Referendumul găgăuz: o nouă tehnologie a conflictului?

[label shape=”” type=””] Dumitru Mînzărari [/label]

 

Fie că reprezintă regimuri democratice sau autoritare, liderii politici sînt deseori tentați să invoce dorința poporului pentru a-și legitima și pentru a-şi promova propria agendă. Dorința poporului, de exemplu, a fost folosită pentru a revendica legalitatea protestelor de masă (dar și violente) pe străzile Kievului, care au început prin afirmarea sprijinului faţă de integrarea europeană. Ironic vorbind, același principiu a fost invocat pentru a sprijini ideea unui referendum contra integrării europene, care s-a desfășurat pe 2 februarie în Găgăuzia.

 

Schimbarea regulilor de joc

Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia este locul de trai a circa 160,000 de găgăuzi, ceea ce ar reprezenta în jur de 4.4% din populația Moldovei (dacă nu luăm în calcul şi populaţia Transnistriei) și undeva 80% din toată populația autonomiei. Găgăuzia este de asemenea o regiune care în mod tradițional a susținut în alegeri Partidul Comuniștilor (e-democracy.md) și alte agende politice pro-rusești.

Referendumul din 2 februarie a fost inițiat și realizat de organul legislativ al autonomiei, Adunarea Populară a Găgăuziei (halktoplushu.com). Plebiscitul a solicitat locuitorilor autonomiei să-și exprime preferințele politice în funcţie de trei întrebari: Susţineţi sau nu ideea aderării Moldovei la Uniunea Vamală condusă de Rusia? Acceptaţi ideea integrării Moldovei în Uniunea Europeană? În final, locuitorii Găgăuziei au fost solicitați să decidă dacă Găgăuza trebuie să devină o unitate politică independentă faţă de Moldova, în cazul în care cea din urmă își pierde suveranitatea. A treia întrebare, pe semne, se referă la îngrijorarea exprimată frecvent de oponenții integrării europene potrvit căreia Moldova va înceta să mai fie un stat independent după integrarea în Uniunea Europeană.

Totul arată în regulă la prima vedere, în conformitate cu cele mai nobile tradiții democratice. Totuși, atît legislația națională cît și cea a autonomiei sugerează că regiunea nu poate organiza referendumuri pe probleme de politică națională externă. Bașcanul Găgăuziei, Mihail Formuzal, pare să ințeleagă acest lucru, și chiar să îl accepte. El afirmă că referendumul are un caracter consultativ, dar imediat se contrazice în plan logic, insistînd că referendumul va trebui luat în consideraţie de autoritățile centrale în politica sa externă (inprofunzime.md, 2 februarie).

Nu e de mirare că instanța de judecată din Comrat a decis la 3 ianuarie că inițiativa plebiscitului nu are bază legală. Pare surprinzător că Adunarea Populară de la Comrat a ignorat decizia judecătoriei în ordonanța sa din 1 februarie, calificînd aceasta drept motivată politic (halktoplushu.com/index.php/postanovleniya/368-252-sz-v). Nici dosarul deschis de Procuratura Generală, care a calificat acțiunile organizatorilor referendumului drept „samovolnice” (publica.md, 9 ianuarie) nu a descurajat organizatorii referendumului.

Cu puţin timp înainte de ordonanța Adunării Populare Găgăuze, preșendintele Curții Constituționale Alexandru Tănase s-a pronunțat într-un mod categoric că referendumul nu va avea loc, pentru că nu ar avea acoperire juridică (Moldova24.info, 21 ianuarie). Acesta a fost contrazis de către Grigore Petrenco, deputat PCRM, care consideră că după referendumul din Găgăuzia, exemplul autonomiei va fi urmat de Taraclia, Basarabeasca și de alte regiuni. În retrospectivă, putem spune că dl Tănase a greșit, iar dl Petrenco a avut pîna la urmă dreptate. De ce?

