ISTORIC RECENTE

Destinele deportaților din RSSM (1)

[label shape=”” type=””] Viorica Olaru-Cemârtan [/label]

 

În opt ani de putere sovietică (1940-1941 şi 1944-1951), în RSSM au fost operate trei valuri de deportări masive de populaţie şi, zilnic, arestări individuale sau în grup. Violenţa şi represaliile au fost nişte modalităţi sigure prin care puterea sovietică a înţeles să-şi impună voinţa de a construi socialismul într-un timp record într-un spaţiu străin. S-a dat lovitura asupra tuturor categoriilor sociale incomode şi antisovietice prin mentalitate, mod de trai şi aspiraţii. Grosso modo, putem califica aceste trei valuri de deportări ca o ofensivă totală împotriva populației din RSSM: ofensiva politică (deportarea din 1941), economică (deportarea din 1949) şi spirituală (deportarea din 1951).

La aceste date oficiale, se adaugă miile de cazuri de deportări individuale şi de trimiteri forţate la muncă sau la studii în adâncurile Uniunii Sovietice, precum şi cazurile necunoscute sau şterse din analele memoriei.

Consecinţele deportărilor au fost imediate şi de durată, fiind deopotrivă de ample. Referindu-ne la impactul social, economic şi psihologic al deportărilor staliniste, trebuie să evidenţiem că anumite grupuri sociale din Basarabia, ca rezultat al deportărilor şi al altor crime de masă săvîrşite de autorităţile sovietice, au fost în mare măsură distruse în câţiva ani de ocupaţie bolşevică: clericii, care au rămas în Basarabia alături de credincioşi, intelectualii, liderii politici, ţăranii înstăriţi, funcţionarii, oamenii de afaceri, foştii ofiţeri ai armatei române sau ţariste, deputații din Sfatul Țării, ziariştiiș.a.

Basarabiei și Bucovinei de Nord li s-a adus un prejudiciu enorm nu doar din punct de vedere social, dar şi economic. O daună, la fel de profundă, a fost pricinuită din punctul de vedere psihologic, deoarece teroarea și neputința au implantat în mintea basarabenilor o teamă cu puternice elemente fataliste. Prin deportarea intelectualilor şi a elitei politice s-a curmat dezvoltarea  istorică a culturii tradiţionale, a limbii şi valorilor româneşti. S-a creat o stare anormală de desconsiderare a populaţiei localnice, de desființare a oricăror forme şi încercări de păstrare a specificului naţional, de frică patologică faţă de celălalt, suspectat a fi un potenţial trădător sau turnător.

Ne propunem în cele ce urmează să structurăm o serie de elemente biografice care reflectă destinele celor deportați, propunînd și nişte studii de caz, pe care le-am redat în baza dosarelorpersonale ale unor persoane deportate (cu sigiliul „strict secret”, elaborate de KGB), suprapuse cu mărturiile supraviețuitorilor, colectate în ultimii ani.

Soarta familiilor deportate în primul val (12-13 iunie 1941) poate fi reconstituită după două scenarii:

A)     Primul scenariu este cel în care capul familiei fusese deja arestat (în perioada 28 iunie 1940 – 11 iunie 1941) și familia sa trecea de una singură prin deportare.

B)      Al doilea scenariu este cel în care capul familiei împreună cu familia era deportat și separat de familie la gară.  În „Planul de măsuri cu privire la etapele, stabilirea şi încadrarea în câmpul muncii a contingentului special deportat din RSS Lituaniană, Letonă, Estonă şi Moldovenească”, elaborat de Administrația Generală a Lagărelor (GULAG) a NKVD la 14 iunie 1941, se prevedea ca 5 000 de bărbați (capi de familie) arestați în RSSM să fie internați în lagărul Kozel’schinsk (Козельщинск) şi 3 000 de bărbați (capi de familie) – în lagărul Putivl’sk (Путивльск), ambele în Ucraina.Ceilalți membri ai familiilor au fost trimiși în exil în Siberia și Kazahstan. Toţi deportaţii, de la copil la bătrân, erau repartizaţi la muncă la întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în artelurile meșteșugărești. Pentru munca ce o îndeplineau nu erau remuneraţi echitabil, ci li se plătea doar un minimum necesar pentru trai.

