Republica Moldova la un sfert de veac de tranziţie: între un comunism ratat şi un capitalism neînceput? (I parte)

[label shape=”” type=””] Petru Negură [/label]

 

Mişcarea de emancipare naţională, care a culminat cu independenţa Republicii Moldova (RM), proclamată la 27 august 1991, a produs o efervescenţă de aspiraţii în sînul noilor elite ascendente şi a oamenilor „de pe baricade”. Aceste aspiraţii vizau, în general, crearea unui stat independent, democratic şi prosper. Ajutată de statele occidentale, Republica Moldova urma, potrivit acestor aşteptări, să se alăture ţărilor dezvoltate. Se aştepta o tranziţie directă, univocă, armonioasă spre democraţie şi economie de piaţă. Schimbările care aveau loc la sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 în toată Europa de est şi fostele republici sovetice păreau să confirme, la rîndul lor, caracterul inevitabil şi ireversibil al acestei tranziţii spre o societate liberă şi prosperă.

În realitate, „tranziţia”[1] s-a făcut simţită, imediat, ca o criză economică gravă, cu repercursiuni şi sechele, din care societatea moldoveană nu şi-a revenit nici astăzi. Într-un deceniu de „tranziţie”, nivelul general de trai al populaţiei a scăzut de cîteva ori[2]. În loc să producă bunăstarea aşteptată, reformele economice liberale din anii 1990 şi 2000 au fost asociate cu sărăcia, corupţia şi inegalităţile galopante.

În acest eseu[3], voi trece în revistă evenimentele, considerate cele mai marcante din întreaga perioadă care a urmat independenţei RM, şi voi încerca să analizez şi să sintetizez cauzele principale ale întîrzierii acestei „tranziţii”, precum şi consecinţele sociale şi politice ale acesteia.

Reforma instituţiilor politice şi bazele unui stat slab

În ţările fostei URSS, tranziţia spre democraţie liberală şi economie de piaţă a fost precedată şi pregătită de reformele întreprinse de conducerea sovietică în a doua jumătate a anilor 1980, în timpul guvernării lui M. S. Gorbaciov, perioadă numită „perestroika” („restructurare”). În RSS Moldovenească / RSS Moldova, ca şi în alte republici sovietice, această perioadă a fost cunoscută prin aşa-zisa mişcare de „eliberare naţională”, prin emergenţa unui pluralism politic (odată cu apariţia mişcărilor Pentru Susţinerea Restructurării, ulterior Frontul Popular, Interfront „Unitate-Edinstvo” şi Gagauz Halkî) şi prin adoptarea primelor reforme economice care au creat cadrul legal pentru liberalizarea economică şi apariţia întreprinderilor private.

Ultimul Soviet Suprem (organ legislativ) al RSS Moldoveneşti, ales în februarie 1989, a devenit totodată şi primul Parlament al Republicii Moldova, care şi-a exercitat mandatul pînă în februarie 1994. Parlamentul şi Guvernul s-au impus, într-un termen relativ scurt, ca instituţii viabile, cu reală putere de decizie. Odată cu crearea şi consolidarea instituţiilor de justiţie, au fost puse bazele unei separări a puterilor în stat, premisă de bază pentru edificarea unei democraţii şi a unui stat de drept emergente[4].

După proclamarea independenţei, în sfera politică moldovenească şi-au făcut apariţia mai multe partide, care şi-au declarat afiliererea la doctrine democratice occidentale (creştin-democratică, social-democratică, liberală etc.)[5]. Fostul Partid Comunist a fost interzis imediat după independenţă, iar patrimoniul său a fost naţionalizat. Totuşi, în 1994, un partid autointitulat „al Comuniştilor din Republica Moldova”, compus în general din reprezentanţi ai fostelor elite de partid, a fost înregistrat la Ministerul Justiţiei[6].

Pluralismul politic în gestaţie al tînărului stat RM ascundea cu greu, în fapt, o divizare greu conciliabilă a elitelor intelectuale şi politice asupra căii de dezvoltare pe care statul trebuia să o urmeze pe termen scurt[7]. În ciuda unei percepţii admise, ultimul Soviet Suprem şi respectiv primul Parlament moldovean ales pe cale democratică a fost compus în proporţie de 27% (sau 94 din cele 380 de locuri) de către susţinătorii Frontului Popular, ceilalţi fiind membri ai Partidului Comunist („conservatori” şi „reformatori”) şi reprezentanţi ai fostelor elite administrative şi de partid[8]. Aceşti aleşi ai poporului, foarte diverşi după parcurs şi convingeri, au votat independenţa republicii, mînaţi de conjunctura politică imediată (era doar la cîteva zile după eşecul puciului de la Moscova) şi în contextul mai larg al mişcărilor naţionale, al căderii comunismului în ţările din Europa de est şi al destrămării URSS. În scurt timp după proclamarea independenţei, aripa „conservatoare” – majoritară – a conducerii RM (formată din reprezentanţii fostei elite administrative) a făcut front comun împotriva „reformatorilor” naţionalişti şi reformelor promovate de aceştia[9], favorizînd, odată mai ales cu începutul lui 1993[10], o „restauraţie de catifea”, după expresia lui Adam Michnik[11].

