POLITIC RECENTE

Separatologii: arma secretă a Rusiei în Ucraina

[label shape=”” type=””] Ion Marandici [/label]

 

Voi discuta aici trei ipoteze cu privire la războiul ruso-ucrainean, intrat acum în faza înghețată. Primul aspect ține de invazia masivă de la sfârșitul lunii august – începutul lunii septembrie. Cred că acțiunile Rusiei nu sunt parte a unei strategii rusești coerente. Forțele militare rusești trimise recent în regiune înclină balanța în favoarea celor două republici separatiste și antrenează Ucraina și Rusia într-un conflict pe termen lung. A doua ipoteză (de fapt cea mai importantă) ține de modul în care Rusia susține separatismul din Estul Ucrainei. Afirm că după izbucnirea protestelor din Estul Ucrainei, Moscova a delegat în regiune indivizi afiliați structurilor militare rusești, care pot fi calificați drept separatologi, adică experți în ale separatismului. Scopul acestor trimiși este controlul și direcționarea mișcării separatiste într-o albie favorabilă lui Putin și prevenirea formulării unor inițiative periculoase pentru Kremlin. A treia ipoteză este că acești trimiși ai Moscovei în încercarea de a controla cele două regiuni intră în conflict cu separatiștii locali, cei din urmă invitând de nenumărate ori Moscova să anexeze cele două republici. Acest conflict între liderii locali și trimișii Moscovei continuă, însă deocamdată liderii locali au fost disciplinați și înlocuiți cu trimișii Moscovei și cu politicieni dezertori de orientare rusă de tipul lui Oleg Țariov sau Boris Litvinov. Pentru a crea aparențele unei mișcări cu rădăcini locale, în august Moscova a promovat în funcția de premier al Republicii de la Donețk pe Alexandr Zaharcenko, un localnic tânăr secondat de către separatologii veterani aprobați de Kremlin. Elucidarea celor trei aspecte ne va ajuta să înțelegem mecanismele locale ale expansionismului rusesc.

***

În pofida celor care îl văd pe Putin ca pe un mare strateg, Rusia nu are deocamdată un plan coerent pentru Estul Ucrainei din două motive. În primul rând, Putin nu a anticipat valul de naționalism rusesc și nostalgie prosovietică pe care l-a provocat anexarea bine planificată a Crimeii. După anexarea pensinsulei ca răspuns la Euromaidan, atât Guvernul cât și Președintele rus au vizitat regiunea sfidând cu tupeu autoritățile de la Kiev. Este un semn clar că rușii nu au de gând să cedeze controlul asupra Crimeii. Pe de altă parte, oficialii ruși nu au vizitat încă cele două republici autoproclamate din Estul Ucrainei: Republica Populară Donețk (DNR) și Republica Populară Lugansk (LNR) reunite recent într-o Uniune confederativă cu un parlament comun condus Oleg Țariov, politician de orientare pro-rusă trecut de partea separatiștilor. În al doilea rând, până în septembrie, în pofida dovezilor contrarii, Rusia nega cu nerușinare implicarea în regiunea de est a Ucrainei. Astfel, Rusia încă pretinde că nu este parte a conflictului cu toate că a trecut de mult de etapa „plausible deniability”. La fel s-a întâmplat și în războiul moldo-rus din Transnistria, când Rusia a susținut că armata a XIV-ea nu a furnizat arme separatiștilor transnistreni descriind conflictul din Estul Moldovei ca fiind unul eminamente intern. Mai mult, după începerea ofensivei ucrainene în Estul Ucrainei, Putin nu a trimis imediat militari ruși, tancuri și artilerie grea în regiune. El a așteptat până când forțele ucrainene au alungat separatiștii din Slaviansk și erau pe cale să-i împingă pe teritoriul Rusiei. În acele zile separatiștii locali îl implorau pe Putin să intervină. Pentru a evita înfrângerea completă, Putin a trimis șapte batalioane (circa 6000 de militari) cu artilerie grea în Ucraina. Această intervenție masivă a rușilor și lipsa de coordonare între forțele ucrainene au cauzat dezastrul din zona orașului Ilovaisk. Semenchenko, conducătorul batalionului de voluntari anti-separatist Donbass relatează cu lux de amănunte această catastrofă militară (vezi relatarea aici). Anume după această invazie fățișă, planul de încetare a focului propus de Putin este acceptat rapid de către Poroșenko. Dacă planul lansat de Putin este implementat și Ucraina continuă să facă concesii, statul vecin va pierde controlul asupra celor două regiuni în schimbul unei păci fragile. Această pace temporară este necesară mai mult Ucrainei decât rușilor, pentru că noul președinte ucrainean vrea să evite colapsul economic și să primească gaz rusesc în timpul iernii.
Chiar dacă ministrul rus de externe Lavrov neagă reluarea scenariul transnistrean în Ucraina, Rusia are deja două Transnistrii. Dacă eșuează una, rămâne a doua. Deocamdată se încearcă unirea acestora într-o singură formațiune. Oricum, Ucraina integră va trebui să spună pe termen scurt adio visului european. Deja s-a decis ca implementarea Acordului de Asociere să fie amânată pentru un an la insistența rușilor, o cedare clară a Occidentului în fața lui Putin. Problema pentru Ucraina este că aceste republici separatiste sunt mărginite de regiuni controlate de Kiev, dar în care populația rusofonă este preponderentă. În orașe precum Mariupol și Harkov, sentimentul pro-rusesc este puternic, dovadă sunt protestele pro-separatiste din aprilie 2014. Acestea ar putea reapărea chiar și fără ajutorul oficial al Rusiei sau fără susținerea naționaliștilor din cele două republici separatiste. Cei din urmă au o agendă mult mai radicală decât agenda lui Putin. Kremlinul nu îi agrează, ci are nevoie de indivizi, care să administreze docil cele două republici urmând întocmai directivele Moscovei. Uneori interesele separatiștilor locali se bat cap în cap cu politica dorită de Putin, din care cauză, observăm că separatiștii amatori locali sunt înlocuiți cu separatiști de profesie trimiși de Kremlin.

