Între muză și politică: casa-muzeu Pușkin din Chișinău și (des)facerea patrimoniului

[label shape=”” type=””] Anastasia Felcher [/label]

 

See this article in English.

Anul trecut pe 18 octombrie s-a întîmplat să vizitez Țarskoe Selo (Satul Țarului), un orășel la 24 de kilometri mai la sud de Sankt Petersburg. Fostă reședință de vară regală precum și destinație turistică majoră din regiune în ziua de azi, Țarskoe Selo este la fel de popular precum Peterhof-ul cu fîntînile sale arteziene aurite. Numit, din 1918 pînă în 1937, Detskoe Selo (Satul Copiilor), într-un efort susținut al bolșevicilor de a șterge topografia imperială, din 1991 orașul a fost inclus în lista Patrimoniului Mondial sub titlul de „Sankt Peterburg și Grupurile de Monumente Alăturate” și conține Rezervația-muzeu de Stat (din 1992). El include Palatul Ecaterinei din secolul al XVIII-lea, frumos restaurate, cu parcurile sale spațioase în stil englezesc de la intrare. Începînd cu 1937, odată cu comemorarea aniversării a 100 de ani de la moartea poetului rus celui “dintîi”[1], orașul poartă numele de Pușkin. În ziua aceea vizitam Muzeul Liceului. Şi el recent restaurat, era complet aglomerat de vizitatori, ajungînd pînă la 60 de persoane la fiecare tur ghidat în loc de maxim 40 de persoane admise. Personalul muzeului era într-o dispoziție bună și programul de sărbătoare a festivalului anual „Toamna la Țarskoe Selo” era gata. A doua zi, pe 19 octombrie, a avut loc recitalul de poezii ale lui Pușkin și pelerinajul în masă al elevilor de liceu. Ei se pregăteau să serbeze „Ziua liceanului rus de pretutindeni”.

Aceasta mi-a adus aminte cum eu însǎmi odată am participat pasiv la aceeași festivitate, dar în Moldova, în 2002, fiind elevǎ la un liceu cu predare în limba rusă din Chișinău. Nu cu mult timp înainte, școala mea medie generală primise statutul de liceu, lucru care a făcut celebrarea „Zilei liceanului” și îndeplinirea ritualului de admitere să devină un procedeu important de „inventare a tradiției”. Cum școala se afla încă în proces de tranziție spre învățămîntul de 12 ani, ea avea și clase de liceu și clase de școală generală. Așa încît doar „cei aleși” – acei care s-au hotărît să opteze pentru experimentul de 12 ani – erau admiși în rîndul ‘Liceenilor’ în calitate de continuatori ai moștenirii lăsate de Pușkin. Celorlalți li s-a permis să privească. Apoi, cei proaspăt inițiați au plecat intr-o vizită obligatorie la casa-muzeu Pușkin din celălalt capăt al orașului, conduși de profesorul de literatură rusă. Celor care nu au optat pentru experiment li s-a permis să-i urmeze la dorință. La muzeu, noilor „membri ai clubului” le-a fost prezentat bustul tînărului Pușkin – „așa cum era la Liceu” – și le-a fost spusă povestea supremației, genialității poetului, precum și a legăturii sale „organice” cu Moldova[2]. Povestirea mi s-a părut, la cei 15 ani ai mei, familiară și „firească”. Tocmai existența muzeului ca destinație pentru pelerinaj civic a făcut întregul ritual de iniţiere să fie „complet”. Și de-abia cu mulți ani mai tîrziu, în calitate de specialistă, de antropolog, am înţeles că „Ziua liceanului” nu a existat niciodată în Moldova ca sărbătoare oficială instituționalizată.

În schimb, în Rusia, ea a fost introdusă în lista sărbătorilor oficiale în anii 1990, urmînd tradiția adunărilor nostalgice ale absolvenților „Liceului Imperial Alexandr din Țarskoe Selo”. Instituție de învățămînt de elită pentru tinerii aristocrați, acesta a fost inaugurat de Alexandru I pe 19 octombrie 1811, alături de Palatul Ecaterinei[3]. Liceul, ca instituție, a funcționat pînă în 1918, iar accesul publicului a fost restabilit în clădirea autentică cu statutul nou de muzeu de-abia în 1949. Acest lucru a fost făcut cu ocazia comemorării aniversării a 150 de ani de la nașterea lui Pușkin și a fost posibil datorită reconstrucției începută după război în Țarskoe Selo. O mare parte a monumentelor au fost grav afectate în timpul asediului din 1941-45, iar astăzi detaliile și realizările procesului grijuliu de restaurare sînt scoase în evidență în fiecare colţ al muzeului din cadrul rezervației, aproape la fel de accentuat ca exponatele care alcătuiesc expoziția. Faptul că, într-un timp atît de scurt după război și asediu, liceul și obiectele din împrejurimi au fost transformate în muzeu și deschise publicului, indică nu doar extinderea și puterea cultului lui Pușkin în URSS, dar și folosirea lui în scopuri politice. El mai arată și importanța simbolică acordată restaurării patrimoniului ca simbol al justiției de după război și al recîștigării păcii. Și faptul că practica celebrării „Zilei liceanului”, nefiind instituționalizată la nivel de stat, a fost cu succes încorporată unui anumit habitat din Moldova fără întîrziere, indică urmarea transferului cultural de la cap la coadă, precum și rezultatul tezaurizării la nivel local[4]. Într-adevăr, după cum multe studii au accentuat, extinderea cultului lui Pușkin a fost atît de remarcabilă și influentă tocmai datorită încorporării intențiilor de sus în jos cu aspirațiile și implicarea emoțională ale oamenilor simpli[5]. Iar aici, desigur, nu se exclud cazurile în care cele din urmă s-ar confrunta cu cele dintîi[6].