Nici societatea moldoveană nu era mai omogenă din punct de vedere cultural şi politic. Ea era formată în proporţie de aproape 40% din populaţie neromânofonă (în general slavă şi rusofonă), împărtăşind poziţii politice diverse[12]. Republica Moldova a sabotat organizarea, în martie 1991, a unui referendum cu privire la rămînerea RSS Moldoveneşti în componenţa URSS sau pentru o eventuală desprindere de aceasta. Spre deosebire de republicile baltice, RM nu a organizat niciun alt referendum local în această privinţă. Astfel, declararea independenţei la 27 august 1991 apare ca un eveniment decis în exclusivitate de elitele vremii, sub presiunea contextului regional şi a mişcărilor din stradă, fără însă un plebiscit popular real. Puţinele sondaje făcute în perioada 1989-1991 arătau o populaţie divizată cu privire la viitorul RM[13]. Astfel, într-un sondaj de opinie realizat în ianuarie 1991 pe un eşantion reprezentativ de 1133 respondenţi, la întrebarea „Cum [în ce format] vedeţi viitorul Moldovei?”, 43% dintre respondenţi au văzut-o în componenţa URSS, 42% – independentă şi 3% – în cadrul României. Luat pe grupe etno-lingvistice în parte, 55% dintre respondenţii etnici moldoveni (români) îşi doreau independenţa, 9% dintre ruşi, 8% – dintre ucraineni, 12% – bulgari şi 26% – alte naţionalităţi. Pentru rămînerea RSS Moldoveneşti în componenţa URSS s-au exprimat 30% dintre moldoveni, 76% – ruşi, 73% – ucraineni, 95% – găgăuzi, 81% – bulgari şi 61% – alte naţionalităţi[14]. Cu toate rezervele metodologice pe care le putem avea acum faţă de aceste sondaje, ele au oferit date plauzibile, luate în consideraţie de elitele politice de la acea vreme, care au respins posibilitatea unui referendum local în privinţa independenţei RM, pînă la proclamarea oficială a acesteia. Un referendum consultativ a fost organizat abia pe 6 martie 1994, în care majoritatea covîrşitoare a participanţilor (95%) a votat pentru independenţa RM (şi, deci, implicit, contra alipirii la România sau la Rusia), în contextul unor dispute geopolitice, duse în unele cercuri intelectuale şi politice, cu implicarea politicienilor „agrarieni”, adepţi ai „moldovenismului”[15].

După proclamarea independenţei, autorităţile RM au decis acordarea dreptului de cetăţenie tuturor locuitorilor Republicii Moldova pînă la data proclamării independenţei, spre deosebire de statele baltice, unde minorităţilor slave li s-a refuzat dreptul la cetăţenie. Acest pluralism politic şi cultural în fază incipientă (Way 2002) a condus la elaborarea şi aplicarea unei politici de cetăţenie şi de circulaţie a limbilor, considerată de către observatori drept un model de integrare paşnică şi democratică a minorităţilor etno-lingvistice. Limba rusă a devenit în RM – şi a rămas pînă în prezent – „limbă de comunicare interetnică”, benificiind astfel de un statut relativ privilegiat, deşi ambiguu şi, deci, interpretabil[16].

O altă dovadă a pluralismului democratic emergent al anilor 1990, apărută în continuarea reformelor de democratizate aplicate în perioada perestroikăi, a fost proclamarea şi respectarea libertăţilor cetăţeneşti, în speţă a libertăţii de exprimare, ceea ce a dus la apariţia unei serii de ziare şi reviste de orientare politică şi culturală diversă, atît în română cît şi în rusă[17]. O politică permisivă faţă de mass-media străine a condus totodată la o difuzare largă în spaţiul mediatic local a posturilor de radio şi TV străine, din România şi mai ales din Federaţia rusă, acestea din urmă devenind (mai exact, rămînînd) mult mai populare decît posturile autohtone, încă slab dezvoltate. Această popularitate în spaţiul mediatic moldovenesc a posturilor străine a permis o difuzare amplă a strategiilor de comunicare privind politicile „de vecinătate” dinspre fostele capitale, Bucureşti şi mai ales Moscova[18]. În acelaşi timp, toate guvernele RM au încercat să controleze presa în propriul folos de promovare politică. O tendinţă, observată de asemenea în anii 2000 şi mai ales după 2009, este controlul posturilor mass-media de către lideri politici, cu influenţă şi în mediul de afaceri[19].