***

Pentru cei care urmăresc atent evoluțiile din estul Ucrainei, nu constituie o noutate faptul că mișcarea de protest era condusă inițial de localnicul Pavel Gubarev. Cine este acest Pavel Gubarev? Gubarev este un tânăr de 31 de ani, care pe data de 1 martie 2014 a fost proclamat de către un grup de activiști pro-ruși – guvernator popular al regiunii Donețk. Licențiat în istorie, membru al Partidului Socialist Progresist din regiune, Gubarev își câștiga uneori pâinea făcând-o pe Moș Crăciun la banchetele de revelion. Pe 3 martie 2014 cere organizarea unui referendum cu privire la statutul regiunii. Drept urmare serviciile de securitate ucrainene îl arestează și acuză de instigare la separatism, pedeapsă pasibilă cu zece ani de închisoare. Imediat Ministerul de Externe rus declară că Gubarev este un deținut politic. Arestarea sa catalizează protestele din Estul Ucrainei. În mai 2014, Gubarev este eliberat în schimbul a trei ofițeri ai unității de elită Alfa capturați de către milițiile pro-ruse din regiune (cei trei trebuiau să-l captureze pe Igor Bezler, un alt separatist local, celebru prin brutalitatea sa). Un panslavist convins, Gubarev a fost instruit în unitățile paramilitare ale Partidului Unității Ruse, partid cu înclinații neofasciste condus de către Alexandr Barkașov. Gubarev este cel mai prominent ideolog local al separatismului și adeptul creării Novorusiei, o idee cu rădăcini în perioada țaristă. Nostalgia sovietică, simbolurile comuniste, referințele la cel de-al Doilea Război Mondial, radicalismul ortodox și trecutul imperial al Rusiei sunt toate amalgamate de către Gubarev într-un discurs naționalist mobilizator adresat vorbitorilor de rusă. Făcând referire la cazul Kosovo, Gubarev susține că fiecare regiune din Ucraina ar trebui să organizeze referendumuri pentru a decide dacă rămân sau nu în componența actualului stat ucrainean.

