[label shape=”” type=””] Etienne Balibar [/label]
Susținută inițial de hegemonia americană, incorporată apoi în capitalismul financiar globalizat, Europa este acum în pericol de explozie. Decalajul tot mai mare între țările și regiunile care o constituie, între Nord și Sud, a înlocuit, în cele din urmă, vechea diviziune între est și vest. Germania domină acest spațiu, în care fiecare stat devine prădătorul potențial al vecinilor săi. Aşadar, ce e de făcut?
Europa a murit, trăiască Europa? Paradoxurile și incertitudinile construcției comunitare au fost în centrul atenției în acest an, care aduce alegeri în Parlamentului European (învestit pentru prima dată cu puterea de a alege președintele Comisiei).
Pe de o parte, profeții sceptici anunță că paralizia și disoluția Uniunii Europene reprezintă un pericol permanent, deoarece nicio rețetă aplicată până la moment nu a rezolvat contradicția inerentă unei construcții politice al cărei principiu director implică antagonismul intereselor membrilor săi. Acestea au perpetuat recesiunea, au accentuat inegalitățile între națiuni, generații și clase sociale, au blocat sistemele politice și au generat o neîncredere radicală a populațiilor față de instituțiile și construcția europeană ca atare.
Pe de altă parte, adepții profețiilor autorealizatoare aprobă fiecare semn “non negativ” pentru a anunța, încă odată, că proiectul european profită de crizele sale pentru a se relansa, făcând astfel ca interesul general să triumfe asupra divergențelor particulare. Slăbiciunea unor astfel de proclamații devine evidentă imediat ce privim mai îndeaproape toate semnele invocate (inclusiv uniunea bancară) și vedem că e vorba de jumătăţi de măsură ce conțin atât inovații cât și limite.
Ceea ce ne interzice să ridiculizăm aceste poziții este argumentul necesității pe care-l conțin: economiile națiunilor europene ar fi prea interdependente, iar societățile lor prea supuse mecanismelor comunitare pentru a nu fi îngrijorați destul de dezastrul care ar reprezenta pentru toți dezmembrarea Uniunii Europene. Dar acest argument se bazează, la rândul său, pe presupunerea că în istorie și în politică continuitatea contează întotdeauna, ceea ce ar însemna de asemenea, că această criză ar avea un caracter pur și simplu conjunctural.
Partida decisivă s-a jucat în Germania
În ansamblu, aceste judecăți se anulează reciproc și nu pot lăsa loc decât pentru jocuri retorice. Ceea ce le lipsește este mai multă profunzime istorică astfel încât să se înțeleagă ce cotitură, într-un proces ce durează deja mai mult de o jumătate de secol, marchează “marea criză” actuală. Mai multă exigență în analiza contradicțiilor pe care acestea le scot în evidență în chiar inima construcției instituționale, în special referitor la suprapunerea strategiilor politice și a logicilor economice. În cele din urmă, le lipseşte mai mult radicalism în aprecierea schimbărilor care s-au produs deja, nu doar la nivel de distribuție a puterilor, dar și la definirea actorilor și a terenului de confruntare între proiecte alternative. Nu aș îmbrățișa un astfel de program; dar voi schița ceea ce cred că formează cele trei dimensiuni principale de analiză ale crizei și ale rezolvării sale, într-un fel sau altul.
Prima dimensiune privește istoria, în afara căreia nu am înțelege nici procesele reale – ireductibile la un “proiect” sau un “plan” – ce se fac responsabile de transformarea Europei într-un sistem postnațional, nici de ce rezultatul și forma acestui sistem rămân incerte în acest moment. Să insistăm, pentru început, asupra a două lucruri: unul bine cunoscut istoricilor, iar altul subestimat în dezbaterile dintre partizanii și adversarii federalismului, în special atunci când discuțiile se blochează la planul arhitecturii juridice.