Tema Pușkin la periferie, care o încorporează subiectul Pușkin în Moldova, merită un studiu mult mai detaliat, căci ea divulgă aspectul cultural al sovietizării din 1945 și degradarea ulterioară a „culturii ruse” ca „jucător” pe scena culturală post-sovietică de după 1991. Cu toate acestea, în cele ce urmează, voi descrie pe scurt povestea Casei-muzeu Pușkin din Chișinău ca subiect al (des)facerii patrimoniului.

Paradoxul subiectului Pușkin în Moldova este că, deşi comemorarea prezenței poetului în provincie are rădăcini locale adînci și a fost inițiată „de jos”, datorită supralicitării subiectului în cadrul canonului cultural sovietic, după 1991 subiectul a căpătat conotații negative din motive etnice și muzeul a rămas să funcționeze la limita neglijării.

Memoriile despre prezența lui Pușkin în „exilul de la sud” precum și povestirile pe acest subiect cu Pușkin ca personaj constituie un material de valoare pentru cei care doresc să înțeleagă cum Basarabia a fost imaginată, promovată și romanțată ca o nouă provincie din cadrul imperiului Romanov la începutul secolului al XIX-lea. Mai mult decît atît, cu mult înainte ca activitățile de comemorare a prezenței poetului în provincie să fie oficial aprobate (prin 1899) mai mulți autori locali s-au plîns în presă că urmele prezenței lui Pușkin în Basarabia sînt pe cale să dispară, şi asta cu buna știință a autorităților și a publicului (începînd cu anii 1850). Recunoașterea locurilor istorice din oraș legate de Pușkin a fost discutată în cadrul retoricii patrimoniului ca avînd valoare locală, dar și universală. Casa mică, care apoi a devenit casa-muzeu (și care l-a găzduit pe poet pentru o scurtă perioadă în 1820), în secolul al XIX-lea era printre cele cîteva locuri care au fost declarate semnificative la acest subiect. De fapt, la început s-a dat preferință casei cu două etaje a logofătului Iordache Donici care i-a găzduit şi pe Pușkin și pe generalul Inzov. Poetul a locuit acolo începînd cu sfîrșitul lui 1820 pînă la sfărșitul lui 1821, cîteva memorii se referă anume la această casă în legătură cu episoadele din viața basarabeană a lui Pușkin, precum și „aventurile” sau „festele” sale[7]. Totuși, rolul decisiv în desemnarea „casei lui Pușkin” ca patrimoniu pentru generațiile viitoare a jucat starea de conservare a obiectelor. Casa cu două etaje a lui Donici a suferit puternic din cauza mai multor cutremure, dar și, ulterior, din neglijenţă. Ea era într-o anumită măsură intactă în anii 1840, dar plîngerile potrivit cărora ea se ruinează au apărut în anii 1850, iar la sfîrșitul anilor 1860 i-au mai rămas doar zidurile. Prin anii 1870, pe locul unde casa a stat înainte mai rămăsese un loc viran, iar mai tîrziu grajdurile pentru Husarii Lubni au fost construite în preajmă. În schimb, o construcție mică din piatră în partea veche sau „de jos” a orașului, căsuța de lîngă hanul negustorului Ivan Naumov, unde Pușkin s-a cazat pentru un scurt timp în 1820, a rămas intactă. Această casă, de asemenea, a apărut în presa locală în cadrul acestui discurs patrimonial. De exemplu, anumite memorii despre ea sînt citate în cartea lui Alexandr Yatsimirsky Pușkin în Basarabia (1908). După introducerea unei povestiri nostalgice despre casă, memoriile pretindeau să știe locația ei, dar deplîngeau starea ei neglijată.

Caracterul obștesc al inițiativei de comemorare a lui Pușkin în Basarabia este, de asemenea, întruchipat de faptul că banii pentru bustul al cărui autor era Alexandr Opekușin și instalat în Chișinău în grădina publică în 1885 au fost adunați prin colectare de fonduri în sînul publicului local. Această inițiativă era o reflectare a celebrelor „zile pușkiniene” de la Moscova în 1880, cunoscute pentru discursurile inaugurale ținute de Turghenev şi Dostoevski[8]. Procesul de colectare a fondurilor a continuat mai mulți ani în şir. Mai tîrziu, acesta le-a fost de folos cercetătorilor sovietici ai lui Pușkin și a fost reconstruit în mod repetat ca un exemplu strigător la cer al persecutării memoriei oamenilor de către autoritățile imperiale cu privire la poetul iubitor de libertate, „un exilat politic și un luptător înfocat împotriva autocrației”[9]. Mai tîrziu, pe la mijlocul anilor 1950, bustul a fost mutat de pe aleea laterală în centrul parcului Alexandrovskii, care, după cel de al Doilea Război mondial, a fost și el numit în cinstea poetului. Mai mult, spațiul public din Chișinău a fost „marcat” de Pușkin în toate formele posibile, inclusiv mai multe instituții culturale și educaționale i-au purtat numele (de exemplu, primul teatru de operă, construit în 1954, a fost numit în cinstea poetului în 1957)[10]. Una dintre străzile centrale ale orașului, Gubernskaia, a obținut numele lui Pușkin la sfîrșitul secolului al XIX-lea.

