ARTICOLE.
Pe 9 ianuarie o butelie de gaz a explodat în Piața Centrală, în cantina La Soacra. În rezultatul exploziei patru persoane au decedat și altele au fost rănite. La ședința Consiliului Municipal Chișinău din 11 februarie, consilierii au decis demiterea Pretorului sectorului Centru Oleg Poiată ”pentru neglijenţă în serviciu şi pentru că nu şi-ar fi exercitat atribuţiile de serviciu. Totodată, şeful Direcţiei generale comerţ, Marcel Zambiţchi, şi directorul interimar de la ÎM „Piaţa Centrală”, Veaceslav Balan, au primit avertizare.”
E trist că s-a ajuns, după un incident soldat cu cîteva cadavre, ca Consiliul Municipal să „aleagă” vinovații prin vot…
Fiecare dintre cei trei – pretorul Oleg Poiată (care îmi e simpatic – am interacționat cu el la unul dintre atelierele noastre), șeful Pieței Centrale ori șeful Direcției Comerț și Alimentație Publică – ar fi trebuit să plece singur, fără a aștepta voturi, discuții inutile în CMC…Fiecare dintre cei trei ar fi putut oferi un exemplu de funcționar/om decent ce-și asumă o anumită răspundere pentru o tragedie care putea fi prevenită (cu oameni morți și copii lăsați pe drumuri).
Fiecare din ei ar fi avut doar de cîștigat moral și politic și omeneste dacă pleca benevol ori zicea: să cercetăm ce s-a întîmplat și eu plec dacă se adeverește că aș fi putut face ceva și nu am făcut.
E o situație extraordinară. Care cere acte neordinare. Ori poate ordinare.
Iar oamenii din oraș vor să vadă inși ce își asuma responsabilitatea, nu fricoși care își aruncă vina unul spre altul. O situație în care e cel mai cuvenit să te retragi, asumîndu-ți partea de vină, nu făcînd ventilație cu degetele arătînd: Ghiță e vinovat… (V.S.)
Campania #EUspunNUViolului a demarat pe facebook după ce s-a aflat că doi dintre cei trei tineri care au violat o minoră în Orhei ar fi fost puși în libertate iar al treilea ar fi scăpat cu o pedeapsă extrem de ușoară. Despre caz a scris Diana Guja și au mai scris și alții (un articol pe newsmaker.md).
O petiție a fost pornită și pe petitieonline. Aceasta a adunat deja peste 10 mii semnături.
Redacția PZF se alătură campaniei și supne decis: Nu Violului.
Un interviu în Timpul cu Dumitru Dimov, basarabean stabilit în Cluj, este director de imagine și operator, din echipa regizorului Cristian Pascariu”: „Cu camera-n mâini, tânărul a străbătut România și a ajuns în Austria, SUA, Rusia și chiar China. În decembrie 2015, a filmat două documentare: unul în Maramureş, celălalt în Donbas. Despre experiențele trăite acolo, despre realitățile care nu apar în știri și istoriile pe care le-a aflat, citiți în interviul de mai jos”: „Un (…) moment memorabil l-am trăit când eram la marginea vestică a localității Șirokine, sat nelocuit, pe malul Mării Azov, situat între soldaţii ucraineni şi cei separatişti. Desigur, în sat nu puteam intra, fiindcă la marginea cealaltă stau forţele separatiste. Am stat cu băieţii ucraineni în bucătărie la soldaţi și am reuşit să intervievez pe unul dintre ei. După discuția cu acesta, mi-a zis că mai are ceva să-mi arate. Am pornit camera şi am mers după el, a urmat un monolog de 10 minute al unui om născut la Mariupol, un patriot cu o gândire critică, cu un obiectivism remarcabil faţă de tot ce se întâmplă. // Spunea că soldaţii nu pot să-și măsoare cu adevărat puterile din cauza jocurilor din culise. Apoi am ajuns în mijlocul unei tabere de odihnă ca şi oricare tabără post-URSS, cum avem noi la Vadul lui