***

După arestarea lui Gubarev, Moscova renunță la acesta și caută un nou lider separatist. Un timp se miza pe Denis Pușilin, un alt tânăr din preajma Donețkului, care însă se dovedește a fi implicat în schema financiară MMM, echivalentul rusesc al Caritasului românesc. Devine chiar membru al partidului cu același nume, creat în Ucraina de către vestitul escroc Sergey Mavrodi. După aceste revelații, Moscova decide să numească în posturi-cheie doi cetățeni ruși și foști ofițeri ai serviciilor secrete rusești: Igor Girkin (cu pseudonimul Strelkov) și Alexandr Borodai. Primul își face apariția în aprilie 2014 la Slaviansk. Fost voluntar de partea separatiștilor în Transnistria, acesta susține regimul lui Milosevici în Bosnia, participă la cele două războaie ale Rusiei în Cecenia, organizează anexarea Crimeii, după care împreună cu alți așa-ziși voluntari poposește în estul Ucrainei. Pasionat de reconstruirea bătăliilor istorice, un admirator și apropiat al lui Alexandr Dughin, ideologul mișcării eurasiatice, Girkin a coordonat acțiunile militare ale milițiilor pro-ruse din zona orașului Slaviansk. Acolo intră în conflict cu primarul autoproclamat Viacheslav Ponomariov, pe care chiar îl arestează. În fața ofensivei ucrainene este nevoit să abandoneze orașul învinuindu-l pe Putin că nu ar susține militar lupta împotriva ‘regimului fascist de la Kiev’. După abandonarea Slavianskului, Girkin devine Ministrul Apărării în DNR. Lucrurile iau o turnură neplăcută pentru el, atunci când vestitul jurnalist naționalist rus Sergey Kurginian îl acuză pe Girkin de trădare și cere pedepsirea sa. După acest episod Girkin dispare din regiune, pentru a reapărea în septembrie la Moscova declarând că Putin este înconjurat de coloana a cincea, care îl îndrumă pe calea greșită.

Cel de-al doilea trimis al Rusiei în regiune este Alexandr Borodai, prieten bun cu Girkin. Se cunosc încă din Transnistria, unde ambii i-au susținut pe separatiștii transnistreni în calitate de voluntari. Pe atunci Borodai avea douăzeci de ani. În 1993, Borodai se alătură formațiunilor paramilitare ale forțelor conservatoare rusești ce se opun reformelor președintelui Elțîn. Născut într-o familie de intelectuali, cu un tată filosof, Borodai studiază și el filosofia la Moscova, începe un doctorat, după care devine jurnalist și antreprenor. La fel ca Girkin poate fi calificat drept un intelectual naționalist. În martie 2014 participă la anexarea Crimeii de către Rusia. Pe data de 16 mai 2014 este numit în funcția de premier al Republicii Populare de la Donețk, funcție pe care o ocupă până la 7 august a.c. După aceasta devine vice-premier, consilier general al Consiliului de Miniștri al așa-numitei republici populare. La plecarea sa din postul de premier, Borodai a subliniat că în locul său va veni Alexandr Zaharcenko, un localnic autentic. Zaharcenko este și el un tânăr de treizeci de ani, comandant al batalionului separatist Oplot, înconjurat însă de oamenii Kremlinului.

