Un interviu cu Igor Boţan despre partidele politice în tranziţie, statul captiv şi naşterea cetăţeanului moldovean.
În 1989 în Moldova (ca şi în alte republici) erau înregistrate cîteva mişcări politice: Mişcarea Pentru Susţinerea Restructurării, ulterior Frontul Popular, Interfront „Unitate-Edinstvo” şi „Gagauz Halkî”. A marcat oare – şi dacă da, în ce fel – acest pluralism politic incipient structura cîmpului politic moldovenesc după 1991?
Cu certitudine, „da”. Primele forţe politice, formale şi informale, au marcat spectrul politic din R. Moldova. Dacă ne referim la Mişcarea pentru Susţinerea Restructurării (sau a Perestroikăi), această mişcare a avut drept scop să-l susţină pe Gorbaciov în lupta domniei sale cu forţele conservatoare în Uniunea Sovietică. În acelaşi timp, această Mişcare pentru susţinerea Restructurării, a Perestroikăi, s-a divizat şi a avut două componente: una era Frontul Popular, iar cea de-a doua – Interfrontul, adică Frontul Internaţional din R. Moldova. S-a întîmplat acest lucru pentru că Uniunea Sovietică intra în disoluţie, şi era foarte clar că era momentul cînd trebuia să vorbim despre modul în care ne proiectăm viitorul şi, în acelaşi timp, despre modul în care reflectăm asupra trecutului. Aici a fost punctul de bifurcaţie, cînd cetăţenii moldoveni sau români din R. Moldova şi concetăţenii rusofoni şi rusofili din R. Moldova au trebuit să se despartă, pentru că viitorul, după disoluţia Uniunii Sovietice, era văzut în mod diferit de către aceste două grupări. O parte din intelectualitatea moldovenească vedea viitorul alături de România, altă parte – în calitate de stat independent, iar concetăţenii noştri rusofoni îşi vedeau viitorul alături de o Rusie reformată sau de o Uniune Sovietică reformată. În acelaşi context se înscrie şi proiectul „Gagauz Halkî”, pentru că concetăţenii noştri găgăuzi întotdeauna şi-au cultivat o mitologie proprie, legată de influenţa asupra destinului lor de către Rusia, iar consecinţele acestei mitologii le vedem pînă acum.
În ceea ce priveşte impactul, cu certitudine acesta a fost unul major. Şi acest impact se regăseşte în viaţa politică de astăzi. Avem Găgăuzia, o structură autonomă în cadrul R. Moldova. Avem Transnistria, guvernată de un regim separatist şi avem R. Moldova propriu-zisă, cu un cîmp constituţional mai mult sau mai puţin controlat de către autorităţi. Cu toate acestea, acest cîmp constituţional este populat de oameni care trăiesc într-o societate profund divizată. Aproximativ aceleaşi segmente ca proporţie văd viitorul R. Moldova alături de Uniunea Europeană, iar o altă jumătate vede viitorul R. Moldova alături de Rusia. Ceea ce s-a întîmplat acum 25 de ani are urme adînci în societatea noastră şi ele sînt reliefate foarte clar. Ceea ce s-a profilat atunci vedem pînă în prezent şi aceste linii sînt foarte şi foarte disctincte.
În scurt timp după 27 august 1991, în R. Moldova au apărut cîteva partide politice cu denumiri foarte occidentale: social-democrat, creştin-democrat, democrat agrar, democrat, apoi liberal, liberal-democrat etc. Care este importanţa etichetelor şi doctrinelor politice pentru partidele din R. Moldova de la indepedenţă încoace? Ce este relevant pentru statutul şi identitatea acestor partide politice?