Greșeala lui Alexandru Tănase, ca de altfel și a multor politicieni din guvernarea actuală, este că ei nu înţeleg că oponenții lor politici au decis să schimbe regulile de joc. Autoritățile centrale continuă să opereze în baza premisei că oponenții săi politici vor continua să activeze în cadrul legal existent. Referendumul este primul semnal că guvernul de la Chișinău a greșit în ceea ce priveşte aceste premise. Următoarea întrebare logică se referă la schimbările care au intervenit pentru a provoca unele forțe politice din Moldova să schimbe regulile de joc, încălcînd cadrul legal actual?

Analiza strategică (altfel zis, „game theory”), care e o subdiviziune a teoriei deciziei, ne sugerează că încalcarea regulilor de joc ar fi rezultatul creșterii mizelor. Acestea însă se supun legii insuficienței resurselor, care indică că mizele nu se schimbă din senin. Trebuie deci să existe o sursă care a contribuit la ridicarea mizelor în jocul destul de riscant al sfidării autorității statului.

 

Ipoteza factorului extern

Să ne folosim de avantajul pe care îl avem față de A. Tanase și să apelăm din nou la observarea retrospectivă. Într-un sens tehnic, propun să folosim metodologia inducției logice inverse (backward induction). Adunarea Populară a Găgăuziei a votat prima dată inițierea referendumului la 27 noiembrie 2013, chiar înainte de începutul Summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius. În cadrul acestui summit, Moldova a parafat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Prin această acțiune Moldova a ignorat avertizarea anterioară a Rusiei care a atenționat Chișinăul sa înceteze procesul de integrare instituțională cu Uniunea Europeană (inprofunzime.md, 2 septembrie 2013).

În scurt timp după această avertizare, Rusia a interzis accesul vinurilor moldovenești pe piața sa internă (publica.md, 10 septembrie 2013). O acțiune, care în opinia rușilor era perfect legitimă – „ dacă nu doriți să ne fiți “prieteni”, nici noi nu dorim să avem afaceri cu voi”. De altfel, nu pot să mă rețin de la un alt comentariu care mi se pare relevant. Embargoul rus a apărut ca o lovitură destul de rușinoasă la adresa ministrului moldovean al agriculturii, Vasile Bumacov. Dl Bumacov era proaspăt sosit de la Moscova, unde negociase cu omologii ruși soarta exporturilor agrare moldovenești. La întoarcere, acesta a declarat presei cicălitoare (care părea alarmată de posibilitatea unui embargou rusesc), că Moscova nu ar intenționa impunerea a niciun fel de sancțiuni (publica.md, 6 septembrie 2013).

Se pare că Găgăuzia a receptat noul embargou rusesc într-un mod destul de bolnăvicios, luînd în consideraţie faptul  că economia locală este bazată preponderent pe agricultură, cu o cotă înaltă a industriei producției vinurilor. Din păcate, în regiune există puţine alternative faţă de Rusia. Aceasta se referă atît la producătorii locali, cît și la cetățenii de rînd, pentru care Rusia este o destinație permanentă de căutare a muncii. Dacă să-l credem pe bașcanul Găgăuziei Mihail Formuzal, apoi cei mai mari investitori străini în regiune sînt Rusia și Turcia (europalibera.org, 2 februarie).

Toți acești factori conduc la un proces trist, care se aseamană cu o cursă de viteză între politicienii locali, necesară pentru a-și demonstra orientarea pro-rusă. Acum rog puțină atenție. În unul din aceste campionate de pro-rusism între suporterii primarului de Comrat Nicolai Dudoglo și reprezentanții PCRM în Găgăuzia a apărut o descoperire interesantă. Pe pagina web a organizației obștești “Novaya Gagauzia” condusă de N. Dudoglo, Dmitri Konstantinov, care e președintele Adunării Populare Găgăuze, a scris, într-un articol critic la adresa deputatului PCRM Irina Vlah, că ideea referendumului a fost susținută și de ambasadorul rus (enigagauziya.md, 17 septembrie 2013). La mai puțin de o lună mai tirziu, bașcanul Formuzal (care se pare urmează să concureze cu dl Dudoglo la funcția de primar în următoarele alegeri) a plecat într-o vizită de lucru la Moscova. Acolo s-a întîlnit cu  Dmitriy Rogozin, reprezentantul special al președintelui Rusiei pentru soluționarea conflictului transnistrean (point.md, 9 octombrie 2013).

