Oligarhii: origini, influență și democrație

[label shape=”” type=””] Ion Marandici [/label]

 

Există trei aspecte ale problemei oligarhilor pe care aș dori să le abordez aici. În primul rând mă interesează originea oligarhilor din fostul spațiu sovietic. În al doilea rând cred că merită să înțelegem capacitatea acestora de a distorsiona politicile publice. În al treilea și în ultimul rând propun să reflectăm asupra modului în care influența oligarhilor ar putea fi diminuată într-o societate aflată în tranziție.

De unde vin oligarhii?
Fenomenul oligarhic nu este ceva specific doar Rusiei sau Moldovei, ci este rezultatul tranziției de la economia planificată la economia de piață. Statul se retrage din economie, relațiile de proprietate se schimbă, drept urmare se conturează straturi sociale inexistente în socialism. Noii capitaliști apar în toate statele care au renunțat la economia planificată, dar și în state care din punct de vedere politic încă mai sunt comuniste, precum China sau Vietnam. Ne place sau nu, oligarhii postsovietici sunt agenții capitalismui local. Acest capitalism local postcomunist apare în diverse forme, dar în esență este un sistem de reguli și instituții economice de sorginte occidentală bazat pe securitatea drepturilor la proprietate privată, pe schimburi economice libere, și pe motivul profitului ca principal motor al dezvoltării economice. Ne place sau nu, dar fenomenul oligarhic nu este un fenomen temporar. Acești indivizi vor face parte din peisajul postcomunist autohton până la apriția unei alte utopii. Vom auzi de ei încă mult timp. Fie că sunt numiți oligarhi, capitaliști, industriași, noua mare burghezie, sau noua elită economică, în esență discutăm despre un grup format din câteva zeci de indivizi, ce controlează parțial sau în totalitate diverse sectoare ale economiei naționale. Acești indivizi sunt câștigătorii tranziției. Despre majoritatea dintre ei nu se scrie în ziare, așa că în mare parte ei rămân necunoscuți victimelor tranziției.[1]

Este important să ne întrebăm dacă oligarhii postcomuniști sunt indivizi asemenea lui Bill Gates, care inovează și își asumă riscuri părăsind Harvard-ul sau sunt doar niște indivizi fără talent antreprenorial, care s-au îmbogățit pe căi corupte? Merită ei să fie oligarhi sau nu merită? Care sunt originile sociale ale oligarhilor din fostul spațiu sovietic? O să răspund acum sumar la ultima dintre cele trei întrebări precedente și poate cu o altă ocazie voi aborda cea de-a doua întrebare, care mi se pare mai neobișnuită.

Cea mai populară dintre teoriile despre originea oligarhilor, teoria capitalismului nomenclatural (în engl. nomenklatura capitalism) este construită pe ipoteza că foștii nomenklaturiști au devenit capitaliști de succes după începerea tranziției.[2] Poziționați ideal prin diverse structuri de partid sau de stat pentru a înțelege în ce direcție evoluează economia, aceștia ar fi avut informația și conexiunile necesare pentru a acapara proprietatea statului muncitoresc și a converti capitalul politic și birocratic în capital economic.[3]

Teoria capitalismului nomenclatural poate fi supusă unui simplu test empiric și demontată. Examinarea atentă a biografiilor oligarhilor ruși, ucraineni, și moldoveni nu confirmă ipoteza capitalismului nomenclatural. Rareori foștii nomenclaturiști de rang înalt devin oligarhi, ba din contra oligarhii, care vin din nomenclatură constituie doar o mică parte a întregii populații de oligarhi din cele trei state (sub 10%). Puținii oligarhi nomenclaturiști sunt de fapt foști funcționari sau tehnocrați de nivel mediu, nicidecum membri cu funcții importante în fostul regim comunist. S-ar părea că aceasta este o știre bună pentru reformatorii neoliberali, pentru că doboară una dintre criticile frecvente ale transformărilor postcomuniste și anume că ierarhiile politico-economice din comunism s-au reprodus și în postcomunism.