Într-adevăr, de la sfîrșitul anilor 1930 (culminînd în 1937 cu celebrarea aniverării a 100 ani de la moartea poetului), în contextul canonului sovietic, lui Pușkin i-a fost acordată o importanță majoră nu doar ca om al literelor, dar și ca simbol al culturii rafinate, al esteticii și al bunului gust rusești, semnificativ atît la centru cît și în periferie. De exemplu, Alexei Șciusev, un arhitect născut la Chișinău, și cîștigător al Premiului Stalin de patru ori, s-a referit la Pușkin în public pe 5 octombrie 1947. Este vorba de cuvîntarea sa despre chestiuni legate de reconstrucția urbană de după război, dar și despre estetica „stilului moldovenesc” în arhitectură. Șciusev a ținut o cuvîntare la o întrunire a membrilor Uniunii Arhitecților Sovietici din Chișinău în care a vorbit despre bucuria reabilitării postbelice, dar și despre importanța reconstrucției de după război. Cît despre „originalitatea națională a arhitecturii din Moldova”, Șciusev s-a referit la existența în cadrul ei a două direcții reperabile în oraș. Prima era considerată cea clasică, adusă de ruși – acesta fiind Pușkin, în perioada în care a locuit în casa Varfolomeu[11]”. Dupǎ Șciusev, clasicismul în Chișinău a avut trăsături moldovenești specifice. A doua direcție, conform arhitectului, este „folclorul popular moldovenesc”[12].

Tema Pușkin în Moldova și argumentul pentru prezervarea patrimoniului material legat de prezența sa în Chișinău și împrejurimile lui, au fost, într-adevăr, făcute pentru a legitima pretențiile sovieticilor faţă de acest teritoriu. Deschiderea casei-muzeu publicului atît de devreme, în 1948, era inseparabil legată de procesul de sovietizare a zonei. Acesta din urmă presupunea adoptarea instituțiilor, legilor, obiceiurilor, tradițiilor de tip sovietic, precum și a modului de viață sovietic. Introducerea unei rețele de instituții legate de cercetarea academică a lui Pușkin și includerea temei într-o rețea extinsă de instituții similare din URSS, au contribuit și ele la aceasta. Muzee similare funcționau şi la Kamenka, Odesa, Gurzuf, Vilnius și, bineînțeles, la Moscova, Leningrad și la fostele proprietăți de familie ale lui Pușkin din jurul Pskovului. O altă grijă era acordarea poveștii șederii lui Pușkin în Basarabia ca o componentă „utilă” a trecutului.

În decursul cîtorva decade, începînd cu 1948, casa-muzeu din Chișinău a reușit să încorporeze trei funcții legate între ele și, în același timp, deosebite: obiect de patrimoniu (dar și punct de destinație și de atracție turistică); muzeu cu activități educaționale; și centru cu ambiție academică care conținea o bibliotecă în creștere.

Patrimoniul

Argumentul principal pentru valoarea și importanța casei din Chișinău era autenticitatea sa, precum și faptul că, în ciuda intervențiilor de reconstrucție, clădirea a rămas intactă. Cel mai des împărtășit argument este că „în lume au supreviețuit doar două case originale în care a locuit Pușkin: ultimul apartament al poetului din Leningrad și casa de la Chișinău. Restul (construcțiile din Mihailovskoe, Boldino etc.) sînt construcții reconstruite”[13]. Astfel, construcția de la periferie, unde poetul a locuit cîteva săptămîni, atunci cînd se trece prin lentilele patrimoniului, a fost echivalată cu ultima lui casă din metropolă. Promovarea subiectului poate fi urmărită în filmulețul de publicitate produs în anii 1960 despre Chișinău. În „unul dintre cele mai pitorești orașe din sud-vestul țării noastre”, muzeul Pușkin este arătat mai întîi printre „locurile și monumentele istorice”, și abia după aceea este menționat monumentul lui Ștefan cel Mare[14]. Promovat ca un „oraș însorit și vesel”, care amintește o „grădină înfloritoare”, Chișinău a mai devenit un „centru industrial al republicii”. Reconstrucția de după război a infrastructurii urbane, care a făcut orașul „să se transforme semnificativ în anii din urmă” a fost, de asemenea, unul din discursurile legitimatoare ale prezenței sovietice în zonă. În același timp, cultura locală a fost promovată sub formă de folclor – printr-o expoziție la Muzeul Etnografic și concerte ale grupurilor de dans popular. Pușkin apare în film de două ori, ca monument în parcul care-i poartă numele și în legătură cu Teatrul de Operă, lucru care indică preponderența canonului în spațiul public al orașului. Mai mult decît atît, în anii 1980, Robert Kurz, specialist de onoare, architect șef al Chișinăului în 1940-1951 și secretarul științific al Societății pentru Protecția Monumentelor Istoriei și Culturii din RSSM în 1975-1980, a elaborat un proiect care avea drept scop transformarea spațiului din jurul muzeului într-o zonă de rezervație numită ‘Chișinăul lui Pușkin’. Proiectul ar fi păstrat o mare suprafață din orașul ‘de jos’ intactă și ar fi reconstituit atmosfera din secolul al XIX-lea, transformîndu-l într-un centru de turism. Aceasta, însă, nu s-a realizat niciodată.