Vreau să mai menționez și faptul că Ambasada Rusiei la Chișinău a fost foarte activă pe parcursul ultimilor ani în regiunile Moldovei locuite preponderent de populație vorbitoare de limbă rusă. Fără indoială că ambasadorul rus, Farit Muhametshin, și-a orientat eforturile sale în scopul consolidării legăturilor culturale. Din păcate cultura rusească e puternic politizată, căci alte ambasade trimit în regiuni pentru aceste scopuri pe atașații săi culturali. Printre regiunile de interes deosebit pentru F. Muhametshin se numără Găgăuzia,  raionul Taraclia populația căruia e reprezentată în proporţie de aproximativ 65% din cetățeni de etnie bulgară și vorbitori de limbă rusă, și municipiul Bălți care este al treilea oraș după mărime în Moldova după Chișinău și Tiraspol.

Printre multiplele sale vizite în „teritoriu”, ambasadorul rus a vizitat Consiliul de înțelepți recent creat în Găgăuzia (moldova.mid.ru, 7 august 2013), și a răspuns la întrebări privind ajutoarele economice și cetățenia rusă. Şi mai recent, F. Muhametshin a anunțat că Ambasada Rusiei în Moldova va demonstra în 2014 un interes deosebit pentru Găgăuzia si Taraclia (noi.md, 3 ianuarie). În contrast, ambasadorul german, Matthias Meyer, a vizitat Găgăuzia doar o singură dată de la momentul înstituirii sale în post în august 2012. În mod evident, acest lucru s-a întîmplat doar recent, la 31 ianuarie, chiar înainte de referendumul găgăuz (halktoplushu.com, 31 ianuarie). Într-un efort similar de a verifica situația pe teren, o delegație de la Ambasada franceză a vizitat Adunarea Populară cîteva zile mai devreme, spre marea satisfacție a politicienilor de la Comrat (halktoplushu.com, 23 ianuarie).

Bazîndu-se pe decizia Judecătoriei de la Comrat de a declara refendumul ilegal, autoritățile centrale au interzis utilizarea banilor publici pentru finanțarea acestuia. Problema finanțării a fost soluționată însă foarte rapid, cînd omul de afaceri rus Yuri Yakubov, cu pretinse rădăcini la Ciadîr-Lunga, a oferit pentru referendum ceva mai puțin de un milion de lei (ziarulnational.md, 21 ianuarie). Dacă luăm în consideraţie faptul că Adunarea Populară stabilise necesitatea unei sume de 1,3 milioane lei pentru finanțarea referendumului, nu este totuși suficient de clară proveniența restului sumei.

 

Referendumul ca manipulare a democrației

Indiferent de posibila implicare a Rusiei, e necesar să examinăm instituția referendumului. Există o opinie influentă precum că referendumul nu este în mod necesar un instrument precis și corect al democrației, dar că poate fi și o unealtă de manipulare în sfera politicii. Cercetările știinţifice care studiază agregarea preferințelor majorității (paradoxul Condorcet, teorema Arrow a imposibilității alegerii colective) sugerează că controlul agendei procesului de vot de către organizatori, care nu sînt constrînși instituțional, le permite acestora să manipuleze ușor preferințele cetățenilor. De exemplu, fără ștampila Comisiei electorale centrale și monitorizarea imparțială, organizatorii referendumului de la Comrat ar fi putut ușor asigura o prezență a alegătorilor de 100 sau chiar de 200%. La fel, aceştia ar putea ușor să obţină orice răspuns dorit.