Vodă. Totul era distrus, pereţii găuriţi de gloanţe, geamurile sparte, pe alocuri acoperişuri distruse. // În toată această experienţă grafică, el continua să comenteze despre demnitatea omenească şi cât de mare este diferenţa dintre un mercenar care vine într-o ţară străină şi un om care a copilărit în acea tabără în una din verile de la sfârșitul anilor 80. Într-un final, am intrat pe un culoar, iar el deschizând o cameră după altă, parcă mă invita să văd copiii şi ce a fost luat de la ei – ciupici, paturi sparte, desigur copiii nu au fost în momentul atacurilor, toţi au fost evacuaţi, dar mai departe pe acel culoar cu fiecare cameră mi se amplificau sentimentele şi în ultima cameră deschisă am văzut o gaură imensă în pod şi totul distrus, inclusiv podeaua. Când am ieşit, nu puteam să-mi scot această imagine din cap… (…) Am cunoscut poveşti reale, cu oameni reali, nu o statistică sau un bilanţ. Am simţit durerea oamenilor şi neputinţa lor. Am aflat acolo că acest război este unul de interes pentru ambele părţi care sunt la conducere, cineva face bani foarte buni acolo. Și absolut toţi înţeleg asta. (…)- Care-s concluziile cu care te-ai întors de acolo? // – Să preţuim pacea şi să luptăm pentru o armonie socială, avem nevoie de oameni integri şi de lideri adevăraţi, pentru ca să nu se întâmple o escaladare în ţara noastră. E nevoie de o trezire pentru a vedea ce putem face împreună, dar nu ce ne dezbină.”
Un documentar , din seria Pur şi simplu (Europa Liberă la Moldova 1), de Eugenia Pogor, despre masacrul evreilor din Sculeni: „Cadavrele a 311 evrei din Sculeni au fost descoperite în trei gropi comune pe un izlaz din dreapta Prutului. În 1941, copii, bătrâni, femei, bărbaţi au fost puşi să-şi sape groapa şi au fost mitraliați de militari români… Vă prezentăm istoria acelui masacru, povestită de ultimii martori rămași în viață. Crima s-a produs pe 26-27 iunie, adică la cinci zile după ce mareșalul Ion Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul. Deşi are aproape 90 de ani, Petru Dabija din comuna ieşeană Victoria ţine minte bine acea zi de vară. Avea 14 ani când, împreună cu alţi puşti ca el, a devenit martor al acelui măcel, o pagină tragică și rușinoasă în istoria României…”
Un portret-sinteză a lui Renato Usatîi de Valentina Basiul, la Europa Liberă:” Renato Usatîi s-a lansat oficial în politică în 2014, după o lungă campanie preparatorie în care creatorii de imagine au încercat să-i încetățenească reputația de filantrop receptiv cu dare da mână şi relaţii trainice în mediul decidenților importanţi la Moscova. Bilbordurile cu imaginea sa au împânzit localităţile urbane ale Moldovei şi sugerau prin fundalul alb-albastru de mătase, nobleţea extrapartinică a protagonistului, care deşi se declară trup şi suflet cu poporul, nu renunţă la slăbiciunile omului înstărit. Iată de ce s-a ales cu colecţia de porecle de genul „Batman”, „joker politic”, „gastarbeiter-ul milionar” sau „gangster filantrop”. Sociologi şi analişti l-au asemuit cu liderul comunist Vladimir Voronin sau cu excentricii şi populiştii Vladimir Jirinovski din Rusia şi cu Gigi Becali din România. Despre el s-a scris că a făcut Facultatea de Limbi Străine a Universităţii „Alecu Russo” din oraşul Bălţi, pe care a absolvit-o în anul 2000. După care a lucrat un an la Aeroportul Internaţional Chişinău şi alţi doi, între 2002 şi 2004, în calitate de inginer la combinatul de alimentaţie a Căii Ferate din Moldova.”