Recunoaşterea şi suportul internaţional nu s-au manifestat tot atît de ferm şi imediat ca în cazul ţărilor baltice, de exemplu. Elitele şi populaţiile republicilor baltice păreau mult mai hotărîte să îmbrăţişeze, de timpuriu, o tranziţie „pro-occidentală”, beneficiind foarte repede de un suport puternic al ţărilor occidentale (în primul rînd SUA şi statele nordice). În scurt timp după proclamarea independenţei şi a puciului ratat din august 1991, aceste republici au fost recunoscute pe larg de comunitatea internaţională, iar în septembrie 1991 acestea au fost admise în Organizaţia Naţiunilor Unite[20]. În contrast cu ţările baltice, Republica Moldova a fost recunoscută în perioada imediat următoare declaraţiei de independenţă doar de România, Georgia şi Lituania. Recunoaşterea RM de către ţările străine şi structurile internaţionale a venit abia după destrămarea oficială şi definitivă a URSS în decembrie 1991, şi mai ales după primirea RM, în martie 1992, în Organizaţia Naţiunilor Unite[21].

Relaţiile Republicii Moldova cu România au evoluat pe parcursul perioadei care a urmat independenţei RM la două nivele, unul exprimat în proiecte cu caracter identitar şi simbolic, cele mai vizibile, şi altul cu caracter economic şi pragmatic. Relaţiile de comerţ (import/export) dintre RM şi România, deşi devansate de cele dintre RM şi Rusia, au fost în creştere în anii 2000, iar în 2014 ele au întrecut relaţiile comerciale cu Rusia[22]. Decizia guvernelor RSS Moldovenească şi României din mai 1990 de a permite unui număr mare de studenţi moldoveni să-şi facă studiile la liceele şi universităţile din România[23] a făcut posibilă o completare semnificativă a formării elitelor din Republica Moldova, în condiţiile scăderii calităţii studiilor liceale şi universitare din RM şi a accesului redus la studii în fostele centre universitare din Federatia rusă. Totodată, universităţile româneşti, la care tinerii moldoveni au avut acces începînd cu septembrie 1990, au creat un efect de concurenţă faţă de universităţile din R. Moldova, de natură să le dezavantajeze pe acestea din urmă[24]. Un alt efect advers creat de oportunitatea studiilor în România a fost cel de „exod al minţilor” (brain-drain)[25]. Unele studii au arătat că o proporţie importantă dintre studenţii moldoveni în România preferă să rămînă în România dupa terminarea studiilor sau să plece peste hotare. În sfîrşit, pentru statul român, această investiţie a avut şi un rol plauzibil de soft power – în calitate de instrument de influenţă în R. Moldova[26].

Conflictul armat de pe Nistru, desfăşurat în perioada septembrie 1990 – iulie 1992, s-a soldat cu mai mult de 1000 de victime[27]. Acest conflict a separat de facto Republica Moldova în două entităţi: Republica Moldova propriu-zisă, cu capitala la Chişinău, şi aşa-zisa Republică Moldovenească Nistreană, nerecunoscută pînă în prezent de comunitatea internaţională (nici de Rusia). Evenimentul, dureros şi traumatizant în sine pentru populaţiile de pe ambele maluri ale Nistrului, a produs de asemenea un şir de consecinţe nefaste din punct de vedere politic, social şi economic pentru dezvoltarea ambelor teritorii. Menţinerea unui contingent de armată a Federaţiei Ruse în această regiune, susţinută de liderii şi locuitorii din partea stîngă a Nistrului, a marcat întregul teritoriu al Republicii Moldova drept zonă de interes şi de influenţă a Rusiei. În plus, nefiind recunoscută pe plan internaţional, republica separatistă din stînga Nistrului a servit mult timp, mai ales pînă în ianuarie 1999[28], cînd s-a decis crearea unor puncte de control vamal la punctele de trecere în şi din Transnistria, drept un „paradis” al traficului informal de mărfuri (inclusiv, mărfuri ilicite)[29]. Acest fapt a întreţinut mult timp o influenţă negativă asupra climatului investiţional din Moldova, pe ambele maluri ale Nistrului. Negocierile bilaterale şi în diferite formate au continuat de la o guvernare la alta, fără consecinţe pozitive simţitoare asupra nivelului de trai al populaţiilor celor două maluri[30].

Anii 1990: reformele economice liberale şi prima fază a „capturării statului”

Spre deosebire de ţările fostului lagăr socialist din Europa de est, fostele republici sovietice au trecut printr-o criză economică mai profundă şi mai durabilă din motivul integrării lor în sistemul industrial şi energetic sovietic, de care erau – şi au rămas în mare măsură – interdependente şi după 1991. Marele întreprinderi industriale sovietice din RM, o treime dintre care se aflau în Transnistria, s-au dovedit în mare parte ineficiente după căderea URSS, fiind dependente de materie primă şi energie din Rusia şi de pieţele de desfacere din fosta URSS. Energia electrică şi carburanţii, importaţi din Rusia, au devenit de pe o zi pe alta resurse scumpe, pe care industria şi populaţia, ambele secătuite, au fost forţate să le achite cu sacrificii însemnate în celelalte planuri[31].