Să examinăm un exemplu concret. Buletinului de vot, care conținea întrebarea privind aderarea la Uniunea Vamală rusă i-a fost selectată culoarea verde. Buletinul care conținea alegerea întegrării în UE era de culoare roșie. Și, în sfîrşit, buletinul care solicita alegerea privind separarea Găgăuziei de Moldova a fost de culoare galbenă. Această distribuție ingenioasă de culori pare să reprezinte simbolic un semafor de circulație rutieră:  lumina roșie comandă întreruperea traseului: „stop”, verdele este semnalul care indică aprobarea deplasării, iar galbenul este un semnal intermitent care recomandă  prudență.

Lucru şi mai interesant, unul din materialele de publicitate electorală raspîndite în localități reprezenta copia celor trei buletine, în care alegerea ‘da’ era încercuită la buletinele verde și galben, iar ‘nu’ pe buletinul roșu. Această creație artistică era însoțită de text și săgeți indicînd cercurile ca exemplu cum trebuie să voteze un cetățen exemplar (inprofunzime.md, 2 februarie). Nimic deosebit, am putea spune, cu excepția că publicitatea era raspîndită de autoritățile locale, iar opiniile alternative nu au fost prezentate.

 

De ce a riscat Comratul?

Referendumul, fiind o acțiune riscantă care sfidează buchia legii în Moldova în modul cel mai public, a fost posibil printre altele datorită schimbării neaștepate a stimulentelor elitelor locale în Găgăuzia. După cum am lămurit ceva mai sus, există un prag existențial pentru realizarea unor acțiuni riscante. Fiecare acțiune politică are capacitatea probabilistică de a genera un anumit capital (politic, economic, social), dar și necesită invesțitii care au un caracter determinist. Altfel spus, de regulă investim resurse pentru atingerea unui scop care poate să se realizeze parțial, complet, sau deloc. Adică, orice acțiune politică este asemenea unui joc de noroc, datorită naturii probabilistice a rezultatului așteptat.

Există o mulțime de modalități de a calcula riscul, iar în viața cotidiană mulţi dintre noi o fac în mod automat și aproape la fiecare pas. Voi apela la cea mai simplă metodă care compară cîștigul (C) între o situație de referință, definită de obicei drept status quo-ul (SQ) cu o situație așteptată să se realizeze în urma unei acțiuni (Sa). Astfel, am putea formaliza această relaţie prin formula C=SQ+Sa, unde punctului de referință îi putem atribui valoarea zero pentru că desemnează o valoare pe care o posedăm. Iar consecința acțiunii așteptate primește un semn negativ dacă ne impune pierderi în comparaţie cu status quo-ul și unul pozitiv dacă aduce cîștig. Aşadar, dacă Sa ia valoare negativă atunci în loc de cîștig vom avea pierdere (P).

În cazul referendumului și în condițiile normale cînd autoritățile sînt capabile să asigure îndeplinirea legii, atunci probabilitatea de pedeapsă ar fi foarte înaltă, aproape de 100%. Prin urmare pierderea așteptată (Pa), ţinînd cont de costul înalt al acestei pedepse (P), ar fi foarte ridicată (Pa=P*95%). Dacă ar fi considerat că inițierea referendumului le-ar putea aduce dosare penale, organizatorii s-ar fi abținut de la acest pas. Pentru a decide acceptarea riscului generat de organizarea referendumului, ar fi trebuit să se îndeplinească cel puțin o condiție – reducerea probabilității pedepsei.