Muzeul

„Argumentul patrimoniului” – neglijarea sa, precum și nevoia urgentă de protejare a acestuia – a fost folosit ca unul major pentru crearea muzeului. „Campionatul” pentru descoperirea structurii, reabilitarea sa și crearea muzeului a fost acordată lui Boris Trubețkoi, absolvent al Institutului de Literatură Rusă al Academiei de Științe a URSS (casa Pușkin) din Leningrad. Trubețkoi, autorul monografiei „clasice” Pușkin în Moldova, care a fost republicată de mai multe ori pînă în anii 1990, a fost transferat pentru a lucra în RSSM în 1944. În carte Trubețkoi s-a alăturat „strigătului” care poate fi întîlnit și în cartea lui Yațimirski (de la începutul secolului XX) care spune că „la începutul lui septembrie 1944 [adică, imediat după terminarea Operației Iași–Chișinău din 20–29 august 1944 – n.a.] localnicii mi-au arătat ‘casa lui Pușkin’, cum ei o numeau. Starea acestei case […] era groaznică. Acoperișul se prăbușise, ușile, ferestrile și podelele erau dărîmate, [în interior și în jur] era noroi și ruine de la clădirile din împrejurimi […] Se cereau măsuri urgente pentru salvarea acestei case”. Acțiunile nu s-au lăsat așteptate. În 1946, doi şefi ai nou stabilitei Uniuni a Scriitorilor din RSSM, Emilian Bucov și Andrei Lupan, au promovat o inițiativă de organizare a casei-muzeu în cinstea lui Alexandr Pușkin. Decretul oficial cu privire la inițiativa aceasta a fost emis imediat și promovat ca expresie a voinței „oamenilor muncii ai republicii”. Decretul nr. 498 din 31 mai 1946 „Cu privire la deschiderea casei-muzeu A.S. Pușkin din orașul Chișinău”, emis de Comitetul educației și culturii la Consiliul Miniștrilor al RSSM, a descris clar scopul principal și misiunea muzeului: nu doar de a păstra unicul monument architectural și de memorie al șederii lui Pușkin în Basarabia, ci și de a dezvolta activități de cercetare și educaționale[15]. Clădirea a fost renovată în 1946-48 și deschisă publicului pe 10 februarie 1948 la aniversarea a 111 ani de la moartea poetului. Prima expoziție conținea 53 obiecte confecționate în conformitate cu cerințele ‘Institutului de Literatură Rusă al Academiei de Științe a URSS’ (casa Pușkin), imitînd în miniatură expoziția Muzeului Pușkin din Leningrad. În timpul demonstrării exponatelor selectate, lucrătorii muzeului țineau să accentueze problemele de morală și etică, inclusiv cele cu valoare socialistă și revoluționară. Expoziția inițială conținea trei holuri: „Viața lui Pușkin înainte de exilul la sud”; „Pușkin în Moldova” și „Viața lui Pușkin după plecarea sa din Moldova”. Muzeul a funcționat cu succes în calitate de centru educational – timp de 6 ani, de la deschiderea sa pînă în 1954, au fost organizate 750 de excursii și 200 de prelegeri, care au fost vizitate de mai bine de 7 000 oameni în total.

Expoziția a fost aproape neschimbată pînă în 1985, cînd reproiectarea sa a fost urmată de instaurare[16]. Reproiectarea a fost explicată prin „nevoia evidentă de a arăta tema Pușkin în Moldova într-o manieră mai detaliată”. Această idee a venit în întîmpinarea nevoii urgente de reînnoire a proiectului expoziției[17]. De asemenea, ea a adus o oarecare resimbolizare a temei în general, care coincidea cu semnele procesului de demarcație, inițiat către anii 1970 de cercetătorii locali ai lui Pușkin.

Ambiția academică

Fondarea muzeului a fost urmată de apariția temei Pușkin la sud ca ramură legitimă de cercetare academică a lui Pușkin. Subiectul nu doar că a primit acoperire permanentă în mass-media, inclusiv în ziare și reviste literare, ci a mai devenit și subiect de monografii științifice imediat după aceea. Pe această temă au fost publicate cărți importante timp de 5-7 ani[18]. Din 1954, în Chișinău și la Odesa s-au ținut numeroase conferințe științifice de cercetătorii lui Pușkin „de la sud”, organizate de comitetele Pușkin și de Casa științifică din Odesa. Dezbaterile publicate în 1958 și 1961 au adus acest subiect de cercetare publicului larg. La început, majoritatea afirmațiilor ideologice ale cercetătorilor (numiți pușkiniști) din Chișinău și împrejurimi coincideau cu cele publicate la Moscova și Leningrad. O astfel de naraţiune trebuia să fi mers în sprijinul discursului de continuitate a aflării Basarabiei sub guvernare rusească, în același timp denunțarea „lacheilor țariști” trebuia să fi fost în toate textele. Era foarte important de a susține această ramură de cercetare a lui Pușkin, deoarece se punea în joc şi chestiunea finanţării. Fondurile și fluxul de turiști erau garantate, atîta timp cît instituțiile locale erau încorporate în rețeaua largă a instituţiilor sovietice. Totuși, Pușkin în Moldova ca temă academică, de fapt, a fost singura nișă posibilă pentru cercetătorii care lucrau în RSSM și ţinea de preocuparea competenței și a competiției profesionale. Mai aproape de anii 1970, cercetarea lui Pușkin provenită din RSSM a devenit mai centrată pe mediul și societatea locală, precum și pe influența folclorului asupra personalității poetului. În termeni practici, era rezonabil să se accentueze importanța ramurii moldovenești a cercetării lui Pușkin pe fundalul numărului imens de publicații despre Pușkin în toată URSS, precum și de a mări vizibilitatea realizărilor academice locale. Paradoxul apare atunci cînd instrumentul ales pentru a dejuca ierarhia prestabilită a devenit accentul puternic pe „localism”.