Sînt lucruri foarte importante. Doctrinele sînt importante atunci cînd există deja o elită politică bine conturată. La început, dacă ne referim la punctul de pornire al independenţei R. Moldova, cu certitudine noi nu aveam elite politice foarte bine ancorate în solul R. Moldova, dacă putem spune aşa. Aici trebuie să pornim de la ceea ce se numeşte „cultură politică”. Cultura politică este capacitatea şi modalitatea în care masele largi reacţionează la evenimentele cu caracter foarte important social, politic şi aşa mai departe. Cultura noastră politică este, dacă putem spune aşa, una parohială, legată de faptul că R. Moldova şi în prezent este numită „satul Europei”. Este singura ţară din Europa în care procentajul populaţiei care trăieşte la sate este mai mare decît cel al populaţiei care trăieşte la oraş. Intelectualitatea, cel puţin atunci, era o intelectualitate de primă generaţie. Acum poate avem intelectuali din generaţia a doua. Doctrinele politice sînt expresia unei reflecţii profunde, adînci, elaborate a ceea ce se numeşte „viziune politică”. Acum, dacă ne referim la viziunea politică, spuneam răspunzînd la întrebarea dvs. anterioară, că această viziune politică se forma, se consolida după un colaps al imperiului ideologic, cum era el în Uniunea Sovietică. Viziunile partidelor politice din R. Moldova trebuiau să fie ancorate în ceva. În ce? Ele nu aveau în ce să fie ancorate, decît în nişte doctrine de împrumut. De ce de împrumut? Pentru că alături de Uniunea Sovietică aveam o Europă prosperă, tehnologizată, intrată deja în revoluţia informaţională, în etapa post-industrială. Iar R. Moldova, cel puţin atunci, era o societate rurală, agrară, cu o cultură politică parohială. De aceea, viziunile partidelor politice care au apărut atunci, au fost nişte viziuni de împrut, iar „label-urile” pe care le-aţi numit: social-democrat, democrat, liberal, liberal-democrat ş.a.m.d., erau împrumutate pentru a fi în rînd cu lumea, într-un fel, fără a înţelege în profunzime semnificaţiile care se ascund sub denumirile acestor doctrine politice. Repet, ca să ai o doctrină politică asumată, înţeleasă, trebuie să ai o viziune clară, să ştii „ce vrei”. Apoi, trebuie să ai o filozofie bine elaborată care explică de ce ceea ce vrei tu poate fi acceptabil pentru masele largi ale cetăţenilor. Pe lîngă asta, trebuie să ai elaborări foarte clare asupra felului în care vei obţine aceste lucruri, ce instrumente vei folosi ş.a.m.d. În cele din urmă, faci partide politice şi îţi atribui unul din aceste „label-uri” pe care le-aţi numit. După ce ai pus acest „label”, te adresezi cetăţenilor, vii cu un program electoral pe care îl prezinţi la alegeri şi cetăţenii conştienţi – dar cetăţeni, nu locuitori, cum este cazul R. Moldova –, fac o alegere. De aceea, răspunsul meu la întrebarea dvs. este „da”, aceste lucruri sînt foarte importante, dar în R. Moldova ele au fost pur imitative, fără profunzime, fără rădăcini în solul moldovenesc, dar şi, probabil, au şi avut un rol, pentru că aceste etichetări serveau ca indicator de orientare politică. Cu cine mergem? La acest lucru trebuia să se răspundă. Şi cum putea să se răspundă la această întrebare în situaţia în care urma să se facă reforme rapide: trebuia să faci ceva cu propritetea de stat, ea trebuia să fie transformată cumva în propritate privată. Şi în ce mod, astfel încît să nu încalci criterii foarte clare, în primul rînd criteriul dreptăţii. Iar noi am trecut în galop peste aceste lucruri. Lucrurile au fost distorsionate, cetăţenii au fost dezamăgiţi.
Apropo, vreau să atrag atenţia asupra unui lucru. Toate aceste „label-uri” frumoase nu au fost solicitate de către cetăţenii R. Moldova decît după aproximativ 20 de ani. Să ne amintim că la început s-au structurat ca forţă, cu acces la pîrghii administrative, agrarienii, care reprezentau un corp de foşti nomenclaturişti de la sate, adică preşedinţi de colhozuri, sovhozuri ş.a.m.d. Ei au fost cei care la început au preluat puterea după o perioadă de haos. După care agrarienii au cîştigat alegerile în 1994. Apoi, în 1998-2001, am avut o perioadă scurtă de trei ani de guvernare a democraţilor, creştin-democraţilor şi a partidului dlui Matei, care s-a terminat cu un fiasco, cu alegeri anticipate. După care, am avut opt ani de guvernare a Partidului Comuniştilor. Şi abia din iunie 2009, avem la guvernare un Partid aşa-zis Democrat, unul chipurile Liberal-Democrat, şi altul numit Liberal. Iar acum în general avem nu se ştie ce. Ceea ce demonstrează că aceste partide cu „label-uri” europene au dezamăgit populaţia într-aşa un hal că oamenii în general deja detestă procesul politic. Ei au profanat ideea de integrare europeană, ceea ce demonstrează o dată în plus că democraţiile imitative sînt foarte şi foarte vulnerabile.