În ceea ce priveşte  cazul nostru, ar exista cîteva posibilităţi de reducere a probabilității pedepsei. Prima și cea mai evidentă este cazul în care autoritățile centrale ar restrînge din motive politice organele legii de  îndeplinirea atribuțiilor funcționale. În urma protestelor din Ucraina, această probabilitate de pedeapsă s-a redus considerabil. Occidentul, care a susținut manifestările populare în Ucraina, ar fi fost privit ca un susținător al unor duble standarde dacă ar fi acceptat interzicerea totală a plebiscitului de către conducerea de la Chişinău. Iar Rusia ar fi depus eforturi mari să facă public cît mai pe larg acest fapt. Nu exclud că partenerii noștri europeni ar fi sugerat guvernului de la Chișinău să ia o atitudine de așteptare în legatură cu inițiativa referendumului.

Înainte de a descrie al doilea mecanism de influență a pedepsei, aș dori să clarific felul în care acțiunile din Ucraina ar fi redus de facto riscul generat de inițierea referendumului în calculele elitelor de la Comrat. Mai întîi de toate, riscul ar fi fost redus dacă organizatorii înşişi ar fi realizat logica expusă mai sus, sau în cazul în care partenerii lor ruşi le-ar fi sugerat-o. Avînd conexiuni și prieteni la Chișinău, liderii de la Comrat ar fi putut ușor afla dacă europenii au dat semn galben autorităților centrale referitor la persecutarea referendumului. În plus, rușii au canalele lor de informare, și ar fi aflat de asemenea acest lucru, comunicîndu-l fără ezitare Comratului. Este foarte posibil că aceasta a și fost situația, căci guvernul de la Chișinău nu a avut practic nicio reacţie la inițierea referendumului din noiembrie 2013 pîna în ianuarie 2014.

Al doilea mecanism al reducerii probabilității pedepsei ține de asemenea de influența străină, dar e puțin de altă natură. El s-ar fi realizat dacă rușii ar fi promis inițiatorilor referendumului azil politic și beneficii economice, în cazul în care organele de drept moldovenești ar fi primit undă verde pentru urmărirea penală de facto. Acest scenariu ar fi fost mult mai probabil dacă rușii ar fi avut mize destul de înalte în legatură cu referendumul găgăuz. Iar aceste mize s-au ridicat considerabil din momentul în care guvernul Ianukovici a eșuat strategia de calmare a protestelor prin așteptare. Eșecul acesta s-a datorat în mare măsură, in opinia acestui autor, și faptului că opoziţia a început să folosească grupuri mobile de protestatari pentru a ataca poliția și a-i provoca în continuare răspunsuri dure, astfel menţinînd nivelul indignării protestatarilor și prezența lor în străzi.

În viziunea rușilor, din acel moment protestele au încetat să mai fie pașnice, și deci cereau acțiuni dure din partea organelor ucrainene de lege (http://ria.ru/analytics/20140120/990213714.html, vzglead.ru, 21 ianuarie). Iar faptul că SUA si UE au continuat să susțină protestele și au pus presiune asupra guvernului ucrainean să nu folosească forța pentru dispersarea demonstranților a fost interpretată de ruși ca o încălcare a regulilor de joc din partea Occidentului. Astfel, Moldova a devenit un element care ar putea echilibra „jocul cinstit” (‘fair game’) şi raportul de forţe faţă de Occident, în ințelegerea rușilor doritori de revanșă. Moldova a devenit totodată un poligon de acumulare a capitalului necesar pentru a restrînge continua interferență a occidentalilor în Ucraina și Moldova. Aceasta este și un poligon de testare a noilor “tehnologii de conflict”,  după cum mă voi referi în continuare la strategiile de protest care se adaptează reușit la răspunsurile oponenților. Să ne imaginăm ce s-ar întîmpla dacă toate regiunile pro-ruse din Ucraina ar începe să urmeze exemplul Găgăuziei și ar iniţia referendumuri locale cu același set de întrebări? Ar fi un mecanism de constrîngere politică destul de puternic, atît pentru limitarea spațiului de manevră a opoziţiei pro-europene în Ucraina cît şi a partenerilor săi occidentali.