Odată recunoscută pe plan internaţional, Republica Moldova s-a avîntat, de rînd cu toate celelalte ţări ex-comuniste, inclusiv Rusia, într-o adevărată „revoluţie” economică şi socială – o „tranziţie” spre economie de piaţă –, pe care urma să o întreprindă cu asistenţa tehnică şi financiară a insituţiilor financiare internaţionale, în primul rînd Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială (BIRD) şi Banca Europeană pentru Reforme şi Dezvoltare (BERD). „Liberalizare, stabilizare, privatizare” au devenit cuvintele de ordine ale noii „revoluţii liberale”. Liberalizarea preţurilor, aplicată la începutul 1992, a dat frîu liber unei inflaţii de proporţii uriaşe (de 1670% in 1992 şi 2706% în 1993)[32], preţurile fiind controlate pînă atunci în mod centralizat, prin mecanisme financiare, camuflînd deficienţele profunde ale sistemului economic şi financiar sovietic[33]. Această inflaţie de proporţii[34] a devalorizat economiile populaţiei, sărăcind majoritatea cetăţenilor RM. Ravagiile inflaţiei au fost stăvilite către sfîrşitul anului 1993, cînd a fost creată, datorită susţinerii FMI, moneda naţională: leul moldovenesc[35]. Prin aplicarea consecventă a unor politici de stabilizare monetară, din 1993 pînă în 1997, leul s-a impus ca o valută stabilă, raportat la dolarul american, redobîndind încrederea populaţiei, pierdută – se părea, definitiv – în anii inflaţiei din 1991-93[36]. Aplicarea sîrguincioasă de către guvernele moldovene (conduse de V. Muravschi, apoi de A. Sangheli) a politicilor de liberalizare şi de stabilizare monetară i-au atras Moldovei laudele instituţiilor financiare internaţionale, aşa încît, în 1995, revista The Economist califica RM drept „un model de reforme corecte”[37], realizat pe fundalul unei crize bugetare profunde.

Acest succes de moment a avut însă un preţ ridicat. Chiar dacă pornise la drum în august 1991 fără datorii externe (Rusia asumîndu-şi datoriile fostei URSS), Republica Moldova nu a avut în 1991 rezerve de valută şi aur (spre deosebire de ţările baltice şi Rusia, aceasta din urmă moştenind majoritatea rezervei de aur a URSS[38]). Prin urmare, pentru a asigura dezvoltarea ţării, autorităţile moldovene au contractat de la instituţiile financiare internaţionale (în principal, FMI şi Banca Mondială) un şir de credite pe termen mediu, cu o rată de dobîndă de aproximativ 5%[39]. Această rată, deşi mult mai mică decît rata de dobîndă la credite pe piaţă[40], era mai ridicată în perioada 1993-1997 decît după 1997[41]. În 1997, atunci cînd se afla în pargul crizei economice, RM a dobîndit statut de ţară în curs de dezvoltare conform IDA, PIB-ul său pe cap de locuitor fiind recunoscut suficient de mic pentru a primi credite consesionale (cu rată de dobîndă subvenţionată). În 1997, RM devenise una din ţările cele mai îndatorate din regiune, raportat la PIB per capita[42]. Stocul datoriei externe acumulate a atins cca 1,3 mlrd. dolari SUA la 1 ianuarie 1999, ceea ce reprezenta aproape 80% din PIB-ul țării[43]. Aceste datorii, cu tot cu ratele lor de dobîndă, au fost returnate pe parcursul anilor următori pînă în 2007, constituind o adevărată povară pentru dezvoltarea economică a ţării[44]. Cînd ţara devenise calificată pentru credite concesionale din partea instituţiilor financiare, aceste instituţii au încetat pe o durată de doi ani a-i mai acorda credite Republicii Moldova, penalizînd guvernul acesteia pentru o repartizare considerată dezechilibrată a bugetului public (autorităţile au încălcat recomandările de austeritate ale instituţiilor financiare de a diminua cheltuielile publice (inclusiv cele sociale)[45]. S-a remarcat totuşi că guvernele RM au beneficiat în anii 1990 de datorii externe şi de împrumuturi interne importante (inclusiv de la populaţie, prin salarii neplătite la timp), fără însă a le justifica prin investiţii solide şi vizibile în proiecte de infrastructură, modernizarea întreprinderilor sau ameliorarea serviciilor publice[46]. Ne putem întreba: care a fost beneficiul economic şi social al datoriilor externe şi interne contractate de guvernele RM în anii 1990?

Stabilizarea economică fragilă din 1997 a mai fost însă zdruncinată de un alt factor extern: criza economică şi financiară din Rusia din august 1998. Pe fundalul crizei financiare din Asia de sud-est şi a scăderii extreme a preţului la petrol, Rusia a intrat în faliment, recunoscut ca atare în interior şi în exterior, eveniment care părea să marcheze eşecul unei căi de dezvoltare trasate cu ajutorul experţilor internaţionali şi al instituţiilor financiare internaţionale[47]. Aşa cum Moldova şi-a menţinut şi dezvoltat relaţiile comerciale în mod excesiv cu Rusia, economia fragilă a Republicii Moldova intrase şi ea într-o fază de recesiune apropiată de faliment[48]. Pentru a ieşi din criză, guvernul Ciubuc şi cele care i-au urmat în 1999 şi 2000 (I. Sturza şi D. Braghiş) au fost forţate să aplice reforme de austeritate şi să continue într-un ritm susţinut programul de privatizare, început pe durata guvernelor Sangheli.