Dacă oligarhii nu vin din rândurile nomenclaturii este logic să ne întrebăm care sunt originile lor sociale? Răspunsurile diferă de la țară la țară, dar în general putem afirma pe baza datelor biografice că majoritatea oligarhilor post-sovietici își trag originile din perioada perestroikăi, adică se apucă de antreprenoriat cu douăzeci de ani în urmă. Meritul major al perestroikăi este că a decriminalizat activitatea comercială descătușând astfel energii individuale. Până în 1985 pentru activități comerciale riscai condamnarea la moarte (vezi delo valyutchikov/cazul speculanților din 1961), perestroika însă le oferă indivizilor cu inițiativă câmpul legal pentru a deveni antreprenori.[4]

În istoria diverselor capitalisme post-sovietice, perestroika corespunde etapei acumulării primitive a capitalului sau a ceea ce Adam Smith numea the previous accumulation (în română acumularea anterioară). Expresia lui Smith a fost preluată de Karl Marx și tradusă drept die ursprüngliche Akkumulation (în română: acumularea primitivă/inițială).[5] Căile de acumulare inițială a capitalului în fostul spațiu sovietic sunt diverse. Viitorii oligarhi fondează primele cooperative, se implică în comerțul cu amănuntul, sunt arestați pentru că tipăresc și vând ilegal Biblii pe la începutul anilor ’80 (cazul lui Alexandr Smolenski), și folosesc Legea Cooperativelor din 1988 pentru a fonda primele bănci private scăpând de tutela statului. Mihail Friedman pune pe roate o rețea semilegală de vânzare a biletelor la teatru și fondează o cooperativă ce se ocupa cu spălatul ferestrelor, alții fac averi din comerțul cu produse electronice și computere. Unele documente sugerează că Boris Berezovsky în paralel cu activitatea de cercetare academică vindea blugi și cearșafuri la piața din Mahachkala (Daghestan), adică era un farțovșic.[6] Despre Mihail Hodorkovski se știe că a folosit cu succes posibilitățile de arbitraj de pe piața valutară și a lichefiat finanțele diverselor întreprinderi. În Moldova, Vlad Filat ar fi făcut primul milion transportând în semilegalitate țigări peste Prut, ocupație extrem de profitabilă pe la mijlocul anilor ‘90. Specimenul cel mai strident al capitalismului românesc Gigi Becali a făcut primul milion din importurile de blugi, țigări, și săpun din Turcia. Chiar dacă majoritatea dintre oligarhii actuali și-au început activitățile de antreprenoriat cu două decenii în urmă, există și numeroși directori de întreprinderi, care reușesc să pună mâna pe întreprinderea pentru care au lucrat toată viața, există indivizi cu legături prin structurile de forță, există și mulți emigranți sovietici reveniți acasă cu capital străin și puși pe pricopseală. Evident că nu toți cei care se apucă la sfârșitul anilor ‘80 de antreprenoriat devin oligarhi.

În Rusia, abia ultima fază a privatizării (cea care a succedat privatizarea în masă) a produs industriașii, adică pe acei oligarhi care au reușit să-și transforme capitalul financiar în capital industrial. Cei mai cunoscuți oligarhi ruși, inclusiv Mihail Hodorkovski, au conceput și participat la programul împrumuturi-contra-acțiuni (în engl. loans-for-shares) devenind proprietarii perlelor fostei industrii sovietice. Industriașii ruși nu au treabă cu Andrew Carnegie sau Henry Ford. Ei nu au construit fabrici, ci au cumpărat fabrici. Ar fi greșit să afirmăm că oligarhii au apărut datorită privatizării, pentru că de fapt ei preced privatizarea monetară. Putem însă afirma cu certitudine că mulți dintre oligarhii ruși din epoca lui Elțîn au jonglat dibaci cu banii statului. În timp ce diverse instituții de stat deschideau conturi în băncile comerciale ale oligarhilor, cei din urmă foloseau de multe ori fondurile din aceste conturi, ceva capital propriu, și niscaiva capital occidental pentru a cumpăra o întreprindere industrială scoasă la licitație tot de către stat.

Biografiile oligarhilor ruși au ceva în comun. Aceste persoane acceptă riscurile enorme asociate activității de afaceri din primii ani ai tranziției. Vladimir Volkov descrie foarte competent relația dintre antreprenori și racket în Rusia anilor ‘90.[7] Numărul atentatelor asupra businesmanilor ruși era în creștere la începutul tranziției. Pe măsură ce statul rus bate în retragere, racketul se extinde, așa că viitorii oligarhi sunt inevitabil contactați de lumea criminală. Paradoxal însă oligarhii reușesc să reziste presiunilor din lumea criminală investind enorm în propriile servicii de pază. În plus pe durata primilor ani de tranziție, viitorii oligarhi dobândesc un set de abilități rar-întâlnite în mediul economiei planificate – abilități de negociere și de marketing, pe care le folosesc cu succes ulterior.