 

Ipoteza intereselor locale

Ar fi o analiză superficială dacă nu am examina și rolul intereselor locale. Doar oricare influență străină necesită să fie proiectată prin intermediul actorilor locali, cu excepția invaziilor militare, care din fericire nu ne interesează aici. Voi anticipa puțin rezultatul analizei și voi indica că există multiple interese interne legate de desfășurare a referendumului. Acestea sînt manifestate prin niște jocuri destul de machiavelice ale grupurilor de interese și partidelor politice din Moldova.

Acum să lăsăm analiza abstractă și să revenim la cazul concret al referendumului găgăuz. Am examinat condițiile care au făcut inițierea referendumului de către elitele politice de la Comrat un pas raţional, în ciuda riscului de pedeapsă legală. În mod concret, cei de la Comrat ar fi interesați în escaladarea în continuare a situației de conflict, pentru a folosi tensiunile în scopul reducerii dependenței sale financiare și politice față de Chișinău. În acest caz, acțiunea lor ar fi o mișcare oportunistă, care exploatează posibila intervenție rusească. Bașcanul Formuzal, de exemplu, a indicat clar că intenționează să exploateze rezultatele referendumului ca pîrghie pentru a influenţa anumite concesiuni din partea guvernului de la Chișinău (europalibera.org, 2 februarie).

Este prin urmare de înţeles că M. Formuzal s-a arătat interesat între altele de mărirea cotei de finanțare a regiunii de către centru, o finanţare pe care o consideră discriminatorie în comparație cu cotele de finanţare obţinute de alte regiuni ale Moldovei. La fel, el a menționat că ar dori ca punctul vamal de la Cahul să revină Comratului, ceea ce ne indică interese destul de pragmatice în spatele exercițiului de desfăşurare a referendumului.

Presa de la Chișinău a publicat declarații ale unor politicieni potrivit cărora PCRM ar fi stat în spatele iniţierii referendumului. Vlad Filat, de exemplu, a condamnat, în felul său sever obișnuit, destabilizarea situației în Găgăuzia de către comuniști (moldova.org, 31 ianuarie). La fel, dacă e să credem sursa, V. Filat a arătat că este conștient și de rolul Rusiei (vfokuse.md). Există însă o dimensiune a problemei care nu a fost foarte discutată, din cîte am putut observa.

S-a atras puțină atenţie faptului că principalii instigatori și inițiatori ai referendumului de la Comrat reprezintă organizațiile locale de partid, nu doar cele ale PCRM dar și ale PDM. Atît primarul Comratului, Nicolai Dudoglo cît și speakerul Adunării Populare a Găgăuziei Dmitri Konstantinov sînt membri ai Partidului Democrat (pdm.md, 31 ianuarie 2013). Chiar dacă am accepta ipoteza că aceștia au acționat împotriva dorinței conducerii PDM, nu putem ignora faptul că în situația creată, PDM are doar de cîștigat. Vreau să clarific această idee.

Referendumul din Comrat a avut loc inclusiv datorită intereselor unor partide politice parlamentare. El practic a devenit platforma competiției pentru votul alegătorului pro-rus din întreaga Moldovă, implicînd atît partide mai mari ca PCRM și PDM, dar și pitici politici ca Partidul Socialiștilor al lui Igor Dodon și Partidudul Social-Democrat al lui Victor Șelin. Acești actori văd de fapt în fața lor un cîmp enorm de avantaje, căci interesul strategic al oricărui politician este acapararea și menținerea puterii politice. Dacă Rusia vede în această situație o oportunitate pentru a crea obstacole în calea integrării europene a Moldovei, acești politicieni acţionează în vederea unui început de campanie electorală în ajunul următoarelor alegeri parlamentare.