A treia fază a modelului (după cea de liberalizare a preţurilor şi de stabilizare a monedei) pe care Moldova trebuia să-l urmeze pentru a realiza tranziţia la economia de piaţă era privatizarea întreprinderilor de stat şi a gospodăriilor agricole colective. Începînd cu 1 ianuarie 1994, au fost distribuite populaţiei bonuri patrimoniale (aşa-zisele „vaucere”) cu care se puteau cumpăra bunuri de stat şi cote de acţiuni ale întreprinderilor scoase la privatizare prin licitaţie. Potivit estimărilor Guvernului din 10 iulie 1996, „Pe parcursul unui an şi jumătate au fost organizate 15 licitaţii republicane cu subscriere la acţiuni, 94 licitaţii cu strigare şi 11concursuri publice. Au fost privatizate contra bonuri patrimoniale 2235 de întreprinderi (integral sau parţial) şi 191 mii apartamente.”[49] Această reformă urmărea, în mod declarat, să creeze „premise pentru dezvoltarea pieţei hîrtiilor de valoare şi a celei imobiliare,  restructurarea întreprinderilor privatizate şi constituirea mecanismelor de administrare corporativă” (idem). În realitate, potrivit unor observatori independenţi şi Curţii de Conturi[50], procesul de privatizare a întreprinderilor a decurs într-un mod netransparent şi cu încălcări grave din partea Ministerului Privatizării, întreprinderile profitabile fiind preluate de către grupuri de interese apropiate guvernărilor de atunci (în care Partidul Agrarian era majoritar) la preţuri mult mai joase decît valoarea lor reală. Populaţia, în schimb, s-a trezit cu nişte hîrtii „de valoare” complet devalorizate. Partea bună a acestui proces de privatizare pentru populaţie a fost privatizarea practic „gratuită” a apartamentelor de către deţinătorii respectivelor locuinţe. Totuşi, şi în acest domeniu s-au comis numeroase fraude în urma cărora mai multe persoane vulnerabile (sărace şi neinformate) şi-au pierdut locuinţa[51].

Demarat în mod oficial imediat după independenţă, procesul de privatizare a terenurilor şi a bunurilor agricole a întîmpinat greutăţi şi rezistenţe şi mai mari decît în cazul privatizării întreprinderilor. Pînă în 1997, greutăţile tehnice şi legale de privatizare a terenurilor agricole erau provocate de rezerva guvernelor agrariene (guvernele Sangheli 1 şi 2: 1992-1997), dar şi din motivul rezistenţelor venite „de jos”, din partea lucrătorilor agricoli, de a pune în aplicare acest program prin desfiinţarea gospodăriilor agricole colective. Abia în 1997, sub presiunea organismelor financiare internaţionale, guvernul Ciubuc a realizat, cu asistenţa Băncii Mondiale, în cadrul programului „Pămînt”, cadrul legal necesar pentru deblocarea procesului de privatizare a proprietăţilor agricole de stat şi înregistrarea lor într-un cadastru de stat. Procedura de privatizare s-a dorit transparentă şi echitabilă prin distribuirea cotelor-parte de teren agricol, fiecărui lucrător agricol, inclusiv pensionarilor, revenindu-le în medie cîte 1,5 ha de teren[52]. Programul „Pămînt” a dus la o desfiinţare sistematică a colhozurilor şi asociaţiilor agricole create în baza lor, prin împroprietărirea ţăranilor cu pămînt. În ciuda bunelor intenţii ale arhitecţilor şi realizatorilor acestui program, decolectivizarea şi privatizarea terenurilor agricole a fost urmată de o scădere drastică a productivităţii (producţia agricolă s-a înjumătăţit din 1991 la 1999[53]). Trebuie să amintim că procesul de privatizare a proprietăţilor agricole a demarat şi s-a desfăşurat într-un context general de descreştere economică, perioadă în care investiţiile statului în agricultură au fost reduse la minim. Această perioadă de incertitudine economică, întreţinută de guvernele agrariene, a permis totodată comiterea unor furturi şi delapidări de proporţii ale bunurilor fostelor colhozuri şi sovhozuri[54].

Experienţa statului de privatizare a bunurilor publice efectuate pe parcursul anilor 1990, proces care a continuat şi în deceniul următor, a încetăţenit o practică, continuată în măsuri diferite de toate guvernările ulterioare, de „colonizare” a statului de către persoane şi gupuri de interese private în detrimentul beneficiului public. La fel, procesul de colectare a impozitelor pe venit era aplicat într-un mod nesistematic, permiţînd evaziuni fiscale masive[55] şi favorizînd în mod nejustificat anumiţi agenţi economici în detrimentul altora[56]. Aplicarea distorsionată a politicilor de privatizare crea un mediu de afaceri fragil, minat de practici de corupţie şi relaţii clientelare dintre agenţii economici şi funcţionarii statului. Crimele economice – corupţia, şantajul şi protecţia informală (aşa zisa „krîşa”) –, în care erau implicaţi laolaltă grupuri private şi (înalţi) funcţionari ai statului, au şubrezit simţitor mediul de afaceri şi climatul investiţional al tinerei economii emergente, întreţinînd o neîncredere crescîndă a cetăţenilor faţă de noile structuri ale statului[57].