În 1964, o filială afiliată a casei-muzeu a fost deschisă la țară într-un conac boieresc în sătucul numit Dolna, ulterior redenumit Pușkino (după 1991 localitatea și-a primit numele original înapoi). Locul a fost deschis vizitelor publice începînd cu 6 iunie 1949, iar în anii 1970 a fost restaurat semnificativ pentru a găzdui muzeul. Expoziția principală era dedicată lui Pușkin, care a petrecut puțin timp aici în vara lui 1821, dar casa care, într-un sfîrșit, a găzduit muzeul a fost construită la mult timp după vizita sa. Monumentul a apărut acolo în 1972 alături de obiectele de patrimoniu natural „Izvorul Zamfirei” și „Poiana Zamfirei”. Locul era marcat de o naraţiune de evaziune extrem de romanțată despre poet și presupusa sa aventură amoroasă cu o tînără țigancă pe locul taberei și care, după cum spune legenda, pe la 1824, l-a inspirat să scrie celebrul poem liric ‘Țîganî’.

Anume acest mănunchi de asocieri, construite cu grijă, a lui Pușkin cu geniul național rusesc, lăudat în mod deschis în RSSM, i-a jucat o festă proastă poetului și administraţiei muzeului, dar și cercetării lui, după 1991. Apariţia în prim plan a componentei culturale anti-rusești și penetrarea sa în spațiul public, etichetarea culturii ruse ca fiind legată de ocupaţia de după 1945 și ruperea rețelei instituționale stabilite a dus la delăsarea nivelului de întreținere a obiectelor de patrimoniu legate de Pușkin și la abandonarea cercetării pe acest subiect. În mod ironic, aceasta a coincis cu fenomenul „deconstrucției idolului” și „scoaterea de pe piedestal” a lui Pușkin, care a început în anumite cercuri intelectuale ruse în anii 1980[19]. În schimb, la Chișinău au început discuții despre cît de adecvată este prezența lui Pușkin în spațiul public, atît în ceea ce privește monumentul din fruntea „Aleii Clasicilor” din parcul central al orașului, cît și ca denumire a uneia din străzile principale ale orașului. Aceste dezbateri au început din nou în 2009 după moartea lui Grigore Vieru. Iar în 1994 au apărut mai multe articole în ziarul săptămînal al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova Literatura și Arta care au acumulat insatisfacția faţă de Pușkin nu doar ca poet al rușilor, dar și ca faţă de un tînăr care nu s-a arătat la vremea lui respectuos cu mediul local și s-a purtat ca un „agresor sexual”[20]. Deși, tradițional, genialitatea lui Pușkin a fost folosită ca o scuză pentru comportamentul său uneori neadecvat peste tot în istoriografie, autorul din Literatura și Arta a dejucat exact această genialitate, punctînd că poetul era o persoană nerecunoscătoare, cu mintea îngustă, cinică, insuficientă și care, în plus, suferea de retard mental.

Poziția defavorizată a subiectului Pușkin în Moldova în anii 1990 și preferința pentru canonul cultural intelectual român „a încins” atmosfera dezbaterilor în jurul literaturii și identității în regiune. „De-Pușkinizarea” spațiului public din Moldova și neglijarea facilităților muzeului din punct de vedere al întreținerii adecvate, au făcut obiectul unui documentar produs în 2003[21]. S-a folosit expresia celebră „exilul basarabean a lui Pușkin” cu referire la persecuția poetului, deşi nu în secolul al XIX-lea, ci cel din Chișinăul de după 1991. S-au folosit două exemple edificatoare – redenumirea parcului în cinstea lui Ștefan cel Mare (folosirea inversă a „argumentului patrimoniului”) și a lui Pușkino înapoi la Dolna. Aceste episoade au fost interpretate ca atacuri asupra cinstei și demnității poetului, pe care poetul însuși întotdeauna și le-a apărat curajos în timpul vieții. În film mai erau citate articolele menționate mai sus din Literatura și Arta și a fost intervievat unul din membrii Uniunii scriitorilor din Republica Moldova, pe scriitorul născut la Dolna Gheorghe Budeanu, care explica sentimentul „normal” al sentimentului de insultă care apare atunci cînd localnicii văd un poet rus în capul „Aleii scriitorilor români”. Budeanu a mai folosit „argumentul patrimoniului” în timp ce se pronunţa pentru deschiderea unui muzeu în cinstea lui Ralli-Arbore în locul muzeului Pușkin de la Dolna. A avea un muzeu Pușkin la Dolna, argumenta Budeanu, deznaționalizează esența satului, dar și a națiunii și a țării. Iar faptul de a avea un muzeu Ralli-Arbore în loc, l-ar fi adus mai aproape de „localnici” și ar aduce reparaţie infrastructurii economice şi logistice locale. Drept contraargument, filmul a mai citat o țărancă de la Dolna, care expunea povestea dorinței „localnicilor” de a avea în continuare un muzeu Pușkin. Această povestire a mai accentuat și rolul echipei care lucrează în clădirile muzeului de la Chișinau și Dolna ca păstrători dedicați ai memoriei sacre în vremuri tulburi și neliniștite. Deși întreținerea obiectelor și salariul personalului erau într-adevăr demne de milă, nu ar trebui neglijat potențialul de îndoctrinare a argumentului sus-menționat. În loc de concluzie, a fost inserat un episod cu discursul președintelui de atunci, Vladimir Voronin, care și-a exprimat sprijinul și aprecierea patrimoniului lui Pușkin, dar și o promisune de a-l salvgarda. Astfel, cultura și patrimoniul, din nou, au fost instrumentate în cadrul aspirațiilor politice. Reconstrucția muzeului de la Dolna și a fostei case Ralli a avut loc în 2002 și 2014 cu sprijinul financiar al unei întreprinderi comerciale ce avea legături cu Rusia.