Dintre partidele de la guvernare, PDM este situat cel mai aproape de Rusia pe axa preferințelor politice, faţă de PL şi PLDM. De fapt, spațiul de intersecție între mulțimile alegătorilor PCRM și cei ai PDM este destul de mare. Adică, toți alegătorii care nimeresc în această intersecție logică pot fi atrași de unul din aceste partide. Prin urmare, referendumul este o oportunitate pentru PDM de a-și mări numărul de suținători pe seama micșorării bazei electorale a PCRM în acele regiuni ale Moldovei cu un nivel sporit de alegători pro-ruși. Chiar dacă referendumul a fost realizat în Găgăuzia, toți cetățenii de orientare pro-rusă l-au aplaudat, căci este percepută ca o acțiune de natură să favorizeze preferințele lor politice. Referendumul găgăuz este de fapt un simptom alarmant al societății moldovenești, căci scoate la iveală niște fisuri politice fundamentale între diferitele segmente de cetățeni şi între partidele oportuniste, dar și riscul că o minoritate nu ar mai dori să accepte deciziile majorității.

 

Gata, am obosit – ce înseamnă toate acestea?

Scopurile înguste ale grupurilor de interese și ale partidelor politice din Moldova ar putea aduce un prejudiciu enorm țării în general. Deşi a fost prezentat ca avînd un caracter consultativ, referendumul ramîne totuși o armă politică formidabilă. Protagoniștii referendumului, atît cei evidenți cît și cei din culise, au „încercat apele” politice și nu au primit în răspuns decît nesiguranţă şi nehotărîre din partea guvernului de la Chișinău.

Actorul care a inițiat și a influenţat participanții să-i joace scenariul urmează să incite referendumuri similare și în celelalte regiuni ale Moldovei, unde populația are preferințe pro-ruse pronunțate. Pentru a vedea geografia acestor regiuni urmează doar să tragem o privire pe harta preferinţelor politice (http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2010/results/pcrm/) și să observăm regiunile în care alegătorii şi-au dat voturile în proporţie mai mare de 50% PCRM la ultimele alegeri parlamentare. Mi se pare că este un indicator suficient de corect.

De asemenea, referendumurile regionale ar putea fi folosite pentru consolidarea în continuare a influenței economice, sociale și politice a Rusiei în aceste regiuni. Folosind modelul Transnistriei, Rusia ar putea încuraja crearea organizațiilor teritoriale ale partidelor ruseşti, precum Edinaya Rossiya şi LDPR. Ţinînd cont de numărul mare (estimat în jurul la 200,000, dar care e probabil mai ridicat) al moldovenilor muncitori în Rusia, care sînt mult mai obișnuiți cu partidele ruseşti decît cele autohtone, proiectul dat nu pare imposibil.

Astfel, în condițiile în care cadrul legal poate fi sfidat sau se ignoră anumite acţiuni ilegale, este destul de real ca o forță externă să își consolideze un control politic considerabil asupra politicilor interne și externe ale Moldovei, fără vreo intervenție militară. Sîntem în era noilor tehnologii de confict, cînd instrumentele de influență externă au evoluat. Rusia de exemplu ar putea folosi referendumul pentru a cere guvernului Moldovei să asculte voința poporului. De fapt, deputatul Dumei de Stat ruse Roman Hudeakov a insistat deja în cadrul interviului oferit în ziua referendumului la una din secțiile de votare în Găgăuzia că „dacă astăzi Găgăuzia votează pentru Uniunea Vamală, atunci conducerea [Moldovei] ar trebui să accepte această dorință” (inprofunzime.md, 2 februarie).

Înarmată cu argumentul „voința poporului”, Rusia îl va exploata în negocierile sale cu SUA şi UE, insistînd că agenda integrării europene este impusă cu sila populației Moldovei de către Occident și de un guvern neatent la doleanțele alegătorilor. Nu este un argument neglijabil, pentru că mesajul ar putea fi eficient faţă de audiența internă a statelor-membre UE. Aceasta urmează apoi să se transforme în presiune politică asupra guvernelor respective. Exploatarea „voinței poporului” poate lua forme mai puțin pașnice și chiar violente.