De aceea, cred că sîntem în pragul unui nou proces, cînd oamenii, cetăţenii R. Moldova care au trecut prin acest calvar, au acumulat ceva experienţă. Pentru că altceva nu putem aştepta de la cetăţeni. Acumulînd experienţă, probabil ei au înţeles că dacă nu se interesează de politică, dacă nu devin cetăţeni activi, vor fi jefuiţi, aşa cum a fost jefuit sistemul bancar ş.a.m.d. Iar dacă aceşti locuitori ai R. Moldova nu se trezesc şi nu decid să devină cetăţeni, însemnînd că îşi dau interesul pentru ce se întîmplă, pun întrebări, îi invită pe cei cărora le-au dat mandat să explice ce-au făcut, cum au făcut, de ce n-au reuşit să facă ş.a.m.d., dacă acest lucru nu se va întîmpla, lucrurile vor merge din inerţie. Tinerii talentaţi îşi vor face bagajele şi vor pleca să se realizeze în Occident, iar aici va fi aşa un fel de…, nu vreau să folosesc termeni „tari”, dar va fi un loc pentru reziduuri umane. Şi nu vreau pe nimeni să ofensez cu asta. Dacă oamenii nu-şi pot apăra libertatea, nu merită o soartă mai bună decît să fie supuşii unor clanuri care au nu doar ambiţia, dar şi impertinenţa să-i jefuiască. Asta e.
Mai mulţi observatori occidentali estimează că statul RM este unul „slab” (în colectarea impozitelor, în controlarea fenomenului corupţiei, prin „capturarea” instituţiilor statului de grupuri private etc.). Ce anume a determinat şi determină, din punctul dvs. de vedere, această „slăbiciune” a instituţiilor statului în RM? Provenim totuşi dintr-un regim autoritar…
Nu cred că este vorba doar de moştenirea regimului autoritar. România tot a trecut prin perioada totalitarismului şi acum noi ne uităm la România şi ne întrebăm cum de reuşesc să aibă o campanie de combatere a corupţiei care, cel puţin de-aici de la Chişinău, ni se pare fascinantă. Problema noastră este nu doar că statul este slab, problema e că statul a devenit şi captiv. Deja miniştrii din cabinetul actual de miniştri recunosc în public că statul este captiv. Adică grupuri oligarhice, găşti politice care au transformat politica în biznes au pus mîna pe pîrghiile puterii. Şi au reuşit să facă acest lucru cu acceptul tacit al cetăţenilor. Cetăţenii au votat. Iar atunci cînd s-a ridicat un val de protest împotriva politizării instituţiilor publice, de interes public, cetăţenii nu s-au alăturat acestui protest. Cei care au făcut acest lucru în 2009, l-au repetat în 2010. Au consolidat acest sistem care a adus statul în stare de captivitate. Prin urmare, clanurile politice controlează totul, şi instituţii de ocrotire a normelor de drept, şi instituţii de reglementare, şi instituţiile care trebuie să implementeze politicile statului.
De ce s-a întîmplat acest lucru? Am răspuns anterior la această întrebare. În R. Moldova avem locuitori şi nu cetăţeni. Dacă am fi avut în R. Moldova cetăţeni, aceşti cetăţeni ar fi demult protestat şi s-ar fi revoltat – mai depinde şi în ce mod – împotriva capturării de către clanurile politice a instituţiilor statului, care nu trebuie să fie politizate. Răul cel mai mare în această ţară este că s-a instituit un control politic asupra instituţiilor de interes public deosebit, mă refer la cele care ţin de ocrotirea normelor de drept şi cele de reglementare, nu mă refer la ministere (acolo politicienii ar putea chiar fi bineveniţi), ci mă refer la Antimonopol, la Audiovizual ş.a.m.d. Ce au politicenii cu ele? Acolo trebuie să existe structuri care acceptă în interiorul lor şi sînt conduse doar de profesionişti care trec un concurs de selectare, pe care opinia publică îi testează prin metode bine ştiute, şi îi mai şi testează la capitolul integritate. Toate aceste lucruri sînt ştiute, de mult ştiute. Răspunsul meu este deci că statul nu este doar slab, statul este captiv şi acest lucru e din cauza cetăţeanului R. Moldova. Cetăţeanul R. Moldova nu poate trăi şi aştepta ca europenii, Putin sau nu ştiu cine, îi va rezolva problemele. Dacă nu te implici, dacă nu-ţi dai interesul, nu te plînge. Iar dacă nu te implici şi accepţi să fii un fel de supus care tace şi rabdă, păi atunci îţi meriţi soarta. Sper să nu fie aşa de-acum înainte.