Documentele cercetate până în prezent arată că persoanele trimise în exil din RSSM au fost stabilite: în Karaganda – 11 000 persoane, în regiunea Omsk – 6 000 persoane, în regiunea Novosibirsk – 13 700, în ţinutul Krasnoiarsk – 7 000, în RSS Kazahă – 11 794, în ţinutul Altai – 9 802, în regiunea Kirov şi în RASS Komi – 3 600.

Dintr-un raport al Administrației Generale a Lagărelor (GULAG) din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, în coloniile din RSS Kazahă, RASS Komi, ținuturile Altai şi Krasnoiarsk, regiunile Kirov, Omsk şi Novosibirsk, au fost deportate din țările baltice, RSSM şi regiunile vestice ale RSS Ucrainene şi RSS Bieloruse 85 716 persoane (inclusiv 3 668 de persoane din RSS Estonă, 12 682 de persoane din RSS Lituaniană, 9 236 – din RSS Letonă, 22 648 – din RSS Moldovenească, 9 595 – din regiunile vestice ale Ucrainei şi 27 887 – din regiunile vestice ale RSS Bieloruse). Deportaţii din RSSM au fost trimiși în RSS Kazahă (9 954 de persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6 085, dispersați în 41 de raioane ), Novosibirsk (5 787) şi Krasnoiarsk (470). În Kazahstan , deportaţii din RSSM au fost repartizați în regiunile Aktiubinsk (6 195 de persoane) și Kzyl-Ordynsk (1 024) şi în Kazahstanul de Sud (2 735).

002_B

Deși am generalizat în privința traseului pe care s-a desfăşurat viața acestora din momentul deportării, fiecare deportat a avut o soartă unică, trăsătura de bază fiind suferinţa şi destrămarea care a survenit în cadrul acestor familii. Am urmărit trei cazuri, în baza dosarelor personale.

Familia primarului Nicolae Costin din satul Ghidighici, raionul Vadul-lui-Vodă, deportată în primul val, a fost destrămată, deoarece cei trei copii împreună cu mama lor, Ana, au fost deportaţi în Kazahstan, raionul Aktiubinsk, iar tatăl, Costin Nicolae, a fost separat de familie la momentul deportării. El a fost dus într-un lagăr de concentrare din regiunea Sverdlovsk. Soţia şi copiii acestuia nu au avut nicio ştire de la el mult timp, apoi au primit o înştiinţare că a decedat. Împreună cu mama, la noul loc de trai, copiii au fost încadraţi la un loc de muncă, toţi lucrând în colhoz. În anii ’50, Ana Costin a fost pensionată ca invalid în legătură cu vârsta înaintată, iar feciorii continuau să muncească. Unul dintre ei, Vasile, scria într-o scrisoare: „Am început a lucra pe câmp de la 14 ani, încă din timpul războiului, fără a-mi cruţa puterile. Am făcut cursurile de tractorist, apoi cursurile de specialist de profil larg, am fost decorat în 1954 cu medalie pentru succese în muncă”. Deportaţii din RSSM, care se evidenţiau prin hărnicie, deseori erau premiaţi, pentru a fi stimulaţi să fie şi mai harnici. Moldovenii însă considerau că prin hărnicia lor vor obţine mai uşor libertatea sau dreptul de a reveni acasă.

Familia Iacub din satul Cozmenii Vechi, raionul Făleşti, a fost deportată la 12-13 iunie 1941. Capul familiei, Gheorghe Iacub, a fost arestat şi escortat în lagărul Ivdel (Ивдель) din regiunea Sverdlovsk, unde a fost tras la răspundere penală conform articolului 58-13 al Codului Penal al RSFSR, fiind învinuit că a fost membru activ al partidului cuzist, că a participat la pogromurile împotriva evreilor, că a făcut agitaţie pentru cuzişti şi pentru „Germania fascistă”. Gheorghe Iacub a pledat nevinovat. Consfătuirea specială pe lângă NKVD al URSS, în ședința din 21 martie 1942, l-a condamnat la moarte. Gh. Iacub a fost împuşcat la 25 aprilie 1942. Ceilalţi membri ai familiei (soţia cu 8 copii) au fost deportaţi în regiunea Tomsk, iar averea le-a fost confiscată.