Dovada finală că Rusia are separatiști de profesie gata pentru a fi trimiși în misiune a venit odată cu apariția celui de-al treilea personaj la cârma autoproclamatei republici de la Donețk – Vladimir Antiufeev. Cei trei trimiși ai Moscovei pot fi văzuți împreună la conferința de presă din 10 iulie 2014. Evenimentul mi-a risipit dubiile pe care le mai aveam cu privire la aplicarea scenariului transnistrean în Estul Ucrainei. De ce l-a scos Rusia pe bătrânelul Antiufeev de la pensie și l-a trimis la Donețk? Răspunsul este simplu. Trimișii Moscovei Girkin și Borodai nu au suficientă experiență în ale separatismului așa că Moscova a decis să trimită veterani acolo. Antiufeev are 63 de ani. După ce a încercat să oprească căderea Uniunii Sovietice în Letonia, a fost trimis în Transnistria. Timp de două decenii, spre deliciul lui Elțin și Putin, acesta a conservat Uniunea Sovietică în Transnistria ocupând funcția de șef al serviciului de securitate transnistrean (MGB). Antiufeev s-a aflat mereu la ordinele lui Igor Smirnov, un alt cetățean rus parașutat în Transnistria la sfârșitul anilor ’80. La fel ca Igor Girkin, Antiufeev a folosit în Transnistria un pseudonim – Vadim Șevțov. Despre crimele săvârșite de către Antiufeev nu voi spune decât că el a reținut grupul lui Ilie Ilașcu și l-a ținut după gratii timp de douăzeci de ani. Acuzat de corupție după venirea lui Evgeny Șevciuc, Antiufeev părăsește Transnistria și potrivit presei din regiune iese la pensie. Venirea lui Antiufeev este însoțită și de numirea în funcția de Ministru de Externe al DNR a unui alt separatist transnistrean notoriu – Alexandru Caraman. Devine clar că Rusia nu are încredere în localnicii Pavel Gubarev, Denis Pușilin, Viaceslav Ponomarev. Nici despre Ianukovici, refugiat în regiunea Rostov, nu se mai aude nimic. În schimb, Rusia mizează pe separatiștii de profesie cu vechime în muncă. Nou-veniții au o atitudine de superioritate vizavi de separatiștii locali, care treptat sunt înlăturați din funcțiile cheie.

În contextul semnării acordului de încetare a focului și acordării autonomiei lărgite celor două republici autoproclamate, merită să ne întrebăm dacă Putin controlează situația de pe loc. Ideea că cele două republici autoproclamate, adunate acum într-o Uniune confederativă ar acționa independent de voința Moscovei, este greu de crezut, însă în câteva rânduri separatiștii locali s-au dovedit a fi mai radicali decât Putin. Un exemplu relevant este referendumul din mai înfăptuit în pofida declarațiilor publice făcute de către Putin. Din această cauză, pacea din Ucraina este fragilă. Putin nu controlează direct toate formațiunile paramilitare din cele două republici, dar el controlează cele două formațiuni prin separatologii plasați în roluri cheie. Susținerea rusească a separatismului în Estul Ucrainei este masivă. Apariția tandemului Girkin-Borodai, mobilizarea formațiunilor paramilitare căzăcești în frunte cu cazacul ultraortodox și antisemit Babai, mercenarii aduși din Osetia, deschiderea punctelor de recrutare a voluntarilor pe teritoriul Federației Ruse, propaganda la scară globală în favoarea separatiștilor, cele șapte batalioane, care au trecut frontiera ruso-ucraineană sunt doar câteva exemple de amestec rusesc. Venirea lui Vladimir Antiufeev în funcția de vicepremier scoate în evidență faptul că noua construcție statală are la vârf cetățeni ruși cu o bogată experiență în domeniul separatismului și cu o carieră îndelungată în serviciile secrete rusești.