În ceea ce privește originile sociale ale oligarhilor am sesizat o deosebire clară între oligarhii ruși și cei moldoveni. Oligarhii ruși provin din mediul urban, în timp ce 90% dintre oligarhii moldoveni sunt născuți în mediul rural. Planificatorii sovietici habar nu aveau că satul moldovenesc va deveni un rezervor de oligarhi. Din acest punct de vedere este greu de afirmat că tranziția a conservat ierarhiile anterioare și că nu a oferit șanse egale tuturor. Tranziția economică le-a oferit unora oportunitatea să avanseze pe scara socială până au ajuns în vârful ei. Deci a existat mobilitate socială în perioada de început a capitalismului postcomunist, lucru intuit și de către oligarhi. Hodorkovski spunea pe la sfârșitul anilor ’90: “Dacă cineva nu este oligarh astăzi, înseamnă că are o problemă. Toată lumea a avut condiții de start egale, oricine ar fi putut să devină oligarh”.[8] Evident că atunci, dar și astăzi puțini ar fi de acord cu  această opinie. Ascensiunea oligarhilor ruși a dat naștere multor frustrări și resentimente în rândul populației și politicienilor. Unde mai pui că oligarhii ruși nu erau modești, Berezovsky afirma sincer înainte de a părăsi Rusia că politicienii trebuie să se supună marelui capital. Sper că în următoarele decenii mobilitatea socială se va accentua și că nu vom asista la formarea unei elite politico-economice impenetrabile, o castă ce ar exclude pe cei cu “origini sociale nesănătoase”. Nu am dubii că actualii oligarhi vor încerca să modifice cadrul legal în așa fel, încât să transmită urmașilor fără pierderi averea dobândită uneori pe căi ilegale. O taxă pe moștenire mai mare ar putea ajuta perdanții tranziției să ia înapoi ceea ce oligarhii și-au apropriat în anii privatizării inițiale.

Cum detectăm influența oligarhică?
Influențe oligarhice există și în statele dezvoltate din Occident, lucru bine cunoscut de cei care studiază relația dintre business și politică. Pentru a înțelege această legătură trebuie în primul rând să identificăm actorii oligarhici și scopurile lor. Identificarea oligarhilor nu este un lucru simplu în SUA, darămite în societățile opace din Europa de Est. Ideal ar fi să aflăm care este distribuția și structura proprietății private într-o societate. Din păcate de cele mai multe ori datele respective sunt ținute sub șapte lacăte atât în Occident cât și în alte părți de către inspectorate/ agenții fiscale. Metodele de estimare ale averii sunt imperfecte, mai ales pentru că mobilitatea capitalului nu are limite în era globalizării. Capitalul financiar pleacă în offshore, de unde revine legitim sub forma investițiilor străine. În absența datelor oficiale recurgem la metode indirecte: sondaje printre experți sau în rândul populației pentru a identifica oligarhii. Acestea sunt și ele imperfecte. De multe ori, jurnaliștii de investigație și experții cunosc numele câtorva oligarhi, dar chiar și cei mai informați exponenți ai opiniei publice dau greș cu ușurință. Faptul că majoritatea covârșitoare a moldovenilor și jurnaliștilor nu cunoașteau până în 2009 mai nimic despre activitatea și influența lui Vlad Plahotniuc este un exemplu grăitor ce spulberă orice iluzii în legătură cu buna informare a cetățenilor sau jurnaliștilor. Opinia publică în frunte cu puterea a patra sunt ușor de influențat, mai ales de către cei care controlează cash flow-ul instituțiilor mediatice.

Să presupunem că am identificat cu succes câștigătorii tranziției. Următorul pas este să ne întrebăm ce vor oligarhii, care sunt scopurile lor primare. Plec de la premiza simplă că scopul suprem al unui oligarh este protejarea și sporirea proprietății sale. Dacă acceptăm premiza respectivă, atunci acțiunile oligarhilor în spațiul public pot fi interpretate prin prisma acestui scop material. Toate discursurile adoptate de către actorii oligarhici ar trebui să servească la atingerea acestui țel. În acest sens este oportun să întrebăm care sunt căile cele mai eficiente pentru consolidarea proprietății oligarhice?