Ruperea rețelei instituționale legată de funcționarea temei Pușkin în Moldova a adus cu sine degradarea cercetării pe această temă și o reducere semnificativă a audienţei pentru publicații și conferințe. Mai multe ediții ale conferințelor „Bessarabskaia vesna” [Primăvara Basarabeană] au avut loc începînd cu 1993, tezele fiind publicate. Totuși, niciuna din aceste publicații nu a fost echivalată cu edițiile sovietice ale conferințelor „Pușkin na iughe” [Pushkin la sud].

O altă trăsătură distinctă a funcționării muzeului în Moldova după 1991 este că, în ciuda misiunii ei proclamate de „a lumina, a instrui, a alina și a bucura”, după anii 2000 el s-a transformat treptat într-o instituție greu accesibilă pentru cercetătorii externi. Accesul la biblioteca muzeului, care mi-a fost asigurată în 2004-2005, nu a fost reînnoită de directorul de atunci din 2013[22], iar accesul la arhiva muzeului nu s-a mai asigurat, argumentîndu-se că documentele din posesie sînt doar pentru uz intern.

În același timp, a anumită izolare a permis o interpretare particulară a lui Pușkin, fiind introdusă în mod necritic în naraţiunea „aprobată”. De exemplu, fostul director al casei-muzeu din Chișinău Alexandra Stakanova şi-a exprimat convingerea privitoare la existența „unei spiritualități și sacralități particulare a locurilor legate de Pușkin în Moldova”[23]. Conform relatărilor ei, rolul metafizic al lui Pușkin în spațiul moldovenesc era de a prezerva spiritualitatea rusă[24]. La una din vizitele mele la muzeu cu colegii în august 2013, însuși directorul a condus turul ghidat, accentuînd trăsăturile profetice interpretate în cadrul misticismului creștin. Demisia A. Stakanova în 2015 n-a fost, totuși, legată de interpretarea ‘neortodoxă’ (sau, invers, prea ‘ortodoxă’) a persoanei lui Pușkin, ci din cauza suspiciunii de delapidare de fonduri.

Un scandal celebru din 2011 legat de muzeu indică caracterul haotic al construcției de azi din Chișinău și o interpretare foarte vagă a patrimoniului dintr-o perspectivă instituțională. Construcția unei case cu opt etaje era deja pornită cînd personalul muzeului a „sunat alarma”, spunînd că construcția aduce dăune clădirilor muzeului. Episodul a indicat neimplicarea autorităților locale în acest caz. Intervenția, în final, a Ambasadei Ruse a contribuit la întreruperea construcției. Totuși, scandalul niciodată nu a atins un statut național. Daunele cauzate de construcție (crăpături pe pereți și tavan) au fost ‘încorporate’ în expoziție. De atunci, în tururile ghidate s-au demonstrat daunele în structura intactă a clădirii muzeului.

Apariția noilor agenții, precum „Centrul Rus de Știință și Cultură” și prezența sa de susținere pe scena culturală locală, a fost marcată de introducerea unui val de prezență a lui Pușkin în spațiului public din Chișinău, precum apariția Festivalului international de literatură rusă „Pușkinskaia gorka” (Dealul lui Pușkin)[25]. Primul eveniment anual era datat cu ocazia aniversării a 215 ani de la nașterea poetului, iar al doilea a avut loc un an mai tîrziu. Evenimentul este organizat de mai multe instituții ce au legătură cu cultura rusă[26] și, după cum este de așteptat, implică locurile „clasice” asociate cu Pușkin la țară, şi clădirea Teatrului Dramatic Rus „Anton Cehov”, care de mult a cîștigat o semnificație simbolică înaltă ca semnalizator al culturii intelectuale ruse din Chișinău[27]. În plan vizual, casa-muzeu Pușkin rămîne a fi cel mai reprezentativ loc la această temă. În filmul muzical „Pușkin. 215” apărut în 2014 cu ocazia aniversării a 215 ani de la nașterea poetului, au fost filmate compoziții muzicale, făcute sau bazate pe versurile poetului, de diferite formații și muzicanți cu rădăcini locale, în timpul interpretării lor în interiorul curții casei-muzeu din Chișinău, iar apoi și în alte locații[28].

Criza recentă din cadrul casei-muzeu legate de demisia din 2015 a directorului pentru suspiciune de fraudă, numirea unui nou director trecînd peste concursul public deschis, protestul personalului muzeului și acuzațiile aduse Ministerului Culturii, toate indică mai multe probleme. Prima, că autoritățile responsabile de cultură din Moldova de după 1991 au eșuat să-l interpreteze pe Pușkin ca parte a patrimoniului local și să încorporeze această temă în conceptul moștenirii locale. A doua este că pînă acum încă nu există o platformă de cooperare între funcționarii de la nivel înalt din cultură și funcționarii muzeului, dar și nici un nivel dorit de transparență al actualei lor interacțiuni. Și a treia, atîta timp cît cultura împreună cu publicul său țintă rămîn divizate de-a lungul pragului de apartenență etnică, literatura și patrimoniul vor continua să fie scindate între muză și politică.