***

Care este semnificația mai largă a acestor mutări de cadre în Republica autoproclamată de la Donețk? În primul rând devine clar că Moscova dorește controlul absolut în aceste două republici. Putin nu este satisfăcut să controleze parțial regiunea. Observăm că, la fel ca pe vremuri, când la Moscova erau pregătiți lideri comuniști pentru a fi parașutați în posturi-cheie în diverse țări-satelit după ocupație (exemplul românesc al Anei Pauker este relevant aici), acum Kremlinul pregătește separatologi. Rusia are nevoie de acești experți în ale separatismului pentru a alinia agenda elitelor separatiste locale la agenda Kremlinului. Asta pentru că elitele separatiste locale sunt de multe ori mai radicale decât Kremlinul, alteori – prea conciliante. Interesele divergente ale Kremlinului și ale elitelor pro-rusești locale se transformă în tensiuni. În estul Ucrainei, trimișii Kremlinului s-au confruntat cu elite separatiste locale, care sunt mult mai naționaliste și pro-imperiale decât establishmentul rusesc. Nu toți membrii acestor elite sunt nostalgici după regimul comunist, unii dintre ei vor refacerea imperiului țarist și sunt clasificați drept Albi, vlasovțî etc. Deocamdată separatologii au reușit înlăturarea de la putere a membrilor incomozi din elitele locale, ceea ce a stârnit un val de frustrări pe plan local.
În al doilea rând, modelul transnistrean este exportat în Ucraina chiar dacă ministrul de externe rus neagă cu vehemență acest lucru. Biografiile trimișilor Kremlinului arată că aceștia nu doar cunosc foarte bine problema transnistreană, dar că au fost printre arhitecții experimentului transnistrean, care acum servește drept model. Este evident că fără susținerea militară rusească toate aceste regimuri separatiste nu ar supraviețui și că ar trebui să facă concesii majore. Putin însă nu mai poate ceda controlul asupra acestor două republici Kievului pentru că acest lucru ar fi perceput drept o înfrângere de către electoratul naționalist din Rusia. Trimiterea celor șapte batalioane rusești este dovada peremptorie că Putin a decis să nu mai cedeze cele două republici Kievului. Poroșenko înțelege acest lucru, nu în zadar la 18 septembrie a cerut mai multe arme de la Congresul american. “Nu putem păstra pacea doar cu plăpumi”, le-a spus Poroșenko americanilor. Din păcate pentru Ucraina, ISIS și stabilitatea Irakului sunt mai importante pentru SUA decât conflictul Ucrainei cu Rusia. Așa că din păcate, războiul ruso-ucrainean este abia la început.

 

Preluat de pe contributors.ro cu acordul autorului.

Sursa imaginei: http://censor.net.ua/photo_news/230807/kartina_putin_spasaet_rossiyu_porvala_internet_foto

 

Despre autor

Ion Marandici

Doctorand și lector (post temporar din 2009) în științe politice la Universitatea Rutgers (New Jersey, SUA). Interese de cercetare: economia politică a tranzițiilor spre capitalism, relații internaționale.

9 Comentarii

  • nda… e vorba nu doar de “separatologi”, ci si de specialisti in “state-building” in zone confuze… desi sprijinul militar rus a fost crucial pentru rezistenta regiunilor din estul Ucrainei, e impresionant efortul prin care, aproape peste noapte, au aparut state noi si administratii aproximativ functionale…un fel de “constructivism” in timp real…
    un timp “bun” pentru a testa anumite teorii politice.

  • Bine este mai mult un articol de opinie si nu de cercetare. Nu sunt inca state functionale si nici macar state cu frontiere/teritorii delimitate … de fapt asta este una dintre probleme … separatistii locali (sau specialistii in state-building) au o viziune diferita decat cea a Kremlinului in ceea ce priveste frontierele si modul de administrare a acestor noi formatiuni statale … Antiufeev deja a fost demis de catre Parlamentul local ceea ce confirma ipoteza mea in legatura cu tensiunile dintre separatologi si elitele locale compuse din liderii militari (polevye komandiry). Vezi info aici: http://www.europalibera.org/archive/news/latest/445/445.html?id=26604740 si aici: http://www.pravda.com.ua/rus/news/2014/09/26/7039048/

  • Politica este arta posibilului iar agresiunea militara este extrema politicii. Rusia are posibilitate de a folosi asa tehnologii si le foloseste. E clar ca le va folosi atita timp cit ele vor avea succes. As vrea sa atrag atentia la urmatorul fapt: in discutiile largi se discuta numai actiunile kremlinului si se ignora total conditiile care ii provoaca si ii stimuleaza pe rusi la aceste actiuni, iar aceste conditii sunt lipsa politicii interne in tarile postsovetice. Conflictele militare din Moldova, Ukraina, Georgia sunt doar virful aisbergului, faza finala a operatiunii, insa ele au avut si faza principala de pregatire Daca in faza militara nici una din tari nu are posibilitate sa opuna o rezistenta cit de cit simtitoare pentru rusi atunci in faza de pregatire e posibil daca nu de zadarnicit atunci macar de a impune rusii sa plateasca un pret mult mai mare, insa pentru aceasta e nevoie de o politica interna coerenta.Lipsa la noi in Moldova a unei armate capabile de a ne apara de o eventuala agresiune este un neajuns, lipsa unui comitet de securitate este o prostie. Aceasta prostie permite si provoaca kremlinul sa foloseasca separatismul ca pe o arma in expansiunea sa