S-a vorbit și s-a scris mult despre capturarea statului de către unii oligarhi. Această metodă de protecție a proprietății mi se pare relativ costisitoare, pentru că oligarhul trebuie să dedice suficient efort și timp activității politice în loc să se ocupe de afaceri.[9] Capturarea statului este doar una dintre strategiile la îndemâna unui oligarh pentru a-și consolida pozițiile economice. Mai sunt alte trei strategii individuale, care pot fi puse în aplicare de către un oligarh în funcție de acțiunile întreprinse de către stat: ieșirea – oligarhul părăsește țara cu o parte din capital, dacă statul îl atacă sau taxează (cazurile lui Gusinski, Berezovski, Nevzlin în Rusia), protestul – în loc să plece din țară, oligarhul investește în proteste împotriva puterii (cazurile lui Hodorkovski și Prohorov) și loialitatea – oligarhul rămâne loial dictatorului sau regimului respectiv, chiar dacă dictatorul nu-i garantează securitatea proprietății pe termen lung (cazurile lui Deripasca, Abramovich, Potanin).[10] În raport cu un stat oarecare, un oligarh va adopta acțiuni care se înscriu în una dintre cele patru strategii de mai sus: ieșire, protest, loialitate sau capturare.

Enumăr doar câteva dintre acțiunile oligarhilor menite să protejeze proprietatea acestora: activitatea de lobby legislativ, fondarea și finanțarea partidelor, participarea în alegeri, accederea în Parlament, ocuparea unor funcții guvernamentale, controlul asupra unor întreprinderi mediatice pentru a influența opinia publică, angajarea experților legali și fiscali pentru a se proteja de instituțiile statului, angajarea unei armate de bodyguarzi pentru protecția personală și a bunurilor, plasarea unor apropiați în fruntea unor instituții cu funcții de anchetă (gen Procuratura) sau cu caracter coercitiv (MAI), controlul asupra agențiilor fiscale, coruperea sistemului judiciar etc. Luate în parte, acestea constituie acțiuni individuale de influență, dar în ansamblu acestea reprezintă ceea ce publicul înțelege prin influență oligarhică. Din fericire oligarhii reușesc să acționeze colectiv și să-și coordoneze acțiunile doar în anumite circumstanțe, asta pentru că ei nu au o conștiință de grup sau de clasă.

Chiar dacă observăm aceste acțiuni individuale întreprinse de oligarhi, nu înseamnă că am detectat influența asupra politicilor publice. Ce observăm sunt doar încercări de a exercita influența. Pentru a demonstra existența influenței oligarhice ar trebui să demonstrăm că preferințele unui oligarh într-un anumit domeniu nu coincid cu cele ale cetățenilor sau ale statului. Spre exemplu să presupunem că Vlad Plahotniuc, Ion Sturza, Oleg Voronin și/sau Vlad Filat preferă un impozit pe veniturile milionarilor de 13% la fel ca în Rusia, în timp ce majoritatea cetățenilor preferă un impozit pe venit pentru milionari de 75% la fel ca în Franța lui François Hollande. Doar dacă noul impozit va fi mai aproape de preferințele oligarhilor (adică de 13%) putem conchide că acesta reflectă preferințele și deci influența oligarhică. Exemplul respectiv are un mare neajuns, și anume asumpția că cetățenii au preferințe bine-conturate în legătură cu cel mai potrivit impozit pe venit pentru milionari. În realitate, foarte puțini sunt cei care cunosc amănunte despre problema și consecințele diverselor sisteme de impozitare.  Mult mai puțini sunt cei care ar fi gata să se implice în politică pentru a-și apăra punctul de vedere.

 

Domesticirea oligarhilor: autoritarism sau democrație?
Influența crescândă a oligarhilor în Rusia din timpul celui de-al doilea mandat al președintelui Elțin (1996-2000) a dat naștere unei rezistențe anti-oligarhice atât în rândul populației deloc amatoare de capitalism, dar și în rândul celor cunoscuți drept siloviki. De fapt, cei din urmă niciodată nu i-au admirat pe comercianții apăruți după reformele lui Gaidar și Chubais.

