Intro.
Am vizitat Parisul acum trei săptămîni. Am stat în oraș două nopți dintre care una, cea dinspre vineri spre sîmbătă (23-24 octombrie), am petrecut-o sub cerul liber (scăpasem un tren spre Marseille și următorul era abia dimineața). În noaptea aia m-am plimbat pe malul Senei, am băut o bere într-un local din Place de la Bastille care era deschis toată noaptea și unde intrasem să mă încălzesc, am colindat Île de la Cité. Orașul era viu, plin, animat, gălăgios, luminos…
Ca în fiecare vineri.
Ca vinerea trecută cînd un grup de teroriști au năvălit în cîteva spații publice pariziene: o sală de concerte, o cafenea și au ucis peste 125 oameni…
Peste vreo cinci zile ajungeam, cu un tren rapid Barcelona-Madrid, la gara Madrid Puerta de Atocha din capitala spaniolă. Acolo, 11 ani în urmă, au fost uciși 191 oameni în urma unei serii de explozii organizate de un grup de teroriști…
Cînd portalurile de știri au început să plaseze, în noaptea dinspre vineri spre sîmbătă, locațiile atacurilor din Paris am verificat dacă fusesem pe acolo. Nu fusesem (deși trecusem, cînd mergeam de la aeroport în oraș, pe lîngă Stade de France).
Puteam însă să fiu în fiecare dintre locurile atentatelor de vreme ce îmi plac plimbările nocturne (mai ales în orașele mari), terasele și concertele rock…
Atentatele au șocat prin cruzime, organizare-coordonare și eficiență morbidă. O mașinărie de război care a funcționat aproape fără greș executînd de-a valma oameni obișnuiți care ascultau un concert, beau o bere la restaurant sau se plimbau pe stradă. Impactul este enorm, ceea ce, probabil, și-au dorit organizatorii.
Impresionante sunt și modurile în care societatea franceză înțelege să se solidarizeze în aceste clipe grele: donează sînge, oferă adăpost, cîntă ”Imagine” în stradă etc.
Crează focare de căldură.
Sîmbătă am fost la ambasada Franței. De două ori: o dată singur, de dimineață, și a doua oară împreună cu un grup de prieteni. E important ca, în aceste momente, să fim mulți. Și împreună.
Alt intro.
Nu-mi fac prea multe iluzii: atentatele din Paris reprezintă un semn al globalizării depline a unui tip de război – cel între state și entități nestatale în care liniile de front trec peste tot și în care fiecare poate deveni victimă sau ostatec în orice moment –, un război care era de mult în desfăşurare în alte părți ale lumii, dar Europa era ferită de el; războaiele din Balcani din anii ’90 încă erau războaie oarecum clasice, cu linii de front, cu combatanți și non-combatanți.
Realitatea cotidiană din Palestina, Siria sau Irak – asta cu teoriști-kamikaze care aruncă în aer sute de oameni în plină stradă, în magazine, pe stadioane – a fost ”exportată” în Paris (după ce anterior fusese exportată la Londra și la Madrid).
Nu e un fenomen inedit: doar faptul că orice teritoriu (inclusiv Europa și America), loc, spațiu public sau semi-public poate deveni cîmp de bătălie în mai puțin de 5 secunde și că fiecare trecător, spectator sau vizitator, în mod aleatoriu, poate deveni victimă, este totuşi nou pentru această parte a lumii.
Războiul clasic, despre care citim la lecțiile de istorie avea totuși un fel de structură rigidă și un fel de reguli care permiteau, în anumite condiții, eschivarea.
În noul război nu contează deloc calitatea opiniilor ideologice ori etnia sau culoarea pielii sau religia (a se vedea modul brutal în care atacatorii de la Charlie Hebdo l-au executat pe polițistul musulman). Nu contează că ești turist cilian, creștin ortodox ori ateu, că ai pletele lungi, că ești un soț iubitor, un amant fără pereche sau trăiești singur.
Nici măcar locul și momentul morții nu ți-l alegi.
Ceea ce contează e calitatea ta de cadavru, imaginea căruia va fi distribuită pe rețele sociale, tv și ziare pentru a semăna panică și frică. Cu cît numărul trupurilor e mai mare cu atît e mai puternic impactul ”bătăliei”…
S-ar putea să fie mult prea euro-centric să vorbesc despre atentatele din Paris ca despre o mutație majoră în condițiile în care această realitate ucigașă constituie de mai demult cotidianul a milioane de oameni în Siria, Irak și Africa.