Căror factori se datorează, în aprecierea dvs., reorientarea bruscă, în 2003-2004, a lui V. Voronin şi a partidului său spre Uniunea Europeană?
Domnul Voronin singur a răspuns la această întrebare, de-o manieră destul de explicită, deşi nu şi-a desfăşurat răspunsul. Problema e că, în 2003, Ucraina îşi adoptase o strategie de integrare Euro-Atlantică, iar R. Moldova a făcut acelaşi lucru în acelaşi timp. Trebuie să ne amintim că la 17 noiembrie 2002 Vladimir Voronin a semnat decretul prezidenţial privind Integrarea Europeană a R. Moldova. Voronin a explicat aceasta în felul următor: dacă Ucraina, cea care ne desparte de Rusia, a decis să se integreze în spaţiul Euro-Atlantic, atunci R. Moldova, fiind un petec de pămînt între Ucraina şi Europa propriu-zisă, nu are altă soluţie decît să fie atrasă de valul creat de Ucraina. Dar asta este doar o parte a răspunsului. Partea a doua a răspunsului e şi mai interesantă şi anume că în 2002 s-au întîmplat cîteva lucruri foarte importante. În primul rînd a fost lansată ideea Parteneriatului de vecinătate sau Politica europeană de vecinătate, care presupunea şi existenţa unui instrument financiar. Uniunea Europeană a explicat ţărilor precum R. Moldova, Ucraina, Belarus, Rusia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, că odată cu extinderea în 2004 a Uniunii Europene, UE va avea vecini noi. Şi pentru ca aceşti vecini noi să fie nişte vecini normali – fiecare dintre noi cînd încercăm să cumpărăm o gospodărie undeva, ne interesăm nu doar de preţul gospodăriei, cît de dezvoltată este gospodăria, dar ne interesăm şi cine sînt vecinii noştri. Acest lucru e foarte important. Poţi avea o casă bună, dar dacă vecinii sînt bătăuşi, scandalagii, nu-ţi mai tihneşte să trăieşti acolo. Deci, Uniunea Europeană în 2002 a spus public: noi vrem să avem nişte vecini dezvoltaţi, nişte vecini care se ocupă de dezvoltarea ţării lor, a economiei, a învăţămîntului ş.a.m.d., pentru că la acea etapă, ţara noastră R. Moldova, alte ţări din fostul spaţiu sovietic, erau remarcabile prin trafic de fiinţe umane, trafic de droguri, trafic de arme şi imigraţie ilegală. Deci, Uniunea Europeană a vrut să facă un lucru nobil şi ne-a anunţat: noi avem şi o strategie pentru asta, avem instrument financiar. Dacă vreţi să fiţi vecinii noştri buni, Uniunea Europeană ne ajută şi ne dă şi bani şi pentru susţinerea cheltuielilor bugetare, pentru reformarea ţării, pentru modernizare ş.a.m.d. Răspunzînd pe scurt la întrebarea dvs., dl Voronin ştia despre acest lucru şi a acceptat acest proiect de integrare europeană tocmai pentru a beneficia de resursele Uniunii Europene, de asistenţă tehnică pentru a moderniza ţara. Mai recent dl Voronin spunea că nu era vorba de integrare europeană, ci de modernizare europeană. El are şi nu are dreptate. Decretul pe care l-a semnat în 2002 se referea la integrare europeană. Mai tîrziu, cînd lui Voronin nu-i mai convenea şi a decis să-şi schimbe atitudinea şi să pledeze iarăşi pentru Uniunea Vamală, a început să vorbească exclusiv de „modernizare europeană”. Dar din punctul meu de vedere, Voronin a procedat foarte corect atunci, a procedat ca o persoană responsabilă care ştia că alternativă nu există, pentru că, iarăşi, să nu uităm, în 2002 la Chişinău a avut loc Summitul CSI la care a participat şi Vladimir Putin, şi atunci Voronin a ridicat întrebarea. Ulterior şi Cucima, preşedintele Ucrainei, a ridicat întrebarea: „Cum putem fi împreună în cadrul CSI cînd întreprinderile din Rusia achită doar 20 de dolari pentru o mie de