Alexandru Lupuşor (pe Facebook): „Celor care se arată surprinși sau de-a dreptul nedumeriți de sancționarea discursului geopolitic ca fiind propagandistic și ideologic, actualizat mediatic, în societatea moldovenească, de fiecare dată cînd o anumită putere își recunoaște propria legitimitate ca fiind erodată (a se vedea inclusiv modul exemplar în care PCRM a folosit aceeastă practică discursivă în toiul evenimentelor din aprilie 2009) le recomand cartea „Géopolitique et Histoire” apărută în 1995 sub redacția lui Claude Raffestin. // Cei care vor avea răbdarea să parcurgă această lucrare, al cărei scop major e să realizeze o genealogie a conceptului geopoliticii, în maniera foucauldiană, vor putea afla, printre altele, de ce anume regimurile nedemocratice, autoritare sau totalitare, au înțeles să facă recurs la geopolitică într-un mod propagandistic. Acesta, dar și alte motive, îi face pe autorii lucrării să înțeleagă geopolitica prioritar ca un discurs propagandistic servil puterii. // Discursul geopolitic ar comporta, în opinia autorilor, toate însemnele unui discurs al mistificării, deci ca fiind unul ideologic (producător al falsei conștiințe), ceea ce reclamă, ca răspuns, o întreprindere de demistificare. Anume în acest sens, autorii vorbesc de critica geopoliticii și a gîndirii geopolitice ca fiind imperioasă întru deșteptarea conștiințelor și suscitarea unui spirit de apărare a societății democratice. // În viziunea autorilor, discursul geopolitic și legitimarea puterii prin recurs la rațiuni de ordin geopolitic constituie o esență comună atît naționalismului, cît și imperialismului, acestea, de altfel, fiind corelate în mod intim. Anume din teme și temeri geopolitice se alimentează cele două forme de patriotism mitogenic – naționalist și imperialist. Ceea ce li se opune, consideră autorii, e democratismul, conceput în tripla sa dimensionalitate: individualism, cosmopolitism, pacifism.”
Laura Ştefănuţ, în casajurnalistului.ro, despre una din fabricile de textile româneşti care confecşionează haine pentru brandurile occidentale: „România și Bulgaria au devenit concurentele Asiei la forță de muncă ieftină pentru industria confecțiilor. // Sute de mii de români lucrează în fabrici care fac haine pentru mărci ca Zara, Lacoste, Hugo Boss, Kenzo, Marc O’Polo. Occidentalii plâng de mila chinezilor care le fac hainele în condiții inumane, dar poartă liniștiți eticheta Made in EU. Care se traduce, uneori, prin Fabricat la Calafat. // Am cutreierat cele două țări de la periferia Uniunii Europene, am intervievat zeci de textiliste și m-am angajat într-o fabrică de confecții. Am descoperit că hainele scumpe din magazine sunt făcute de muncitori plătiți cu salariul minim, uneori chiar mai puțin, și ținuți sub teroare să nu povestească ce li se întâmplă. (…)Volumul de muncă cerut era imposibil. Muncitoarele erau instruite să nu vorbească una cu alta și să nu meargă la toaletă doar în caz de urgență. „Tot timpul se țipa HAIDE HAIDE HAIDE! Știi ce înseamnă cuvântul ăsta, haide, să ți-l spună exact ca la niște sclavi?”, se plânge Ganea. // Directoarea fabricii, Vasilica Sterschi, mi-a spus la telefon că nu putea plăti salarii pentru muncă insuficientă și nu putea să accepte «Nu pot munci mai mult» ca scuză. „Dacă (lucrătorul) se duce la veceu și îți răspunde «Atâta pot», nu pot să îl pontez la «Atâta pot».” // Ganea, Ciobanu și încă vreo zece femei au decis să renunțe la job. „De la mine a pornit totul”, crede Ganea, pentru care ultima picătură a fost când directoarea a anunțat că le va tăia pauza pentru masă de 15 minute. Înainte, pauza tăiată era pedeapsa pentru lucrătoarele care făceau greșeli, acum urma să se aplice tuturor pe motiv că „nu își îndeplineau norma”, spune Ganea. În contractele de muncă scrie că angajatul are obligația să-și îndeplinească normele de lucru stabilite de angajator, dar nu precizează care sunt acestea.”