Îndrăznesc totuși să cred că aceste atentate marchează sfîrșitul procesului de globalizare a acestui tip de război, cu toate consecințele sale. Acum ”războiul cu terorismul” e peste tot…
Cum vorbim despre atentate?
M-am solidarizat emoțional cu victimele atentatelor (de la Paris dar și din celelalte locuri), cu prietenii care au mers să doneze sînge, cu prietenii și colegii mei francezi pe care i-am întîlnit de-a lungul anilor.
Am evitat, la o primă etapă, rețelele sociale și mass-media locală – preferam să fiu conectat doar la știri și informații, pentru a pricepe pe deplin ce s-a întîmplat. Am continuat să le evit și cînd am văzut oceanul de experți în geopolitică, religie, securitate, terorism și toate celea care argumentau, cu emfază, că totul era previzibil, că ”v-am spus că așa o să se întîmple”, că..
Pe urmă am revenit pe aceleași rețele și m-am apucat să postez deoarece am considerat de cuviință că e o prostie să las întreg acest spațiu unor oameni ce nu fac distincții elementare între teroriști și refugiați, care nu au citit o iotă din Coran (sau Biblie) dar se dau specialiști pe islam etc.
Dincolo de platitudinile comentatorilor obișnuiți (am păstrat, între contactele de pe facebook și twitter, reprezentanți ai tuturor ideologiilor, ca să am informație din primă mînă despre evoluția celor cu alte viziuni decît mine) am fost deprimat să constat neadaptarea discursurilor și instrumentelor critice față de evenimente de o asemenea anvergură. Atît la stînga cît și la dreapta.
Departe de mine gîndul de a face un inventar complet al tuturor stupidităților care s-au scris despre seria de atentate din Paris (și, mult mai puțin Beirut, Sinai, Bagdad) dar am văzut, deopotrivă la dreapta și la stînga, destulă lipsă de originalitate, imprecizie și utilizarea unor instrumente critice inadecvate.
Erori de dreapta.
Primul a vorbit Băsescu.
Acesta a distribuit un mesaj halucinant în care se adresa nu știu căror politruci europeni și zicea că, pentru a evita situații de genul atentatelor de la Paris), trebuie să fie închise granițele UE, să fie expulzați toți emigranții și să nu fie acceptați refugiații sirieni. În mai puțin de o sută de cuvinte fostul căpitan de corabie și președinte român făcea o legătură între refugiații sirieni și teroriști, se dădea mare că e patriot ce-și apără țara de Bruxelles și se arăta dornic să închidă granițele UE (notă pentru admiratorii lui Băsescu din Chișinău: inclusiv granița UE de pe Prut între Moldova și România).
În temei, intervenția lui Băsescu, dincolo că e iresponsabilă e și ipocrită: cînd ”politrucii europeni” (troika, FMI) i-au zis să facă austeritate și să taie în salarii, pensii, servicii (de s-a văzut că după incendiul de la Colectiv nu erau specialiști în România și nici spitale ca lumea), atunci a tăcut mîlc, iar acum, cînd e nevoie de empatie el se aruncă vajnic cu hîrlețul la drone arătîndu-se un ditamai patriot și om cu ”demnitate”.
Pe urmă a fost linia ”ciocnirii civilizațiilor” – acea pseudo-teorie politică, foarte rasistă, inventată la sfîrșitul războiului rece de Samuel Huntington și care a oferit elitelor politico-economice americane o justificare ”științifică” pentru intervenții imperialiste în diferite locuri cu petrol, gaze, diamante de pe glob. Pentru mass-media, pseudo-teoria ”ciocnirii civilizațiilor” a servit drept scuză și modalitate de a perpetua discursul rasist. Comentatorii din această linie de negîndire – de la Predoiu în România la potențialul prezidențiabil Marco Rubio în SUA – au tot căutat (și au găsit, bineînțeles) probe ale incompatibilității islamului cu democrația, a luptei modului nostru de viață cu modul lor de viață și alte chestii similare, ce nu fac decît să arunce discuția în sfere ”înalte” cu valori, principii etc.
Nu au rămas în urmă nici ”conservatorii” religioși (și unii stîngiști geopolitici pro-ruși care, în Moldova, sunt perfect de dreapta).