Dacă guvernul de la Chișinău va folosi instrumentul administrativ pentru a preveni desfășurarea referendumurilor în alte regiuni ale țării, organizatorii acestora ar putea drept răspuns încerca să aplice presiune asupra guvernului. Încurajați de inacțiunea precedentă a autorităților centrale, ei ar încerca, cu încurajarea Rusiei, să aplice recentele tehnologii de protest din Ucraina. Aceasta ar include detașarea unor grupuri violente de indivizi pentru a ataca și provoca răspunsuri aspre din partea organelor ordinii publice, ridicarea baricadelor în jurul zonelor de protest pentru a preveni dispersarea lor, dar și acapararea clădirilor administrației publice locale pentru a indica că guvernul de la Chișinău este slab și nu poate înstitui ordinea publică. Ultimul punct în listă a fost de fapt folosit cu succes de separatiștii ruși în Transnistria în 1989-1991 pentru a prelua guvernarea pe malul stîng. A fost încercat și în timpul protestelor din Chișinău din 2009.

Dacă însă guvernarea actuală va permite alte referendumuri, acestea, prezentate apoi ca „voința poporului” vor alimenta proteste violente pentru a împiedica procesul de apropiere faţă de UE prin semnarea Acordului de Asociere. Referendumul găgăuz și inactivitatea autorităților centrale au creat o situație de incertitudine și blocaj politic: Chișinăul s-ar putea confrunta cu proteste dacă incearcă să împiedice alte referendumuri, și cu siguranţă se va ciocni de ele dacă va permite desfăşurarea acestor referendumuri. Nu e tocmai o situație de invidiat.

Este posibil că sîntem la începutul unei faze calitativ diferite a unui proces ce reprezintă o spirală nouă de confruntare activă între Est și Vest, care urmează să fie desfașurată prin intermediul unor razboaie „prin procură” („proxy wars”) de natură politică. O confruntare în care centrele administrative devin cîmpul de luptă, protestele pașnice reprezintă faza premergătoare în care au loc acțiunile de recunoaștere, businessul cu legături străine devine finanțator al protestelor, libertățile democratice sînt denaturate și manipulate pentru justificarea încălcării legilor, iar cetațenii antagonizați şi dirijați devin luptători înfuriați. Pare neverosimil? Dacă ne amintim protestele violente din 2009, atunci scenariul aparent fantastic descris mai sus nu mai arată atît de necrezut, în condițiile în care guvernul nu ia măsuri preventive.

 

Care ar fi soluțiile?

În primul rînd, datorită greșelilor deja comise, urmează de identificat o balanță acceptabilă între gradul de aplicare a legii și consecințele probabile în formă de provocări și proteste. Nu trebuie de uitat că cetățenii de rînd, care au votat și ar putea fi chemaţi la un moment dat la acțiuni de protest, sînt împinși să încalce legea de anumite persoane. Organizatorii referendumului în Găgăuzia au fost cei care au instigat cetățenii să sfideze legea, îndemnîndu-i să ignore decizia Judecătoriei Comrat și să meargă la vot. Urmărim de fapt nu o răscoală a cetățenilor, ci o rebeliune a elitelor locale, care aparent sînt instigate și încurajate din exterior.

Guvernarea urmează să se gîndească la măsurile pentru prevenirea posibilelor proteste, la lucrul cu cetățenii din regiuni, la riscurile și modurile implicării forțelor de ordine, la modul de urmărire legală a organizatorilor referendumului, la strategiile de abordare a intereselor grupurilor oportuniste de la putere, la limitarea capacității Rusiei de a agrava și tensiona în continuare situația și la alte acţiuni de întreprins. Dar despre acestea voi scrie poate altă dată.

 

Sursă imagine: en.itar-tass.com