Un interviu în Adevărul cu istorica şi scriitoarea „Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, unul dintre cei mai apreciaţi istorici la ora actuală, consideră că educaţia este temelia progresului, dar că „sistemul academic românesc este dominat de invidie şi impostură“. Cărţile despre istoria cotidiană a perioadei fanariote şi post-fanariote, ca şi consultanţa istorică pentru celebrul film „Aferim!“, îi permit să aibă nişte concluzii deloc măgulitoare şi asupra prezentului nostru nesatisfăcător. (…) Războaiele şi insecuritatea sunt singurele certitudini ale perioadei reţinute pentru cercetare [sec. 18 şi 19]. Când nu vin ruşii sau turcii, apare vreo epidemie de nicăieri şi ia cu ea bruma de avere nerisipită de perigrinările repetate. (…) Eu zic că, după fiecare perioadă de frică şi violenţă, oamenii îşi revin, râd, dansează, cântă, petrec, îşi ridică case, îşi mărită fetele, îşi însoară flăcăii. Doar că lucrurile astea se petrec la nivelul cel mai de jos al nevoilor umane. Întrebarea ar trebui să se refere la capitalul uman: cu cine faci modernizarea? Or, când citesc cercetări asemănătoare ca tematică cu ale mele, descopăr o grămadă de similitudini atunci când este vorba de maniera de exprimare a norodului, acelaşi tip de comportamente, aceleaşi gânduri, aceleaşi nevoi. Dacă privesc mai sus, lucrurile încep să se schimbe: negustori, nobili, târgoveţi, funcţionari investesc în educaţia lor şi a copiilor lor, pun preţ pe lectură, pe gândire, pe „lumina“ oferită de cunoaştere. // – Au fost chiar aşa răi fanarioţii? – Domnii fanarioţi nu veneau de nicăieri, unii dintre ei sunt oameni luminaţi, dragomani sau înalţi funcţionari pe lângă Patriarhia de Constantinopol, cu respect pentru ştiinţa de carte. Odată ajunşi în Principate, propun reforme în toate domeniile. Doar că nu au timp să supravegheze punerea lor în aplicare, şi nu au cu cine, adică exact ceea ce vă spuneam: capitalul uman educat este insignifiant. Gândiţi-vă că pentru un boier ştiinţa de carte nu era obligatorie şi nici măcar importantă în ascensiunea socială: putea să fie mare dregător sau ispravnic şi fără să ştie să scrie sau să citească. Nu degeaba Constantin Mavrocordat a încercat să-i oblige să înveţe carte, legând obţinerea unei dregătorii de ştiinţa de carte, dar n-a prea reuşit. După cum Nicolae Mavrogheni i-a obligat pe preoţi să meargă la şcoală. Gândiţi-vă că preoţimea este o elită în adevăratul sens al cuvântului în Franţa, să spunem, şi este de neconceput ca cineva să fi fost hirotonisit fără să treacă printr-un seminar. Or, în ţările române, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mare parte dintre preoţi sunt analfabeţi. Cu ei încearcă mai apoi Pavel Kiseleff să reformeze România secolului al XIX-lea. Educaţia este temelia progresului. Dispreţul pentru educaţie duce inevitabil la înapoiere. Or, din ceea ce observ, în România nu au fost niciodată bani pentru educaţie. Plus, s-au constituit întotdeauna grupuri de privilegiaţi care au avut acces la resurse, eludând criteriile educative şi minimalizând importanţa educaţiei în reuşita socială.”