În aprilie 1949, la Chişinău, organele de resort discutau soarta unuia dintre membrii acestei familii – a lui Ion Iacub, care a fost deportat în iunie 1941 ca fiu de chiabur, fiind trimis în aşezarea specială din raionul Baknarskij, regiunea Tomsk. Acolo, în 1945, el a fost mobilizat la o şcoală profesional-tehnică din oraşul Prokopievsk, iar în 1947, după absolvirea ei, a fugit din aşezarea specială şi s-a întors în RSSM. La 7 februarie 1949, Secţia Raională Sculeni a MAI l-a arestat pe I. G. Iacub şi l-a tras la răspundere conform art. 78, partea a III-a, a CP al RSSU, pentru fuga de la locul de trai stabilit obligatoriu. Luând în consideraţie faptul că atunci când a comis infracţiunea, I. G. Iacub nu era major şi conducându-se de directivele MAI al URSS nr. 43/03/VC/1361 din 18.II.1949, s-a decis ca arestatul Ion Gheorghe Iacub, aflat în închisoarea nr. 1 din or. Chişinău, să execute în continuare pedeapsa în închisoarea din oraşul Tomsk, sub răspunderea șefului Departamentului I special al Direcţiei MAI din regiunea Tomsk.

Un alt frate, Vasile G. Iacub, născut în 1920, a fost condamnat de Consfătuirea specială a NKVD la 8 ani de muncă silnică în lagăr de concentrare, făcându-se vinovat de încălcarea frontierei de stat la data de 17.V.1941, când a vrut să treacă în România.

Ceilalţi membri ai familiei au fost incluşi în activităţi agro-industriale în raionul Baknarskii, regiunea Tomsk, unde s-au găsit până în momentul când li s-a ridicat statutul de deportat și au fost eliberați din exil, în 1958.

Un alt dosar studiat a fost cel al familiei lui Efim Afanase Ojoga din oraşul Chişinău. Efim Ojoga a fost arestat la 13 iunie 1941 şi trimis în lagărul Ivdel, regiunea Sverdlovsk. Fiind învinuit că este proprietarul unui atelier de turnătorie şi membru al comitetului orăşenesc al Partidului Liberal român, din partea căruia a candidat în parlamentul României, a fost internat în lagăr, unde a murit la scurt timp, la 18.XII.1941. Cauza oficială a morţii a fost declarată pneumonia, deşi s-ar putea ca realitatea să fie mai dură deoarece este clar că în urma maltratărilor, lipsurilor și a muncii extenuante, sănătatea şi viaţa oamenilor erau la limită. Ceilalți membri ai familiei Ojoga (soţia şi trei copii) au fost deportați în Kazahstanul de Sud, staţia Syr-Daria, sovhozul Pahta-Aral, și trimiși la lucru în sovhoz.

Viaţa deportaţilor era grea. Lipsurile materiale erau accentuate şi de lipsa hranei spirituale. Deservirea aşezărilor speciale cu produse alimentare şi de primă necesitate se făcea destul de prost şi deportații erau nevoiți să facă schimb cu populaţia locală: pentru pâine sau cartofi se cedau costume din ţesătură calitativă, covoare, perne, bijuterii, obiecte preţioase etc. Pentru a-și putea hrăni copiii, adulții făceau eforturi colosale. Copiii lucrau de mici. Faptul că URSS era în război şi suporta mari greutăţi economice se resimţea foarte mult asupra condiţiilor lor de trai. Foametea, lipsurile, înjosirile şi frica pentru viitor erau omniprezente. Credinţa strămoşească, păstrată în sufletele întristate ale deportaţilor, îi ajuta şi le dădea puteri pentru a suporta chinurile şi a spera la revenirea acasă.

Soarta celor deportaţi în vara anului 1949

Deosebit de dramatică a fost deportarea în masă a basarabenilor în noaptea de pe 5 spre 6 iulie 1949. Soarta dramatică a acestora o putem astăzi reconstitui după crâmpeiele dedocumente şi amintiri păstrate în arhive şi în sufletele îndurerate ale celor care s-au întors din infernul stalinist.