Această împotrivire a foștilor securiști sovietici în fața consolidării capitalismului aduce aminte de rezistența societăților occidentale în fața comodificării muncii și naturii, procese explorate minuțios de către Karl Polanyi.[11] Spre deosebire de pasivele societăți civile postcomuniste, reacția anti-oligarhică în societățile occidentale devine tot mai intensă. Indignados, Occupy Wall Street, sau protestele anti-globalizare sunt doar câteva exemple de activism anti-oligarhic. În Rusia, pe fundalul sentimentelor anti-oligarhice s-a construit regimul autoritar al lui Vladimir Putin. Cel din urmă, spre deliciul publicului, a folosit metode violente pentru a-i domestici pe oligarhi. Oligarhii ruși sunt trimiși după gratii sau în exil prin Europa, în timp ce în democrațiile consolidate, domesticirea oligarhilor are loc pe căi legale fără a se aplica arbitrar violența (vezi cazul lui Silvio Berlusconi).

Departe de mine ideea că proteste de genul Occupy Wall Street sunt eficace sau că politicile economice ale democrațiilor occidentale reflectă întocmai preferințele cetățenilor. În Statele Unite cercetători serioși precum William Domhoff, C. Wright Mills (decedat), Jeffrey Winters, Benjamin Page, Joseph Stiglitz (premiul Nobel pentru economie), Paul Krugman (premiul Nobel pentru economie) susțin că există o oligarhie care domină economia și politica țării. Oligarhii americani se deosebesc de cei din Estul Europei prin faptul că ei au inventat un produs, au creat o companie, sau au administrat eficient o corporație. Prosperitatea lor este de multe ori rezultatul efortului propriu. În plus spre deosebire de Estul Europei, în SUA agențiile federale anti-corupție și puterea judiciară sunt mai greu de capturat. Este adevărat că în societatea americană există un curent de opinie cu tradiție, absent în societățile în tranziție, care asociază prosperitatea individuală cu diverse calități morale și personale. Pe de altă parte, democrația și capitalismul se suprapun atât de mult în SUA încât statul, mass media și sistemul legal protejează pe cei cu venituri extrem de mari de orice pretenții venite din partea celeilate Americi, cea invizibilă și tăcută.[12]

În fine, în Estul Europei există două căi pentru a curma influența exagerată a oligarhilor: calea autoritară sau cea occidentală. Calea autoritară este calea preferată de actualul președinte rus și de către Partidul Comunist Chinez. Calea occidentală este calea pe care a mers Letonia. Confruntându-se cu oligarhizarea politicii, Letonia și-a consolidat cu succes instituțiile statului ce luptă împotriva corupției și a moderat astfel implicarea oligarhilor în politică. Există însă și state precum Georgia și Moldova, unde oligarhii au fost/sunt premieri și controlează statul într-o măsură atât de mare încât este greu de imaginat că aceștia se vor lăsa domesticiți pe căi legale la fel ca în Letonia.[13]

Singura șansă a săracilor est-europeni de a îndrepta inegalitățile economice pe căi politice este mobilizarea (un termen din păcate exploatat de toate regimurile totalitare ale secolului XX) în vederea adoptării unor politici redistributive mai echitabile. Săracii (şi cei care empatizează cu această pătură) ar trebui să ceară impozite mai mari pentru milionari și companiile lor, impozite mărite pe averile moștenite, majorarea ajutoarelor de stat pentru șomeri, pensionari, persoane cu dizabilități ș.a.m.d. Idealiștii vor spune că dincolo de domesticirea oligarhilor pe căi legale sau autoritare mai există o soluție și anume transformarea oligarhilor în membri responsabili ai societății. Dacă noii capitaliști ar începe să gândească pe termen lung, fără doar și poate ar trebui să înțeleagă că soarta lor depinde de bunăstarea comunităților din care fac parte ei și familiile lor. Deocamdată însă oligarhii preferă să gândească pe termen scurt și aleg calea cea mai simplă, se tratează și își trimit odraslele la studii în Occident, achiziționează proprietăți acolo, iar unii se mută definitiv în Europa Occidentală (mai ales la Londra) de unde, la fel ca în secolul XIX, își administrează moșiile din Estul Europei.

Articol solicitat autorului de către https://platzforma.md și primit la redacție pe 14 ianuarie, 2014. Textul articolului poate fi reprodus doar cu acordul autorului.

sursa imagine: Yandex.ru