Un interviu în El Pais cu Zygmunt Bauman despre democraţie, putere globală şi decizie locală, despre mobilizare şi solidaritate, despre reţea socială şi comunitate. Despre democraţie şi putere (puterea are loc la nivel global, pe cînd instituţiile democratice sînt adaptate pentru a juca cu sau a contracara această putere): „We could describe what is going on at the moment as a crisis of democracy, the collapse of trust: the belief that our leaders are not just corrupt or stupid, but inept. Action requires power, to be able to do things, and we need politics, which is the ability to decide what needs to be done. But that marriage between power and politics in the hands of the nation state has ended. Power has been globalized, but politics is as local as before. Politics has had its hands cut off. People no longer believe in the democratic system because it doesn’t keep its promises. We see this, for example, with the migration crisis: it’s a global phenomenon, but we still act parochially. Our democratic institutions were not designed for dealing with situations of interdependence. The current crisis of democracy is a crisis of democratic institutions.” Şi despre reţele sociale (reţele sociale nu crează comunităţi, ci substitute de comunitate): „The question of identity has changed from being something you are born with to a task: you have to create your own community. But communities aren’t created, and you either have one or you don’t. What the social networks can create is a substitute. The difference between a community and a network is that you belong to a community, but a network belongs to you. You feel in control. You can add friends if you wish, you can delete them if you wish. You are in control of the important people to whom you relate. People feel a little better as a result, because loneliness, abandonment, is the great fear in our individualist age. But it’s so easy to add or remove friends on the internet that people fail to learn the real social skills, which you need when you go to the street, when you go to your workplace, where you find lots of people who you need to enter into sensible interaction with. Pope Francis, who is a great man, gave his first interview after being elected to Eugenio Scalfari, an Italian journalist who is also a self-proclaimed atheist. It was a sign: real dialogue isn’t about talking to people who believe the same things as you. Social media don’t teach us to dialogue because it is so easy to avoid controversy… But most people use social media not to unite, not to open their horizons wider, but on the contrary, to cut themselves a comfort zone where the only sounds they hear are the echoes of their own voice, where the only things they see are the reflections of their own face. Social media are very useful, they provide pleasure, but they are a trap.”
Nicolas Trifon, pe blogul său în Courrier des Balkans, despre statutul etnicilor nemţi în România înainte şi după cel de al doilea Război mondial în România: „C’est à leur « retour », depuis la fin de la Seconde Guerre mondiale, donc plus de huit siècles après leur « départ », que le germaniste Pierre de Trégomain consacre une étude très fouillée qui nous éclaire sur des aspects de la guerre froide passés trop souvent sous silence [1]. Il le fait en reconstituant, documents à l’appui, les métamorphoses du discours identitaire tenu par les associations qui représentaient en Allemagne les intérêts des Saxons arrivés de Roumanie. // La chose qu’il faut tout le temps garder à l’esprit est que, contrairement aux Allemands des Sudètes, de certaines régions de Pologne comme la Poméranie ou encore du Banat serbe, ceux de Roumanie n’ont pas été expulsés au lendemain de la Seconde Guerre mondiale. Les tentatives de travestir cette situation originale sont pour beaucoup dans les contradictions du discours tenu en leur nom par leurs avocats et leaders communautaires.”
”Gîndirea unică”, un articol mai vechi al lui Ignacio Ramonet din Le Monde Diplomatique (ianuarie, 1995). ”Dans les démocraties actuelles, de plus en plus de citoyens libres se sentent englués, poissés par une sorte de visqueuse doctrine qui, insensiblement, enveloppe tout raisonnement rebelle, l’inhibe, le trouble, le paralyse et finit par l’étouffer. Cette doctrine, c’est la pensée unique, la seule autorisée par une invisible et omniprésente police de l’opinion. Depuis la chute du mur de Berlin, l’effondrement des régimes communistes et la démoralisation du socialisme, l’arrogance, la morgue et l’insolence de ce nouvel Evangile ont atteint un tel degré qu’on peut, sans exagérer, qualifier cette fureur idéologique de moderne dogmatisme. Qu’est-ce que la pensée unique ? La traduction en termes idéologiques à prétention universelle des intérêts d’un ensemble de forces économiques, celles, en particulier, du capital international. Elle a été, pour ainsi dire, formulée et définie dès 1944, à l’occasion des accords de Bretton-Woods. Ses sources principales sont les grandes institutions économiques et monétaires — Banque mondiale, Fonds monétaire international, Organisation de coopération et de développement économiques, Accord général sur les tarifs douaniers et le commerce, Commission européenne, Banque de France, etc. — qui, par leur financement, enrôlent au service de leurs idées, à travers toute la planète, de nombreux centres de recherches, des universités, des fondations, lesquels, à leur tour, affinent et répandent la bonne parole.”