 

Note:

[1] Alexandr Pușkin (1799–1837), aristocrat prin naștere și autor din epoca romantică, este în principal cunoscut ca reformator al limbii literare ruse și unul din cei mai mari poeți ai epocii.

[2] Directorul de atunci Alexandra Stakanova a informat că practica admiterii în rîndul ‘liceenilor’a existat în Moldova din 1992 și ajungea la 700-800 elevi pe an. Vezi ‘Pushkin v Moldavii. Poslednyaya duel’ [Pușkin în Moldova. Ultimul duel] regizat de Serghei Tkaci (P&P Studio, 2003). https://vimeo.com/34133711

[3] Care, la rîndul său, a fost transformat în muzeu în 1918, iar, nu demult, restaurat din nou, pe la sfîrșitul anilor 2000.

[4] Am mai discutat anterior cultul lui Pușkin în Moldova și urmările sale pentru mediul cultural local în comunicarea de la conferință “Ambiguitatea unui transfer cultural: adoptarea cultului poetului national rus în RSSM” la a 5-a Conferință Anuală a Absolvenților în Istorie Europeană ‘Transferuri și demarcații’ la Institutul Universitar European din Florența din 28-30 aprilie 2011.

[5] Vezi Paul Debreczeny, Social Functions of Literature: Alexander Pushkin and Russian Culture. Stanford, Calif.: Stanford University Press, 1997; Stephanie Sandler. Commemorating Pushkin: Russia’s Myth of a National Poet. Stanford, Calif.: Stanford University Press, 2004.

Pentru difuzarea înțelesurilor poetului pentru Rusia de azi vezi documentarul ‘Pushkin Is Our Everything’ regizat de Michael Beckelhimer (Michael Beckelhimer Productions LLC, 2015), detalii aici http://pushkinfilm.com/.

[6] Vezi Karen Petrone, Life Has Become More Joyous, Comrades: Celebrations in the Time of Stalin. Bloomington, Ind.: Indiana University Press 2001, c2000; Wendy Slater. ‘The Patriots’ Pushkin’ // Slavic Review (Vol. 58, No. 2, Ediție specială: Aleksandr Pushkin 1799-1999 (Vara 1999), 407-427.

[7] De asemenea, perioada creativă fructuoasă denumită de cercetătorul din Chișinău Victor Kuşnirenko ‘Primăvara basarabeană’ (primăvara lui 1821) a avut loc în timp ce Pușkin locuia exact în acea casă.

[8] Vezi M.C. Levitt, Russian Literary Politics and the Pushkin Celebration of 1880. Ithaca: Cornell University Press, 1989.

[9] Ivan Injevatov. Pushkin I moldavskii narod [Pușkin și poporul moldovenesc]. Kishinev, 1949, 92.

[10] Teatrul și-a schimbat funcția în teatru dramatic după ce noul teatru de operă a fost construit în 1980. El a fost apoi redenumit în cinstea lui Mihai Eminescu (ideea a apărut în 1988), deținînd şi acum acest nume. Despre clădire vezi http://www.monument.sit.md/stefan-cel-mare/79/

[11] Șciusev s-a referit la clădirea cu două etaje care stătea exact în centrul orașului și care în prezent nu există (pe strada Alexandrovskaia) – așa-numita ‘Casa Guvernatorului’. Clădirea a fost construită în 1823-1825 pentru boierul local și postelnicul Iordache Varfolomeu, dar după ce el a vîndut-o, casa servea ca reședință pentru guvernatorii Basarabiei, iar mai tîrziu a găzduit comandanții militari ai Basarabiei. Vezi http://locals.md/2014/istoriya-kishinyova-zdaniya-kotoryih-net-gubernskiy-dom/. Clădirea care în prezent este cunoscută ca fiind ‘casa Varfolomeu’ și care conține placa memorială care face referire la Pușkin care vizitat-o în 1820-1823 și bustul poetului (instalat în 2003), cel mai probabil a fost construită în 1874, vezi http://www.monument.sit.md/columna/92/

[12] Vezi K.N. Afanasiev. A.V. Shchusev. Mastera arkhitektury [A.V.Șciusev. Maieștri ai arhitecturii]. Ripol Klassik, 1978, vezi partea a 2-a, capitolul 5.

[13] Deși exact același argument l-am auzit în 2015 în timpul unui tur ghidat la vila-muzeu memorială Pușkin (deschis în 1958) din orașul Pușkin – s-a spus că structura din lemn a acelei case de vară era a doua structură intactă care a supraviețuit din lume unde a trăit Pușkin, în timp ce muzeul din Chișinău nu a fost menționat deloc. Acest lucru descoperă atît competiția pentru audiență între numeroasele muzee Pușkin cît și o ruptură în rețeaua acestora și a instituțiilor legate de acestea din Rusia și de peste hotare începînd cu 1991.

[14] ‘Stoliţa Moldavii. Ocherk-ekskursiya po Kishinovu 1960-kh gg.’ [Capitala Moldovei. Un eseu-excursie la Chișinăul anilor 1960] https://www.youtube.com/watch?v=Zd_POx1oC6w

[15] Poeta tihii dom… Kratkaia letopis’ doma-muzeea A.S. Pushkina [Casa liniștită a poetului… Scurtele anale ale casei-muzeu A.S. Puşkin]. Chișinău: Pontos, 2008, 4.