Am stabilit câteva scenarii de destine ce s-au hotărât în acea noapte fatidică de pe 5 spre 6 iulie 1949:

A) Soarta celor care au scăpat de deportare, dar ale căror familii au fost deportate.

Când s-a desfăşurat deportarea, au fost ridicaţi numai acei membri ai familiei care se găseau în acel moment acasă. Aşa se face că au existat numeroase cazuri când au fost deportaţi în Siberia numai părinţii sau numai copiii ori mama sau tatăl cu o parte din copii. Aceasta s-a întâmplat în mare măsură din cauză că, deşi operaţiunea a fost pregătita în taină, populaţia din unele sate ale republicii, pe diferite căi, a aflat totuşi de „surpriză”. În consecinţă, mulţi dintre părinţi (cu sau fără copii) s-au ascuns pe la vecini, prin păduri, dormeau în câmp, nădăjduind că în acest mod familiile lor nu vor fi supuse represaliilor. Dar speranţele lor au fost greşite: spre exemplu, A. Cioban din satul Frumoasa, raionul Bravicea, ascunzându-se cu doi copii, a rămas în sat, iar soţia cu alţi trei copii a fost deportată. A. Prepeliţă, din satul Tomai, raionul Leova, cu două fiice a fost deportată, iar doi fii i-au rămas în sat fără niciun sprijin. Mai trebuie spus că o parte dintre cei care s-au ascuns, întorcându-se acasă şi găsind casele pustii şi confiscate, şi-au ajuns familiile în gări sau mai târziu s-au adresat organelor de resort pentru a fi trimişi şi ei în locurile de deportare unde se aflau familiile lor. În perioada iulie 1949 – 9 iunie 1952 au plecat benevol după familiile lor în aşezările speciale 573 de persoane.

Printre dosarele personale cercetate de noi, am găsit un astfel de caz: familia Olimpiadei Jomir, originară din oraşul Călăraşi, pe numele căreia a fost deschis dosarul, a fost ridicată şi deportată în componenţa feciorilor, nurorii şi nepoţilor ei, exceptând-o pe Olimpiada, care în acea noapte s-a ascuns la vecini şi a evitat deportarea. Având speranţa că, în lipsa ei, familia nu va fi deportată și nu va fi intimidată, s-a ascuns din timp, având informaţii despre inevitabila deportare. Dar grupul operativ nu a ţinut cont de faptul că aceasta nu era acasă, i-au deportat pe ambii feciori, cel mai mare având soţie şi doi copii minori, cel mic fiind de doar 2 săptămâni. Olimpiada Jomir, rămasă la baştină, mult timp s-a ascuns de autorități. Către 1952, şeful secţiei raionale a Ministerului Securităţii de Stat (MGB) Călăraşi, căpitanul Buligan, constata că Olimpiada Jomir locuia cu Andrei Odobescu, care lucra butnar la cartelul de produse alimentare din oraşul Călăraşi şi îşi exprima opinia că este necesar să fie deportată în regiunea Kurgan, la domiciliul obligatoriu al familiei ei. S-au făcut tentative de a o deporta, dar după moartea lui Stalin, decizia a căzut în desuetudine. Copiii ei scriau numeroase scrisori din Siberia în care explicau că au fost deportaţi pe nedrept. Aceste scrisori erau susţinute şi de adresările Olimpiadei Jomir către autorități, inclusiv preşedintelui Prezidiului Suprem al Uniunii Sovietice, prin care cerea permisiunea de a-i elibera copiii din surghiun, dat fiind că ei au fost deportaţi fără nicio vină. În susţinerea demersului, scrisoarea conţinea 50 de semnături ale locuitorilor din satul Călăraşi, pentru a confirma cele scrise de autoarea cererii. Dar procesul de eliberare din aşezarea specială a fost foarte anevoios şi a durat câţiva ani.

B) Soarta contingentului deportat din RSSM.