 

Note (la partea 1 a articolului)

[1] Termenul de „tranziţie”, folosit pe larg în studiile societăţilor post-comuniste, a fost pus contestat de multiple analize. Aceste critici contestau semnificaţia moale, eufemistică, a termenului de „tranziţie” faţă de realitatea, mult mai dură, a transformării post-comuniste. Pentru o discuţie a termenuluide „tranziţie”, a se vedea, între altele, Michael Burrawoy & Katherine Verdery (eds.) Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Post-Socialist World. Cumnor Hill / Oxford, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., vezi Introduction; Vom folosi termenul de „tranziţie” (cu ghilimele de rigoare) în lipsa altui termen mai potrivit şi neunivoc care ar defini perioada de transformare care a urmat căderii regimurilor comuniste în Europa de est.

[2] În RM, veniturile din 2001 reprezentau 26% faţă de cele din 1989. Mihaly Simai, „Poverty and Inequality in the Eastern Europe and the CIS Transition Economies”, DESA Working Paper, No 17, Feb. 2006, p, 12.

[3] Acest eseu este o variantă desfăşurată a unui scenariu de film documentar TV, în curs de elaborare în regia lui Victor Ciobanu. Le mulţumesc lui Sergiu Cioclea şi lui Valentin Lozovanu pentru lectura făcută acestui text la etape intermediare de redactare şi pentru sugestiile oferite. Îi mulţumesc de asemenea lui Octavian Şcerbaţchi pentru consultare. În cadrul proiectului de film, au fost de asemenea intervievaţi experţii Doru Petruţi, Igor Boţan şi Sergiu Cioclea şi, de asemenea, cîţiva oameni de rînd, martori şi subiecţi ai tranziţiei. Le mulţumesc şi cu această ocazie. Aceşti experţi nu poartă, desigur, nicio responsabilitate pentru eventualele imprecizii din acest text. Deplina responsabilitate în acest sens îi revine în exclusivitate autorului.

[4] Pentru o analiză a sistemului politic din anii 1990, a se vedea Mihai Cernencu, Igor Boţan, Evoluţia pluripartitismului în Republica Moldova, ADEPT, Chişinău, 2009.

[5] Cf. Mihai Cernencu, Igor Boţan, Evoluţia pluripartitismului în RM; A se vedea, de asemenea, platformele şi doctrinele partidelor din RM: http://www.e-democracy.md/parties/ La alegerile din februarie 1994, au participat 33 de concurenţi electorali, inclusiv 4 blocuri electorale, 9 partide sau mişcări social-politice şi 20 candidaţi independenţi. Sursa: ADEPT. URL: http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/1994/

[6] Cf. „Partidul Comuniştilor din Repubbica Moldova”, ADEPT. URL: http://www.e-democracy.md/parties/pcrm/

[7] Cf. Lucan Way, „Pluralism by Default in Moldova”, Journal of Democracy, Volume 13, Number 4 October 2002, pp. 127-141.

[8] Anatol Ţăranu, „Parlamentul Independenţei şi conflictul transnistrean”, Akademos, nr. 3(22), septembrie 2011, p. 13; Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, Chişinău, Arc, 2005, p. 150; P. K. Lucinski, „Ob itogah vîborov narodnîh deputatov Moldovaskoi SSR i mestnîh sovetov”, 19 martie 1990: Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din RM (AOSPRM), Fond 51, inv. 74, dos. 92, f. 68.

[9] Ch. King, op. cit., p. 150-155.

[10] Mai exact odată cu 28 ianuarie 1993, cînd Președintele Parlamentului Alexandru Moșanu, vicepreședintele Parlamentului Ion Hadârcă, președintele Comisiei pentru mass-media Valeriu Matei și președintele Comisiei de relații externe Vasile Nedelciuc își prezintă demisia din funcțiile respective, motivându-și gestul prin dorința de a preveni opinia publică „asupra pericolului restaurării depline a regimului totalitar în Republica Moldova.

[11] Adam Michnik, Irena Grudzińska-Gross, Letters from Freedom: Post Cold War Realities and Perspectives, Berkeley and Los Angeles, University of California Press, 1998.

[12] A se vedea mai jos datele sondajelor din 1990-1991.

[13] A se vedea, între altele: AOSPRM, 51/74/106, p. 7-8; AOSPRM, 51/74/106, pp. 16-21; AOSPRM, 51/74/107, p. 21-30.

[14] AOSPRM, 51/74/107, f. 21, 30.

[15] Charles King, „Moldovan Identity and the Politics of Pan-Romanianism”, în Slavic Review, vol. 53, Nr. 2, 1994, pp. 345-368.