[16] Ibidem, 5.

[17] Pentru expoziție, așa cum ea arăta în 2007, vezi http://benia.livejournal.com/70583.html și http://benia.livejournal.com/70875.html

[18] Wim P. van Meurs. The Bessarabian Question in Communist Historiography: Nationalist and Communist Politics and History-writing. The University of Michigan (East European Monographs), 1994, 281-282.

[19] Acest fenomen includea texte numeroase, de ficțiune, dar și contribuții la cultura vizuală. Drept exemplu de luare în derîdere a cultului ‘Marelui poet rus’ vezi filmul ‘Bakenbardy’ [Perciunii] regizat de Yuri Mamin (Lenfilm, 1990). Îi sînt recunoscător lui Andrei Gherciu pentru că mi-a făcut cunoscut acest film.

[20] Teodor Cojocaru. ‘Românii în optica lui Puşkin’ // Literatura şi Arta (no. 23 [2547], 2 iunie 1994), 3; (no. 25 [2549], 16 iunie 1994), 3; (no. 27 [2551], 30 iunie 1994), 3; (no. 28 [2552], 7 iulie 1994); (no. 30 [2554], 21 iulie 1994), 8; (no. 32 [2556], 4 august 1994),3; (no. 36 [2560], 1 septembrie 1994), 8.

[21] Vezi ‘Pushkin v Moldavii. Poslednyaya duel’ [Pușkin în Moldova. Ultimul duel] regizat de Serghei Tkach (P&P Studio, 2003), https://vimeo.com/34133711

[22] După cum s-a spus – din cauza motivelor tehnice – căci în absența bibliotecarului accesul publicului nu poate fi asigurat în nicio circumstanță.

[23] Vezi interviul cu A. Stakanova în Astakhova, Irina. ‘Vernite nam Pushkina’ (Dați-ni-l pe Pușkin înapoi) // Nezavisimaya Gazeta, 30 aprilie, 2013 http://www.ng.ru/style/2013-04-30/12_pushkin.html

[24] Vezi documentarul produs cu sprijinul Ambasadei Federației Ruse în Republica Moldova, “I budet milo mne ego vospominanie” (‘Și-mi va fi dragă amintirea lui’), regizat de Serghei Tkaci (Asociația de Producători ai emisiunilor televizate ‘Telefabrika’, 2009), https://vimeo.com/36239398. Îi sînt recunoscător Liliei Felcher pentru că mi-a făcut cunoscut acest documentar.

[25] „Pușkinskaya gorka” (Dealul lui Pușkin) este zona din Chișinău unde acum se află muzeul; ea reprezintă partea ‘istorică’ a orașului și reflectă conotațiile locale. În același timp, ea indică referirea la Pușkinskie gory, sau ‘Dealurile Pușkin’ – centrul administrativ al regiunii Puşkinogorsky unde se află Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Svyatogorsky – locul înmormîntării lui Pușkin. ‘Dealurile Pușkin’ este, de asemenea, titlul ediției englezești al faimoasei povestiri a lui Serghei Dovlatov ‘Zapovednik’ (Contrapunct, 2014) despre un scriitor ratat și alcoolic, lucrînd în calitate de ghid touristic la Rezervația de Stat Mihailovskoye.

[26] Acestea sînt ‘Centrul de Știință și Cultură Rusă’, ‘Casa-muzeu A.S. Pușkin din Chisinau’, ‘Asociația Scriitorilor vorbitori de limbă rusă’ cu participarea ’Comunității rusești a Republicii Moldova’ și cu sprijinul Ambasadei Ruse din Moldova și Ministerului Culturii Republicii Moldova.

[27] Totuși, se spune că iniţial, în 1913, clădirea a fost construită ca Sinagogă corală a orașului. În 1945 clădirea a fost cedată Teatrului Dramatic Rus “Anton Cehov”. Ca urmare a acestei decizii, în 1966, clădirea a fost reconstruită și interiorul a fost schimbat complect. De-abia după război clădirea a dobîndit “identitatea” asociată cu cultura intelectuală rusă. Se mai spune că componenta evreiască lipsește cu desăvîrșire din povestirea Pușkin în Moldova. Deşi în textele proprii ale lui Pușkin din 1820-1823 și textele celor din ‘preajmă’ putem găsi niște episoade cu participarea evreilor locali, iar zona în care casa-muzeu era localizată avea o populație evreiască foarte densă, “discursul patrimonial” legat de Pușkin îi exclude total pe evrei ca actori legitimi în această naraţiune. Acum, singura amintire despre fosta “identitate” a zonei din proximitatea imediată a casei-muzeu este clădirea fostei sinagogi Ilyinskaya.

[28] Autorul filmului este Constantin Starîş și regizorul Natalia Anisimova și a fost produs cu sprijinul financiar ‘Russkyi Mir Foundation’, Directoratul Municipal de Cultură al orașului Chișinău și Universității ‘Şcoala Antropologicǎ Superioarǎ’(MediArt Dialog, 2014). Vezi tot filmul aici http://russkiymir.ru/media/video/search-videos/149845/

 

Tradus din engleză de Adelina Hadîrcă.

 

Acest text a fost tradus cu suportul Fundației Culturale Europene în cadrul proiectului Acțiune Colectivă pentru Bunurile Comune.

 

 

 

 

Sursă imagine de fundal.