metri cubi de gaz, Ucraina achită 50 de dolari, Belorusia se pare că 37, iar R. Moldova 80 de dolari pentru o mie de metri cubi de gaze. Cum poţi avea o piaţă comună cînd preţurile pentru resursele energetice sînt atît de variate.” Putin nu a dorit să răspundă la această întrebare. De aceea şi Cucima, aşa cum a menţionat şi Voronin, a spus: De ce să nu ne folosim de oportunitatea pe care ne-o oferă Uniunea Europeană? Lucrurile sînt atît de simple şi pe înţelesul oricui că oamenii, dacă şi-ar da interesul pentru aceste lucruri, ar înţelege că nu a existat niciun gînd ascuns al Uniunii Europene pentru extindere în spaţiul de influenţă a Federaţiei Ruse. Uniunea Europeană a vrut pur şi simplu să aibă vecini care se ocupă de problemele proprii şi a vrut să-i ajute. Ceea ce s-a întîmplat apoi este drama noastră.
Guvernele Filat şi Leancă au realizat performanţe apreciate în diplomaţie, mai ales prin semnarea acordului de asociere cu UE, a Acordului de Liber Schimb şi a deciziei parlamentului UE de a aboli regimul de vize în ţările UE (Schengen) pentru cetăţenii Republicii Moldova. Totuşi, ultimul sondaj comandat de IPP înregistrează o creştere cu 18% a preferinţelor respondenţilor pentru o apropiere a Republicii Moldova de Uniunea Vamală (58%) faţă de cei care îşi doresc eurointegrarea (40%). Cum explicaţi această dinamică aparent contradictorie în evoluţia preferinţelor geopolitice ale respondenţilor?
Sigur că este o realizare semnarea Acordului regimului liberalizat de vize ş.a.m.d. Oamenii care au ridicat flamura integrării europene au ridicat-o pentru ca, aşa cum descoperim acest lucru, să se ocupe de problemele lor de îmbogăţire personală, de clan ş.a.m.d. şi au profanat această idee. Aceasta şi explică proporţia foarte joasă a preferinţelor cetăţenilor RM faţă de integrarea europeană, faţă de UE. Oare nu această clasă politică coruptă a adus lucrurile la acest nivel? Dar unde au fost cetăţenii în toată această perioadă? Acum, partea bună este că Acordul de Asociere este un document obligatoriu. Acest document trebuie implementat aşa cum este scris, iar suportul acordat Republicii Moldova depinde de gradul de implementare a acestui Acord de Asociere. Aceasta e partea pozitivă. Partea negativă este că acum R. Moldova devine o povară pentru Uniunea Europeană. Uniunea Europeană înţelege că guvernarea din R. Moldova este profund coruptă, dar nu aşa, dar profund coruptă şi se minunează cum într-o ţară atît de mică se poate fura atît de mult. Iar despre aceste lucruri se vorbeşte deschis. Cetăţenii aud aceste lucruri. Cum le percepe cetăţeanul simplu? La fel de simplu. Mai ales că este supus influenţei informaţionale. Inamicii integrării europene a R. Moldova vorbesc cu cetăţenii R. Moldova şi le spun în felul următor: „Vedeţi, Uniunea Europeană susţine această guvernare coruptă cu bani, cu suport politic. Şi de ce o face dacă guvernanţii pe care îi susţine Uniunea Europeană sînt corupţi şi Uniunea Europeană ştie acest lucru?” Şi tot ei răspund: „Pentru că, chipurile, Uniunea Europeană are nevoie de R. Moldova ca un instrument care, hai să zicem aşa, latră la Federaţia Rusă”. Chipurile ar exista o competiţie geopolitică între Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă, iar R. Moldova, chipurile europeană, ar fi folosită de Uniunea Europeană în această luptă geopolitică. Acesta este argumentul lor, aşa cum este perceput de cetăţeni. Cetăţeanul are dreptate cînd spune: „Domnilor, dar dacă banii vin de la Uniunea Europeană pentru proiecte, iar cei din R. Moldova