Deseori, familiile supuse deportării fuseseră deja afectate în timpul primei ocupaţii sovietice. Imediat după război, sovieticii, revenind în Basarabia, se răfuiau cu cei care au luptat în Armata Română sau care nu s-au supus ordinelor Armatei Roşii. Aceşti bărbaţi erau arestaţi şi, câteodată, judecaţi, fiind condamnaţi la ani grei de lagăr. De cele mai dese ori însă, fără a fi judecaţi, li se pierdea urma. Spre exemplu, dosarul personal al lui Ilie Boţan arată că acesta, fiind mobilizat în Armata Sovietică în 1941 şi aflându-se în incinta Comitetului militar raional pentru a fi repartizat în unitatea militară, a dezertat şi s-a întors acasă în satul Peresecina, care peste câteva zile a fost eliberat de Armata Română. Ilie Boţan a fost numit ajutor de primar. A deținut acest post până în august 1943, când a fost mobilizat în Armata Română. Fiind ajutor de primar, Boţan ar fi participat activ la „întărirea regimului românesc”. În 1947, învinuindu-l de mai multe atrocităţi comise la adresa agenţilor şi activiştilor sovietici, Tribunalul Militar a hotărât că Boţan se face vinovat de „trădare de patrie”, conform art. 51-1 (b) din Codul Penal al RSSU. În iulie 1949, familia lui a fost ridicată şi dusă în Siberia. În timp ce soţia şi copiii săi încercau să supravieţuiască în exilul siberian, Ilie Boţan suferea chinuri groaznice în lagărul de muncă forțată din Karaganda, satul Dolinka, raionul Leninsk, regiunea Karaganda.

Cazul tocmai descris este asemănător cu cel al familiei Caramalac. Învinuirea adusă lui Ion Caramalac la 17 septembrie 1944 de către NKVD, care l-a arestat sub acuzația de „colaboraţionist activ al ocupanților germano-români”, a afectat întreaga familie. Ancheta NKVD a stabilit că Ion Caramalac, în vara anului 1941, a predat Armatei Române două familii de evrei şi agenţi sovietici, luând parte activă la găsirea şi arestarea lor, alături de soldaţii Armatei Române. În perioada aprilie-iunie 1943, Caramalac a lucrat în calitate de ajutor de primar al satului Taraclia, îndeplinind toate deciziile autorităţilor române, participând şi la căutarea paraşutiştilor împreună cu jandarmii români. În baza celor expuse, Caramalac Ivan Ulianovici, bulgar, s-a aflat în arest în închisoarea NKVD nr. 8 din Cahul, începând cu 17 septembrie 1944, după care i s-a aplicat o pedeapsăcu privaţiune de libertate pe 10 ani în lagăr. Familia lui a fost deportată în iulie 1949.

Familia Gorgos (mamă cu 5 copii minori) a fost deportată ca urmare a faptului că la 20 februarie 1945, capul familiei, Gorgos Kiril Trifan, a fost condamnat de Tribunalul Militar al MAI al RSSM, conform art. 54-1 (a) al CP al RSSU, la 15 ani de lagăr şi limitarea drepturilor civile pe 5 ani. Ajungând în satul Suetka, raionul Suetsk, regiunea Altai, familia trăia în mari lipsuri, deoarece numai mama lucra în colhoz. În scrisorile adresate conducerii ţării, aceasta explica: „Am familie mare, compusă din 5 copii, şi toţi sunt mici. Îmi vine greu să-i cresc şi să-i educ de una singură”. În această situaţie erau foarte multe mame cu copii, lipsiţi de copilărie şi de fericirea de a creşte cu ambii părinţi.

În ceea ce priveşte condiţiile de trai şi de lucru ale contingentului de persoane deportate, imaginea o putem reconstitui după documentele, dările de seamă, rapoartele şi directivele care s-au păstrat în arhivele fostului KGB. La fel, un izvor preţios îl reprezintă dosarele personale ale deportaţilor, precum şi de istoriile personale consemnate de la supravieţuitori.

Persoanele deportate în timpul regimului lui Stalin au fost strămutate în colonii/așezări speciale cu domiciliul obligatoriu (ссыльное поселение sau спецпоселение). Era o formă de exil internpentru această categorie de persoane pedepsite extrajudiciar. În aceste colonii, deportații locuiau împreună cu familiile, erau supravegheați de NKVD, iar libertatea de mișcare era limitată la o anumită zonă din raza coloniei. La data de 15 iulie 1949, numărul total al coloniștilor speciali din URSS era de 2 552 037 de persoane (inclusiv 34 763 de persoane deportate din RSSM în 1949).