Aceștia au afirmat cu hotărîre că francezii și-au cam meritat-o. Pentru că ar fi prea indulgenți cu imigranții lor, pentru că ar fi prea dezmățați, pentru că Parisul ar fi o Sodoma contemporană, pentru că francezii și-ar permite o prea multă libertate (a fost comic să văd o jurnalistă de la Publika, postul propagandistic moldovenesc controlat de oligarhul Plahotniuc dojenindu-i pe francezi că au ajuns acolo unde au ajuns din cauza că nu au înțeles că trebuie să pună limite democrației și libertății), că victimele ascultau muzică ”satanistă”, că…
Majoritatea absolută a comentatorilor din această linie nu văd nici o problemă în a plasa zi de zi pe net, în ziare și la TV mesaje de genul ”Dumnezeu este iubire pentru toți!” alături de mesaje despre carnagii și războaie însoțite de comentarii precum ”Așa le trebuie!”…
(Personal citesc: Așa le trebuie (francezilor, musulmanilor, vestului, estului)! ca un ”Aș face și eu la fel.” Și mă întristez.)
Erori la stînga.
Chris Floyd de la CounterPunch își începe articolul dedicat atacurilor de la Paris cu ”We, the West…” (rom. Noi, Vestul). Ulterior, doar în primul paragraf autorul menționează încă de cîteva ori ”we”, adăugîndu-i un verb: ”We overthrew Gaddafi by violence” (rom: Noi l-am răsturnat pe Gaddafi prin violență), ”we are trying to overthrow Assad by violence” (rom. Noi încercăm să-l răsturnăm pe Assad prin violență)…
E un gest frumos de asumare a vinei pentru niște acțiuni – implicările iresponsabile ale elitelor politice ale unor țări vestice în războaie inutile în Africa și Asia – și un gest deopotrivă de frumos de manifestare a solidarității cu nenumăratele victime ale acestor războaie.
Dincolo de umanitatea sa însă, gestul posedă o forță explicativă foarte parțială. Pentru că, ”noi, Vestul” nu captează corect nici distribuția ”echitabilă” a responsabilităţii politice (și morale), dar nici cauzele reale ale problemei. În fapt, sintagma aruncă vina în mod difuz peste toți și toate ca și cum fiecare ”vestic” ar fi în egală măsură de vinovat de intervențiile iresponsabile ale unui Hollande, Putin sau Obama în Siria (și Libia, și alte părți). E același lucru cu a spune, în context moldovenesc, ”noi, moldovenii, am furat miliardul”. (Eu nu l-am furat, eu doar îl plătesc. Adică plătesc consecințele furtului.)
”Noi, Vestul” e o realitate politică lipsită de substanță. Pentru că, difuzînd la maxim responsabilitatea (toți) îi scoate din vedere pe cei cîțiva care sunt cu adevărat vinovați și care cu adevărat trebuie să răspundă.
”Noi, Vestul” ia răspunderea de pe umerii unor grupuri politico-economice (NATO, complexul militar-industrial-propagandistic, corporațiile – mai ales cele financiare și mediatice, Pentagonul, industriile extractive – de la țiței la diamante) și o pasează tuturor ca și cum fiecare locuitor al unei țări vestice (SUA, Europa Occidentală) ar avea o răspundere la fel de mare pentru jocurile geopolitice din diferite părți ale lumii precum Obama, Putin sau Hollande.
Cine e ”noi, Vestul” care l-a dat jos prin violență pe Gaddafi și vrea să facă același lucru cu Assad?
Primarul de Barcelona Ada Colau care acum doi ani era arestată de către poliția spaniolă pentru că milita împotriva evacuărilor forțate pentru oamenii dați afară din locuințele lor de către bănci?
Ori poate grupuri precum Atelier d’architecture autogérée al lui Constantin Petcu și Doina Petrescu care au amenajat, la Colombes – o suburbie pariziană – o grădină urbană în care lucrează, în comun, locuitorii unui cartier întreg dintr-o zonă defavorizată (sunt cîteva zeci de etnii) și pentru care grădina este deopotrivă un exercițiu de comunitate, incluziune, sociabilitate și dezvoltarea unei economii alternative (iar un primar din partea Frontului Național vrea s-o distrugă pentru a construi o parcare)?
Sau rețelele informale de hackeri de genul Rise Up! care construiesc o infrastructură online ce ar fi în afara controlului NSA și care ar permite utilizatorilor de internet să evite supravegherea de stat și cea corporativă?
Ori alte mii și mii de inițiative, organizații, rețele și indivizi care dezvoltă și crează comunități bazate pe solidaritate, toleranță, incluziune și sprijin reciproc, care protejează bunurile comune împotriva unor procese de privatizare, care inventează economii solidare, care militează pentru echitate etc?