[16] Vezi Igor Caşu şi Igor Şarov (eds.), Republica Moldova de la Perestroika la independenţă 1989-1991, Seria „RSSM în documente”, Chişinău, Cartdidact, 2011; A se vedea, de asemenea, Frederica Prina, Linguistic Divisions and Language Charter – The Case of Moldova. ECMI Working Paper Nr. 64, Marc 2013, p. 7. Charles King, Moldovenii…, p. 172-173.

[17] În 1995 apăreau 200 de titluri de ziare (un tiraj total de 1,5 milioane exemplare), dintre care 77 în limba română, şi 87 reviste şi alte publicaţii periodice, dintre care 43 în română (cu un tiraj total de 700.000 ex.). Biroul Naţional de Statistică a RM. A se vedea şi Ludmila Barbă, „Mass-media din Republica Moldova şi Pactul de Stabilitate”, IPP Moldova, 2002. URL: www.ipp.md/public/files/Publicatii/2002/

[18] Potrivit Strategiei Consiliului Coordonator al Audiovizualului (CCA) de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe audiovizuale (2007 – 2010), Iulie 2007 (URL: http://www.cca.md/STRATEGIA_CCA.doc), audiovizualul autohton este dezavantajat în Republica Moldova faţă de posturile radio şi TV străine. Astfel, „la un raport de 72% reprezentând etnia majoritară şi 13% reprezentând minoritatea rusă, în Republica Moldova există peste 80 de posturi de radio şi TV care retransmit programe în limba rusă şi numai 13 posturi emit preponderent în limba româna”. Angela Sîrbu, „Provocările şi performanţele presei moldoveneşti”, CIJ: http://ijc.md/Publicatii/provocari.pdf; Potrivit Barometrului Opiniei Publice, realizat în aprilie 2002 la comanda IPP, 48% dintre respondenţi manifestau deplină încredere în posturile TV din Rusia (50% în TV naţională). Potrivit sondajului de opinie realizat de IMAS Inc. La comanda CIJ, în 2003, la întrebarea „Ce posturi vă uitaţi cel mai des?” au fost înregistrate următoarele răspunsuri: „1) ORT: 30,9% prima meniune (şi 24,2% a doua menţiune), 2) TV Moldova: 30,6% (18,2%), 3) România 1: 31,1% (10,6%). Audienţa TV în Republica Moldova, IMAS, Octombrie 2003. URL: http://ijc.md/Publicatii/sondaj/tv_octombrie_2003.pdf

[19] Doina Costin şi Mamuka Andguladze, Transparenţa proprietăţii mass-media în Republica Moldova, Centrul de Jurnalism Independent, Chisinau, 2012 (vezi aici o copie pdf a studiului).

[20] Andrea Kasecamp, A History of the Baltic States, Plagrave Macmillan, 2010, p. 172; Lithuania profile: history. U.S. Department of State Background Notes. URL: http://www.state.gov/outofdate/bgn/lithuania/191349.htm

[21] „Printre obiectivele cele mai importante figura, în mod firesc, cel al recunoaşterii internaţionale a Republicii Moldova drept subiect al dreptului internaţional. Procesul de consacrare internaţională a independenţei Republicii Moldova a fost unul anevoios şi destul de lung: el a demarat o dată cu deciziile de rigoare, luate chiar în ziua de 27 august de către Guvernele României şi Georgiei, după care a urmat o perioadă incertă, pînă în decembrie 1991, cînd Moscova, obţinînd angajamentul fostelor republici (bineînţeles, cu excepţia celor baltice) de a adera la CSI, s-a arătat dispusă să stabilească relaţii diplomatice cu Chişinăul. Acest pas al Moscovei a deschis calea spre recunoaşterea independenţei Republicii Moldova şi de către puterile occidentale, după care a urmat aderarea ţării noastre la ONU la 2 martie 1992, astfel încheindu-se prima etapă, extrem de importantă, în afirmarea Republicii Moldova pe arena internaţională.” Iurie Leancă, „Evoluţia relaţiilor externe”, în Tranziţia: retrospective şi perspective, ADEPT, URL: http://www.e-democracy.md/publications/tranzitia/3evolutia/

[22] Conform datelor BNS. URL: http://www.statistica.md/category.php?l=ro&idc=336& A se vedea, în special, datele seriale pe ani (1997-2013) ale exportului şi importului RM cu alte ţări.

[23] În mai 1990, premierul RSS Moldova Mircea Druc şi ministrul înăţămîntului D. Mătcaş, împreună cu omologii lor români au decis admiterea unui număr de circa 500 de tineri moldoveni pentru studii în universităţile şi liceele din România. Conform mărturiei lui M. Druc (pentru autor, P.N., din arhivă proprie). Vezi de asemenea şi „Pentru tinerii care vor să-şi facă studiile în România”. Făclia. 24/08/1990. p. 10.