La locul de exil deportații erau numiți deja спецпоселенцы – coloniști speciali. Lunar, persoanele strămutate trebuiau să se prezinte la ofițerul de supraveghere, la sovietul sătesc în zonele rurale sau la secția de miliție în așezările urbane pentru a-şi confirma prezenţa. Astfel, aproape fiecare dosar conţine câte o foaie de înregistrare lunară a colonistului special, în care se specifică numele, prenumele, patronimicul, ţara/locul de origine, colonia specială. Prezentând actele pentru identificare, fiecare colonist special urma să semneze că este prezent. În cazul în care era analfabet, pentru el semna o persoană din administraţia locală.

În regiunea Tiumen, din RSSM au fost exilate 7520 persoane (2504 familii), majoritatea fiind antrenate în sectorul şi producţia silvică (1250 familii); în sovhozuri – 740 familii; în colhozuri – 284 familii; restul – în diferite ramuri industriale şi agricole. Este de remarcat că multe localităţi unde au fost trimiși în exil basarabenii nu erau pregătite pentru primirea lor – spaţiile locative erau într-o stare dezastruoasă, necesitând reparaţii capitale, lipseau sistemele de încălzire, mobila etc. Adresându-se administraţiei locale, marea lor majoritate căutasă-şi asigure familiile nenorocite măcar cu minimul necesar pentru a supravieţui frigurilor de acolo. Bagajul cu care au venit deportaţii reprezenta produse alimentare (făină de grâu şi porumb, miere de albine, brânză, unt etc.), hainele şi îmbrăcămintea lor fiind sumară şi uzată (unii erau chiar desculţi). În documentele oficiale se constata că condiţiile de trai erau rele, locuinţele – într-o stare antisanitară evidentă, asistenţa medicală pentru deportaţi nu se asigura, lipseau  produsele alimentare, medicale, de uz curent, întrerupându-se chiar şi furnizarea pâinii. Coloniștilor speciali care nu aveau surse de existenţă nu li se acorda niciun fel de ajutor.

Deşi printre deportaţi erau familii care doreau să-şi construiască propriile case,  administraţia locală nu le permitea, deoarece nu a fost prevăzut aşa ceva. Condiţiile de lucru erau grele, normele de lucru şi salarizarea erau neclare, deseori făcându-se abuzuri şi încălcându-se drepturile elementare ale oamenilor la existenţă. Câteva descrieri de pe teren sunt îngrozitoare: 28 de familii (75 de persoane) au fost cazate într-o baracă cu suprafaţa de 98 mp, fără scaune, mese, pereți despărţitori. Alte 20 de familii au fost cazate în vagoane vechi, cu găuri şi în stare antisanitară. Toate locuinţele erau pline de păduchi şi purici, diferite insecte, spre exemplu, ţânţari foarte mari şi periculoşi. În toată regiunea era o criză acută de apă potabilă, oamenii folosind-o pe cea din bălţi, care era infestată. Mâncarea se prepara afară, nerespectându-se normele de protecţie antiincendiară. Asistenţa medicală lipsea, medicamentele erau insuficiente. În muncă erau încadraţi toţi maturii, chiar şi adolescenţii de 14-15 ani, însă nu erau stabilite condiţiile şi remunerarea pentru muncă. Mulţi erau îmbrăcaţi în haine de vară. Nu li se acorda nici haine speciale pentru lucru în pădure. Pâinea care se dădea deportaţilor era de o calitate inferioară, fiind umedă şi înăcrită.

 

(Aici puteţi citi a doua parte a articolului)

 

Despre autor

Viorica Olaru-Cemârtan

Viorica Olaru-Cemârtan, Dr. în istorie, 2010, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași, România, magistru în Studii Sud-Est Europene (2002, Universitatea de Stat din Moldova), stagii și burse de cercetare la Universitatea Central Europeană din Budapesta (Ungaria), Oxford (Marea Britanie), Leipzig (Germania). Autoarea monografiei Deportările din Basarabia, 1940-1941, 1944-1956, Chișinău, 2013. Experiență de lucru în instituții superioare de învățământ (USM, ULIM), organizații internaționale (PNUD, OIM) și voluntariat în sectorul nonguvernamental

Lasa un comentariu