. Nitam nisam, hodoronc tronc aceasta devine stanga de dreapta sau chiar dreapta. In general toate aliniatele de la Electoratul de dreapta si cel de stanga care si-ar fi schimbat locurile e o aiureala totala.
    Pentru Vitalie:
    1. Nimic nou in discursurile de stanga, dreapta, centro-dreapta, dreapta-stanga, stanga-stanga, etc. din RM nu a aparut. In general etichetele astea nu au nicio relevanta epistemologica pentru intelegerea politicii RM. Spui ceva bun despre clivaju cultural, dar si chestia asta nu e noua. Dar e un pas (voalat) spre geopolitica RM (pe care din motive neclare mie tu nu vrei s-o accepti, desi asta faci pana la urma).
    2. Schimbatul cu locurile e calc din pomenyatsa mestamy. Vitalie Sprinceana si cultura scrisului…

  • Si in general de ce nu va place nationalismul civic al lui Dodon (in care nu e loc de Romania Mare nici pe filiera ortodoxa, cum gresit spui tu)? De ce nu va place? E un nationalism civic cu mult mai putine accente etnice decat la unionisti. E marele nationalism civic pe care il slavesc Cheianu, Josan, Maia, batista pe tambal, si toti centristii Moldovei. Aparent. Si aici va muscati coada.
    1.Pentru ca nu stiti ca la baza oricarui nationalism civic (care e o fictiune in realitate) sta un nationalism etnocultural din care izvorasc solidaritatea, responsabilitatea, loialitatea, coeziunea, democratia si respectul pentru toti membrii societatii (drepturi ale omului si drepturi civile).
    2. Pentru ca nu stiti, dar simtiti ca nationalismul vostru civic are un alt continut decat nationalismul civic al lui Dodon. Al lui e plin de elemente rusesti, al vostru e plin de elemente romanesti.
    3. Greseala pe care o faceti voi e sa vreti cultura si civilizatie europeana, refuzand ( ca picenuta) identitatea culturala si politica romaneasca. Nu constientizati ca Moldova nu e Cipru si ca s-a terminat cu extinderea UE, despre care nici nu a fost vorba vreodata pentru tarile din cadrul Parteneriatului Estic.
    Dodon nu face aceeasi greseala. Aparent parca vorbeste de un nationalism moldovenesc. In fapt, pentru cine stie despre ce este moldovenismul, el vorbeste despre moldovean ca forma (nume) si rusesc ca continut (esenta).

    4. In linii mari intuiesti ca e vorba de un clivaj geopolitic (de o alegere cultural-civilizationala) si asa este. Voi vreti vector european, Dodon vrea vector euroasiatic. Dar parca inca nu intelegi ca forma fara continut nu este guvernare europeana… si inca nu intelegi ca avem suficient continut european ca sa cerem o forma pe masura…

    PS Dar articolul e slab de tot. Parca scriai mai bine mai inainte…

  • Calin, da tu mergi, omule, in alta straluceste, ce umbli pe tot felul de site-uri ”mediocre” ca asta? Sau ia, bre, si scrie ceva sa am si eu ce comenta – nu de alta da eu m-am cam plictisit sa-mi dai lectii pe lecturi ce nu le ai, pe teme pe care le urasti, sa-mi bagi in gura lucruri pe care nu le-am zis si pe care tu le combati avan etc…

  • Ai doua solutii iliberale si anti-libertatea de exprimare:
    1. Sa inchizi zona de comentarii.
    2. Sa ma blochezi pe mine (cum ai facut pe contul feminist de pe fb. Apropo, aplicand doua pedepse pentru o singura “abatere” 🙂 , chit ca pana si Brega era contra).

    Si mai ai doua solutii civilizate, urbane si constructive:
    1. Sa contribui la discutia articolelor tale (cum vad ca mai obisnuiesti sa faci)
    2. Sa imi ignori comentariile

    PS: Pomenyatsa mestamy …
    PS2: Stanga de dreapta ( in curand… piciorul mainii) 🙂

  • Calin, tu ce, chiar atit de negru la cerul gurii esti?:-)
    Pentru ce atita negativism?
    Mie nationalismul lui Dodon nu-mi place fiindca acesta este un truc. Daca omul in unul si acelas timp afirma ca “eu nu sunt prorus sau proroman, eu sunt promoldovean” si tot atunci face parte din clubul de la Izborsk si promoveaza ideile lui Dughin si Prohanov atunci ce sa mai vorbesti cu el?
    Dodon este previzibil fiind ca are interese, dar ce interese aveti voi, unionistii?