Istoria construcției europene este suficient de lungă pentru a fi traversat deja mai multe faze distincte, strâns legate de transformările “lumii-sistem (1)”. Este oportun de a le identifica prin a arăta corespondența între extinderile succesive ale sistemului european și complexitatea crescândă a instituțiilor care asigură integrarea, făcând loc, în același timp, echilibrelor instabile între suveranitatea națională și guvernarea comunitară. Prin urmare vom distinge trei faze: prima, de la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului (CECO) în 1951 până la contra-revoluția ce a urmat evenimentelor din 1968 și la criza petrolieră (fără a uita de lovitura fatală aplicată de Richard Nixon regimului Bretton Woods [2]); a doua fază, de la începutul anilor 1970 până la căderea sistemului sovietic și reunificarea Germaniei, în 1990; cea de-a treia fază, care începe odată cu extinderea spre Est și durează până în momentul crizei provocate de spargerea bulei speculative americane în 2007 și, în ceea ce privește Europa, până la default-ul suveran al Greciei, respins la limită în 2010 în condițiile pe care le cunoaștem.
Putem spune că acest moment marchează intrarea într-o nouă fază? Cred că da, chiar dacă tensiunile pe care le observăm nu sunt decât consecințe ale intrării în marș forțat în era globalizării, care a dominat politica comunitară timp de douăzeci de ani – ori tocmai din acest motiv, pentru că aceste tensiuni, atât naționale cât și sociale, au așteptat mult și bine un punct de ruptură. Așa a început o perioadă de incertitudine și fluctuații, iar odată cu ea a apărut posibilitatea unei bifurcații în condiții încă imprevizibile.
De unde și importanța celui de-al doilea punct. Este o eroare să crezi că evoluția construcției europene urmează un traseu liniar, ale cărui variabile unice ar fi progresul sau regresul în raport cu ”proiectul”. Din contră, în fiecare s-a manifestat un conflict între mai multe căi posibile.
Faza inițială, de după 1945, se înscrie în contextul războiului rece, și de asemenea, în contextul reconstrucției sistemelor industriale și instituțiilor regimurilor de securitate socială în Europa de Vest. Ea e marcată de o puternică tensiune între integrarea în sfera de influență americană și căutările unei renașteri geopolitice și geo-economice a Europei (care merge mână în mână, de fapt, cu perfecționarea modelului social european). Anume această a doua tendință e cea care, în practică, integrează proiectul european într-un cadru capitalist.
Același lucru este valabil, deşi cu un rezultat contrar, pentru faza recentă: incorporarea Uniunii Europene în cadrul capitalismului financiar globalizat pe fundalul unei hegemonii americane în declin.
Anume în Germania s-a jucat partida decisivă, trasată prin aderarea cancelarului Gerhard Schröder (1998 – 2005) la programul competitivității industriale prin salarii mici.
Dar lucrul esențial constă în a înțelege modul în care au fost selectate opțiunile și cum s-a transformat raportul de forțe în faza intermediară, adică în cea a condominiului franco-german și a “marii comisii” prezidate de Jacques Delors (1985 – 1995). Pentru că anume în această perioadă a fost formulat proiectul unui dublu progres supranațional prin crearea monedei unice și prin dezvoltarea “Europei sociale”, destinat să constituie cei doi piloni ai “marii piețe”. Se știe că, de fapt, primul pilon a devenit instituția centrală a Uniunii Europene (chiar dacă nu toate statele membre au acceptat moneda unică), iar cel de-al doilea se limitează la reglementarea formală a dreptului muncii. Avem nevoie de o istorie detaliată a acestei evoluții inegale pentru a scoate în evidență nu doar responsabilitățile individuale, dar și cauzele politice obiective – pe lângă care, alături de presiunea neoliberalismului, nu trebuie să uităm incapacitatea mișcării sindicale europene de a influența deciziile comunitare –, o problemă care ține atât de provincialismul părților sale componente, cât și în dezechilibrul de forțe, pe fundalul unei multiplicări a delocalizărilor. E o lecție importantă pentru viitor.
Construcția europeană prezintă întotdeauna alternative. Dar posibilitatea de a le sesiza depinde de forțe și proiecte ce nu sunt întotdeauna prezente la întâlnire.
A doua dimensiune e cea economică, cu condiția de a o pricepe în integralitatea determinărilor sale. Ceea înseamnă că, pe de o parte, nu există o economie în afara unei dimensiuni sociale și a unor aranjamente implicite: pentru sau împotriva unei anumite structuri a inegalităților și investițiilor, pentru un fel sau altul de relații sociale în cadrul întreprinderilor și consumului, pentru ori împotriva protecției muncitorilor și a abilităților acestora faţă de pericolele flexibilității. Astfel încât nu există diferențiere între economie și politică: nu doar pentru că nicio politică nu se poate defini în mod independent în raport cu constrângerile economice, ceea ce toată lumea este gata să admită, dar mai ales pentru că nu există economie care să nu fie, în același timp, un set de alegeri (colective) și rezultatul unui raport de forțe.