  • @ Andrei
    Multam pentru comentariu. In mare parte sunt de acord cu ceea ce spui, dar exista multe nuante. Intr-adevar politici coerente si mai putina coruptie prin guvernele pro-integrare europeana ar putea sta in calea separatologilor si a incercarilor Rusiei de a influenta situatia interna din diverse state post-sovietice. Problema este ca Rusia foloseste cu indemanare minoritatea rusofona, simpatizanti din randul majoritarilor sau chiar alte minoritati pentru a-si atinge scopurile de politica externa. In acest sens, Rusia nu vine chiar neinvitata, exista simpatizanti ai Rusiei si ai trecutului sovietic pe care se bazeaza imperialismul rus (mult timp am ezitat sa folosesc acest termen pentru ca mi se parea ridicol, dar dupa evolutiile recente mi-am dat seama ca avem de-a face cu sindromul ‘imperiului pierdut’). Acesti simpatizanti fac de multe ori jocul Rusiei cu sau fara intentie. In plus chiar daca acesti simpatizanti nu ar exista, oricum Rusia are o arma deja cunoscuta – gazul.

    La capitolul pregatire si planificare nu sunt atat de convins ca acestea ar fi bine-puse la punct. Sunt de acord ca Rusia a pregatit terenul in Crimeea, dar nu cred ca scenariul din Estul Ucrainei a fost planificat. Mai mult, in articol arat ca situatia din Donbas a evoluat impotriva preferintelor exprimate de Putin, ceea ce indica clar ca actorii locali nu sunt inca subordonati Kremlinului.

    In fine, solidaritatea europenilor arata ca Rusia nu poate dezbina Europa atunci cand are nevoie. Reuseste, dar uneori europenii fac front comun, in acest caz si in mare parte datorita eforturilor diplomatice ucrainene.

  • Ion, e greu sa comentezi un proces inca in plina desfasurare. Mi se pare insa ca acordam prea mult credit disensiunilor dintre “liderii” locali si Kremlin. care ar putea fi o strategie a Kremlinului – vedeti, oamenii astia au vointa si viziune proprie. sau o “dificultate” temporara peste care se va trece pentru ca sprijinul Rusiei e in mod clar decisiv pentru supravietuirea entitatilor separatiste.

  • @ Vitalie
    daca e greu sa comentezi un proces in plina desfasurare pentru ce se publica atatea pseudo-analize pe situatia din Ucraina? Lumea nu intelege ce se intampla acolo. Repet ce am spus si in articol: modul in care Kremlinul va stabili controlul asupra elitelor locale va determina rezultatul acestui razboi … deocamdata sunt primul in spatiul de limba romana care a analizat mecanismele locale ale expansionismului rusesc in Estul Ucrainei …. daca ai mai vazut ceva as fi interesat sa citesc. De obicei lumea cade in deliruri geopolitico-lirice despre Est si Vest, iar cei dinspre stanga vad doar oligarhi … eu incerc sa pun in evidenta modul in care teritoriul unui stat trece in administratia statului vecin (Rusia). Dupa cum spun mai sus disensiunile intre Kremlin si elitele locale nu sunt parte a unei strategii de la centru … Kremlinul incearca sa controleze elitele locale, care insa au interese diferite.

    Recomand selectia de clipuri video de pe youtube pe care am compilat-o. Contine peste 400 (vreo cateva zile de vizionat): https://www.youtube.com/watch?v=KKMVeihj5zY&list=PLmamH97H3Nji71z98hB-C_MDPwTO8VFaW

  • @Ion, era mai degraba o constatare personala (aia despre dificultatea de a comenta un proces inca in plina desfasurare), decat o apreciere a articolului tau..
    Sustin in totalitate demersul tau – vocea locala, “subalternul (:) ) trebuie sa vorbeasca… Pentru ca altfel riscam sa cadem in cliseul Vest-Est, regim marioneta-slugi etc…

Lasa un comentariu