Transcrierea conferinței TED a lui Yannis Varoufakis Capitalismul va consuma democrația dacă păstrăm tăcerea. ”Democrația. În Occident, facem o greșeală colosală considerând-o subînțeleasă. Nu vedem democrația ca fiind cea mai fragilă floare, ceea ce este cu adevărat, ci o vedem ca parte a construcției societății noastre. Avem tendința să ne gândim la ea ca fiind un dat intransigent. În mod eronat credem că e dată inevitabil de capitalism. Nu este așa. Lee Kuan Yew din Singapore și marii săi imitatori de la Beijing au demonstrat fără niciun dubiu că e pe deplin posibil să avem capitalism înfloritor, creșteri spectaculoase, în timp ce viața politică rămâne tot fără democrație. Într-adevăr, democrația se retrage în ograda noastră, aici, în Europa. Anul acesta, ca reprezentant al Greciei – al noului guvern grec proaspăt ales – în Eurogrup ca Ministru de Finanțe, mi s-a spus în termeni fără echivoc că democrația națiunii noastre, alegerile, nu poate fi lăsată să interfereze cu politicile economice ce se implementează în Grecia. În acel moment, am simțit că nici nu se putea justifica mai bine un Lee Kuan Yew sau Partidul Comunist Chinez, chiar niște prieteni mai recalcitranți care îmi tot spuneau că democrația va fi suspendată îndată ce va amenința să schimbe ceva.”
Emisiunea Against the Grain pe tema Globalization, Ideology, and the Media, ce l-a avut drept invitat pe Sturart Hall.
CĂRȚI.
Victor Eskenasy despre ultima carte a Vladimir Lorcenkov, tradusă la Paris: „Apărut în 2010 în limba și la o editură rusă, la Moscova, sub titlul Tabor uhodit, romanul lui Lorcenkov, tradus în franceză de Raphaëlle Pache, drept Camp de gitans (Lagăr de țigani) este o uimitoare frescă a lumii moldovene și, în același timp, o surprizătoare anticipare, umoristică și satirică, a crizei pe care o traversează în prezent societatea în Moldova. // Scris pe multiple registre, de la relatarea simplă livrescă, impregnată de un umor fantastic, la cea a limbii de lemn a lumii politice moldovene și occidentale, și pînă la limbajul cronicilor medievale, romanul înfățișează o Moldovă în haos, în care Chișinăul este invadat de hoarde de copii abandonați de cei plecați la muncă în străinătate, într-o anarhie politică avansată – în care Autonomia găgăuză se declară… Califat, iar „Eurolatria” ia formele cele mai absurde – o țară subminată total de corupție și manipulare politică, al cărei președinte interimar este Mihai Ghimpu, și în care se răspîndește credința într-o nouă sectă, a „Exodului”. O sectă condusă de eroul principal al romanului său anterior, Serafim Botezatu, în „Lagăr de țigani”, deținut în tabără de muncă pentru delicvenți de la Căsăuți, al cărei șef este un anume… Vlad Filat.”
Walter Mignolo. Dezobedienţa epistemică. Editura Ideea, 2016. ”Colonialitatea e constitutivă modernităţii în sensul că modernitatea nu poate exista fără colonialitate. Ca urmare, retorica modernităţi e doar o altă faţă a logicii colonialităţii. Gîndirea decolonială urmăreşte criticarea şi deplasarea raţiunii imperiale moderne, a imperialismului capitalist… Gîndirea unică nu caracterizează doar neoliberalismul. Gîndirea unică este ansamblul gîndirii occidentale, cuprinzînd versiunea sa liberală sau neoliberală, creştină sau neocreştină, marxistă sau neomarxistă. Gîndirea unică – o „monocultură a spiritului” – include toate cele trei macronaraţiuni ale civilizaţiei occidentale. Ea trimite la limbile imperiale în care au fost formulate aceste naraţiuni (engleza, germana, franceza, italiana, spaniola, portugheza), precum şi la soclul lor greco-latin. Pentru a ne elibera de matricea colonială şi ordinea logică a colonialităţii sub forma gîndirii unice, a monoculturii spiritului, e necesară instalarea unei epistemologii a frontierei, în care e posibilă imaginarea unor alternative la modernitate (ceea ce nu e acelaşi lucru cu imaginarea unor modernităţi alternative). În acest sens, desprinderea şi procesul decolonizării ne proiectează către o lume transmodernă, globală şi plurală. ” (Walter Mignolo).