Ori poate milioanele de cetățeni europeni și americani care au fost disponibilizați drept urmare a procesului de migrare a capitalului și industriilor în zone off-shore ori în zone cu costuri de producție mai joase? Poate fiecare al șaselea cetățean american care trăiește în sărăcie? Sau cele 15 % de gospodării americane ce se confruntă zilnic cu foamea?
Sunt mai mult decît întrebări fără răspuns – e vorba de tipul de întrebări care sunt omise complet atunci cînd folosim concepte atît de mari și inexacte precum ”Vestul”…
O confuzie similară e și cea care rezultă din utilizarea limbajului geopolitic și a vocabularului ”de stat”: Franța, SUA, Rusia etc.
Față de ele am putea formula aceleași întrebări: cine e Franța? Cine e SUA?
Vom obține același răspuns parțial și inexact… Nimeni. Și toți. Adică iar nimeni.
Altă parte din stînga a blamat, în mod tradițional, religia. Faptul că inșii au strigat Allahu Akbar! în timp ce împușcau oameni nevinovați la Paris e suficient pentru calificarea atentatelor ca fiind comise în numele religiei, în timp ce faptul că zeci de lideri credincioși musulmani au condamnat atacul și au spus că acesta nu are nicio legătură cu islamul, nu a contat. Nu a contat nici faptul că, pînă la ora asta, nu se cunoaște decît identitatea unui singur terorist. Care e un cetățean francez (dar despre incoerența și inexactitatea acestui tip de discuție care blamează religia am scris mult mai generos în altă parte).
Reîntemeierea discursului ”geopolitic” critic.
Reflecția critică ar trebui, în acest moment, să evite la maxim uzul unor termeni -zombie precum Franța, Vestul, SUA, Europa etc.
Întîi pentru că acești termeni nu descriu în niciun fel realitățile pe care pretind că le descriu (nu SUA bombardează Siria, ci avioane militare americane, trimise de Pentagon, echipate din banii plătitorilor de taxe americani – pe care un întreg sistem de instituții: mass-media, lobby-ul financiar, corporațiile militare, politicienii – îi conving că dictatorul X e rău, iar dictatorul Y e bun că-i dea-l nostru etc.).
În al doilea rînd ele nu fac decît să esențializeze și să construiască, pe loc gol, generalizări fără conținut.
A descrie intervențiile forțelor militare ale unor țări din Vest în regiuni precum Libia, Iraq, Afganistan și Siria ca fiind lupte între continente, populații și țări scapă din vedere faptul esențial: e vorba de forțe politico-militare controlate foarte puțin de cetățeanul de rînd american/european, care acționează în numele și de cele mai multe ori împotriva voinței acestuia, pentru a bombarda alte forțe politico-militare controlate și mai puțin de cetățeanul de rînd libian, sirian, afgan ori irakian. (În acest sens, pentru ”europeni” sloganul ”#Not in my name” (rom. Nu în numele meu!) este la fel de actual.)
Nu-i greu de văzut că anume cetățeanul de rînd european, american sau sirian are de suferit din cauza aventurilor liderilor lor de țară, furnizînd grosul de victime…
Trebuie să recuperăm distincția de bază între cei cu putere (și influență, și bani, și resurse) și cei fără putere din cadrul acestor unități politico-economico-militare pe care convențional le numim țări.
Deschiderea discursivă operată de mișcări precum Occupy (care au știut să arate foarte bine inegalitatea de putere 1 % vs 99 % care constituie entitatea numită SUA), fundamentată metodologic de cercetări precum cele ale lui Thomas Piketty care descriu distribuția puterii și inegalității la nivel global și național în termeni de grupuri și clase (adică un număr mic de privilegiați dominînd un ocean de neprivilegiați și lipsiți de putere), trebuie aprofundată și lărgită.
E nevoie să recuperăm concepte precum ”clasă” (nu aveți grijă, bogații/puternicii acestei lumi deja sunt o clasă real existentă!), internaționalism de clasă (e unicul mod de a ne exprima solidaritatea cu miile de victime zilnice ale războaielor geopolitice purtate de diverse grupări sub stindardul ”ciocnirii civilizațiilor”, ”interesului național” sau ”misiunii civilizatoare”).
Pentru discursul critic, mi se pare fundamentală operarea unei distincții de bază: sunt solidar cu palestinienii, irakienii, sirienii și afganii de rînd și sînt, deopotrivă, la fel de lipsit de putere și influență asupra liderilor politici ai țării mele, ai Uniunii Europene sau a unui Vest imaginar precum sînt și ei în fața liderilor lor și a liderilor mei…