Să micșorăm veniturile, să precarizăm munca
Este evident că discursul neoliberal nu încetează să nege această reciprocitate în numele ideii că “nu există alternativă” în fața exigențelor rentabilității financiare. Însă acest discurs este exact instrumentul raportului de forțe. La câteva decenii de la punerea sa în aplicare prin presiunea piețelor, convertirea guvernelor la “politica ofertei” și la acțiunea concentrată a Comisiei Europene, putem să-i observăm efectele. Acestea împing societatea europeană spre punctul de explozie, iar populațiile sale spre disperare, fără a oferi întregii sale economii, luate în ansamblu, niciun avantaj real în concurența internațională.
Să încercăm a fi mai preciși. Una dintre sursele de rentabilitate a capitalurilor în Europa vădește astăzi, o manifestare particulară a ceea ce unii marxiști au numit acumulare prin deposedare (3), cu excepția faptului în care resursele în cauză nu mai constituie “bunuri comune” tradiționale sau proprietăți individuale, ci reprezintă un ansamblu de drepturi și acces la servicii publice care formează o “proprietate socială” (4).
De la sfârșitul secolului al XIX-lea, luptele de clase și politicile sociale asigurau claselor muncitoare un nivel de viață situat deasupra unui prag minim definit de “concurența liberă” și care presupunea de asemenea o anumită limitare a inegalităților în cadrul societății. Astăzi asistăm la o dublă mișcare în sens contrar care se face în numele competitivității și a controlului datoriei publice. Noul imperativ cere, pe de o parte, ca veniturile reale din muncă să fie reduse pentru a le face mai “competitive”, iar pe de altă parte continuă dezvoltarea consumului în masă, bazat pe puterea de cumpărare a salariaților, sau implicit pe capacitatea lor de împrumut. Fără îndoială, anumite strategii de ”zonare” și de diferențiere socială sau generațională permit, pe termen scurt, difuzarea potențialului exploziv al acestor obiective. Pe termen lung, însă, situația nu poate decât să se înrăutățească, mai ales dacă luăm în calcul și riscurile sistemice pe care le poartă o economie a datoriilor.
(va urma)
Referințe:
(1) Cf. Immanuel Wallerstein, Comprendre le monde. Introduction à l’analyse des systèmes-monde, La Découverte, Paris, 2006.
(2) NDLR. În sistemul Bretton Woods (1946 – 1971), născut din acorduri cu același nume, valoarea dolarului a fost direct indexată asupra aurului, în timp ce alte monede au fost indexate asupra dolarului. În august 1971, președintele Nixon a decis să pună capăt convertibilității dolarului în aur.
(3) Cf. David Harvey, Le Nouvel Impérialisme, Les Prairies ordinaires, Paris, 2010.
(4) Cf. Robert Castel et Claudine Haroche, Propriété privée, propriété sociale, propriété de soi, Fayard, Paris, 2001.
Etienne Balibar este un filozof francez, profesor emerit la Université Paris Ouest Nanterre La Défense (ex-Paris X), Profesor de engleză, franceză și literatură comparată la University of California, Irvine și Visiting Professor de Literatură și Societăți Comparate la Columbia University. Autor a numeroase cărți de filozofie politică.
Acest articol a fost publicat inițial în ediția din luna martie, 2014, a revistei Le Monde Diplomatique cu titlul ”Un nouvel élan, mais pour quelle Europe ?” (pp.16-17).
Traducere în limba română: Dorel Curtescu.
Notă din partea editorilor PZF:
Acest articol face parte dintr-un dosar mai amplu – CU EUROPA, ÎN EUROPA SAU LA EUROPA? CE (MAI) ÎNSEAMNĂ IDEEA EUROPEANĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA – inițiat de redacția PZF cu scopul de a discuta fațetele, implicațiile, avantajele și riscurile proceselor de integrare europeană.
În cadul acestui dosar au mai apărut următoarele articole:
Abolirea vizelor și schimbarea firii la moldoveni de Lilian Negură.
“Ia-ți valiza, uită viza” sau de ce nu toți moldovenii dansează de bucurie pe 28 aprilie de Victoria Stoiciu.
Sursă imagine: lejournaldusiecle.com