de la guvernare fură banii prin aşa-numitele „atcaturi”, care este interesul cetăţeanului?” Da, se realizează nişte proiecte infrastructurale, dar asta e furt. Ce are cetăţeanul din asta? Iar cetăţeanul moldovean – aşa cum spuneam, la noi cultura politică este parohială –, el trăieşte mai mult cu sentimentul dreptăţii decît, hai să-i zicem aşa, sentimentul progresului. Că progresul legat de Uniunea Europeană cîndva va face înfloritoare R. Moldova, asta e încă, cum spun ruşii „вилами по воде писано”, dar nedreptatea e că acum se fură şi asta o simt cu toţii. De aici sentimentul cetăţeanului R. Moldova. Ce în schimb le oferă Federaţia Rusă? Federaţia Rusă nu le poate oferi proiecte infrastructurale, proiecte de modernizare ş.a.m.d. În schimb, Federaţia Rusă poate să ofere fiecărui cetăţean din R. Moldova cîte un mic cadou. Prin ce? Prin preţuri mai joase la hidrocarburi şi asta o simte fiecare cetăţean. Dacă Federaţia Rusă ar da preţul la hidrocarburi mai jos, fiecare cetăţean ar simţi că achită mai puţin pentru gaze, pentru electricitate ş.a.m.d. Şi atunci, cetăţeanul ar spune: „Dar aşa e mai corect, e mai bine. Decît banii europeni pe care să-i fure guvernanţii corupţii – ceea ce este nedreptate mare – mai bine nu ne trebuie aşa ceva. Mai bine Federaţia Rusă să ne dea preţurile la gaz mai jos şi asta vom simţi fiecare dintre noi.” Logica cetăţeanului e foarte simplă. Cetăţeanul nu vrea să înţeleagă că suportul de acest gen din partea Federaţiei Ruse, eventual – pentru că şi aici sînt mari probleme –, este un suport care asigură îngheţarea R. Moldova în înapoiere. Aşa cum R. Moldova este înapoiată, aceste eventuale discounturi din partea Federaţiei Ruse ar îngheţa R. Moldova în înapoiere. Astfel, aspiraţiile la progres sînt ucise în faşă. Şi asta e marea dramă a R. Moldova. Dar simplul cetăţean poate fi înţeles. Din punctul de vedere al dreptăţii e mai bine să plătim cu toţii mai puţin decît nişte guvernanţi corupţi să ia bani din Europa şi să se îmbogăţească şi să se facă de cap cum doresc în această ţară. Noi cu toţii trăim un sentiment profund de nedreptate, de inadecvare la scopurile anunţate de cei care îşi spun pro-europeni şi modalitatea în care guvernează ţara. Aici e marea problemă şi aici, iarăşi, este vorba de calitatea cetăţeanului moldovean. Dacă cetăţeanul moldovean ar fi educat, ar fi interesat, gînditor, setos de dreptate şi de adevăr, nu la nivel superficial, atunci el ar pune întrebarea: „De ce trebuie să mă bucur că gazele pot fi mai ieftine?” Gazele şi aşa se vor ieftini. Şi asta este o mare problemă pe care noi ar fi trebuit să o simţim. Pentru că preţul pentru petrol a scăzut mai bine de două ori, noi trebuia deja să simţim o descreştere dramatică a preţurilor la gaze, sau la benzină dacă sîntem automobilişti. Dar acest lucru nu se întîmplă. De ce nu se întîmplă? Pentru că a fost furat un milard de dolari. Şi asta influenţează cursul de schimb al monedei naţionale. Şi atunci, fără ca Federaţia Rusă să ne facă un discount în calitate de act de binefacere, noi ne-am fi bucurat de o descreştere sensibilă a preţurilor la hidrocarburi, dacă am fi avut o guvernare onestă. Lucrurile sînt explicabile. Dar, iarăşi, totul depinde de calitatea cetăţeanului.
Ca punct final, îndemnul meu este următorul: locuitori ai Moldovei, treziţi-vă şi deveniţi cetăţeni! Doar atunci ne vom putea dezvolta ţara, ne vom putea bucura de roadele muncii noastre, de viitorul copiilor.
Interviul a fost luat la 29 aprilie 2015.
Sursă imagine fundal: www.europalibera.org