  • In primul rand o incepi cu stangul, Andrei. Adica, deodata cu critica la persoana (emoticonul nu se pune)

    In al doilea rand, e foarte greu de spus daca ideologia moldovenista a lui Dodon (foarte similara cu gagauzismul) poate fi considerata nationalism de orice natura. Scopul moldovenismului ca si al altor “nationalisme” create in URSS era deznationalizarea (sau deetnizarea) si rusificarea. Adica, ajungerea intr-un final la omul sovietic (de identitate culturala ruseasca). Intr-un final termenul de moldovean ar fi trebuit sa insemnne rus (=sovietic) din zona regiunii Moldova.

  • Da, sunt de acord ca moldovenismul lui Dodon este o speculatie, insa singur faptul ca cu ajutorul moldovenismului se incearca manipularea societatii ne demonstreaza ca aceasta idee e actuala. Si nici urss-ul nu este creatorul moldovenismului ( cu toate ca si el l-a folosit in scopurile sale) Moldovenismul apare inca la Ion Creanga in “mos Ion Roata si unirea”, tot moldovenismul a fost cela ce l-a determinat pe V Place sa comande si sa promoveze “hora unirii”
    Si indeobste, formarea statelor nationale in majoritatea cazurilor inseamna asimilare, deetnizare si fara promovarea nationalismului nu prea e posibila.
    La fel si la noi numai promovarea nationalismului poate consolida societatea si statalitatea.

  • Andrei, scuza-ma, dar daca il faci pe Creanga precursor al moldovenismului, nu am ce sa mai adaug. In Mos Ion Roata si Unirea Creanga atinge dimensiunea sociala-egalitarianista a nationalismului. Nici intr-un caz povestioara respectiva nu se opune Unirii.
    Problema moldovenismului (aici trebuie sa citesti macar ce am spus mai sus) este ca nu este niciun fel de nationalism al etniei majoritare, dimpotriva este o rusificare mascata. Partea amuzanta e ca avem la ora actuala si moldovenisti (mai putin declarati) de cultura romana, dar si moldovenisti vocali de cultura rusa. Si e si o bataie intre ei. Ca de!, limba este o resursa economica in primul rand… Din prima categorie face parte Vitalie, din a doua – Igor Dodon.

    • eu is internationalist, globalist chiar si cosmopolitan (cu solidaritate, egalitate si fraternitate). disputele locale despre cine era Stefan cel Mare, moldovean ori roman, ma lasa rece. total.
      daca e greu de inteles, pot explica pe degete.

      • Nu poti explica pe degete. Din cate se stie Stefan cel Mare era si moldovean si muntean si roman. In orice caz, internationalismul ca esenta nici nu exista (stomacul si mintea internationalistilor e plina de produse locale). Pana si vestitul slogan solidarite egalite fraternite este de origine franceza si internationalizat de Cominternul cu origini kgbist moscovite. A nu se uita celebra culoare locala pe care toti internationalistii o cauta cu sarg cand viziteaza o tara straina. Diferenta si diversitatea trebuiesc celebrate, Vitalie, si nicidecum negate. Incep sa uiti bazele multiculturalismului…

    • Si totusi: „O proastă opinie despre munteni este vădită în corespondenţa lui Creangă. Diaconul, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc şi iubire de regiune”, scria George Călinescu.

  • Da Calin, sunt de acord ca problema este anume in lipsa nationalismului, care dupa parerea mea ar trebui promovat.
    Tu ai scapat din vedere a treia categorie , cea mai numeroasa si importanta, de moldovenisti – moldovenismul primitiv, cei care nu pot lamuri idea, motivul. Ei pur si simplu asa simt. Unionistii lupta cu ei cu metoda bolsevica “nu-i omul – nu-i problema”. Adica nu exista nici un moldovenism, este o aberatie. Si indeobste, a fi moldovenist, statalist e ceva josnic. E si firesc ca o asa abordare naste feluriti stati, mazuri, dodoni.
    Catre moldovenistii de cultura romana este doar o pretentie – ei sunt prea pasivi.

  • Moldovenismul acela la care te gandesti tu nu exista. In cazul de fata tertium non datur

Lasa un comentariu