[24] Această situaţie de concurenţă este accentuată pe fundalul scăderii progresive a numărului studenţilor în RM (ca şi în România, de altfel), la ciclul I, de exemplu, de la 122,709 în 2005 la 71,150 în 2014. BNS, tabel: „Studenţi în instituţiile de învăţămînt superior după domenii generale de studiu, ani şi cicluri”. Multe facultăţi semnalează o reducere drastică a numărului studenţilor. Astfel, la facultăţile de ştiinţe sociale, numărul studenţilor a scăzut de la 2819 la ciclul I în 2005 la 973 în 2014. BNS, idem.

[25] „Din interviurile și chestionarele aplicate a rezultat că 82% din absolvenții moldoveni, bursieri ai statului român, rămân în România sau pleacă în alte țări, doar 17% întorcându-se după absolvire în Republica Moldova (vezi fig. 13). Acest lucru este confirmat și de procentul mare al absolvenților respondenți care locuiesc momentan în România (vezi fig. 14).” Claudia Silaghi, „Bune intenţii şi coşmar birocratic. Paradoxul burselor acordate de statul român studenţilor moldoveni”, Policy Memo, nr. 24, Ianuarie 2012, p. 30.

[26] Astfel, conform studiului coordonat de Radu Baltasiu, Traiectoria tinerilor basarabeni veniţi la studii în România – între mit şi realitate – Raport de cercetare, Bucureşti: Editura Etnologică, 2012, p. 12, „Peste jumătate dintre tinerii intervievaţi ştiu că există un destin comun al tuturor românilor, susţinând Unirea (65,7%) [65.7% răspunsuri „da” la întrebarea „Sunteţi de acord cu reunificarea Basarabiei cu România?”].”

[27] Cf. Arcadie Barbăroşie, Oazu Nantoi (eds.), Aspects of the Transnistrian Conflict, Institutul de Politici Publice, Chişinău, 2004.

[28] Artur Radziwitt, Octavian Şcerbaţchi, Constantin Zaman, Financial Crisis in Moldova:­ Causes and Consequences, Center for Social and Economic Research, Warsaw, 1999, p. 68.

[29] Idem, p. 28.

[30] Despre evoluţia negocierilor dintre Chişinău şi Tiraspol: Igor Boţan, Reglementarea transnistreană: o soluţie europeană, ADEPT, 2009 (o copie a studiului poate fi accesată aici); A se vedea şi Vitalie Gămurari, ”Statutul forţelor pacificatoare în dreptul internaţional: cazul Republicii Moldova”, PROMO-LEX, 2015. A se vedea un interviu cu autorul la Radio Europa Liberă, URL: http://www.europalibera.mobi/a/26817340.html

[31] Astfel, costul importurilor de energie a crescut de la 1,4 miliarde de ruble în 1991 la 40 miliarde de ruble în 1992, echivalentul a 55% din costul tuturor importurilor (ele constituiau 14% în 1987). Cf. World Bank – Moldova: Moving to a Market Economy, 1994 (Washington D.C.: The World Bank), p. 6. Per Ronnas & Nina Orlova, Moldova’s Transition to Destitution, Sida Studies, 2000, p. 17.

[32] BNS. Alte surse dau date puţin diferite în acest sens şi anume de 1280% în 1992 şi 1184% în 1993, vezi Financial Crisis in Moldova, p. 6; EBRD, Transition Report, 2003, tabel A.3.3, p. 58; David E. Altig, Ed Nosal (eds.), Monetary Policy in Low-Inflation Economies, Cambridge University Press, 2009, p. 218.

[33] Despre deficienţele sistemului economic sovietic, a se vedea un punct de vedere critic, venit din tabăra unui liberal rus, implicat în reformele economic în Rusia după 1991: Yegor Gaidar, Collapse of an Empire. Lessons for Modern Russia. Autorul susţine, între altele, că sistemul economic sovietic era deja prăbuşit înainte de a se fi pus bazele noului sistem capitalist. Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, Brookings Institutions Press, Washington DC, 2006.

[34] Unii economişti califică această inflaţie drept o hiperinflaţie (estimată după o definiţie mai puţin precisă, cum este aceasta: „Extremely rapid or out of control inflation. There is no precise numerical definition to hyperinflation. Hyperinflation is a situation where the price increases are so out of control that the concept of inflation is meaningless.”, dată de Investopedia (URL: http://www.investopedia.com/terms/h/hyperinflation.asp). Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, p. 6.; Ronnas & Orlova, p. 72-73. Totuşi, după o definiţie mai precisă (ex.: „Hyperinflation is very high inflation. Although the threshold is arbitrary, economists generally reserve the term “hyperinflation” to describe episodes when the monthly inflation rate is greater than 50 percent.”, Michael K. Salemi, „Hyperinflation”, The Concise Encyclopedia of Economics, URL: http://www.econlib.org/library/Enc/Hyperinflation.html), procesul de devaluare monetară din RM în anii 1991-1993 poate fi etichetat drept o „inflaţie de proporţii”, nu însă şi drept o „hiperinflaţie” stricto sensu.

[35] Idem, p. 7-8.

[36] Depunerile în valută naţională în băncile din RM au crescut de la mai puţin de 400 mln lei în ianuarie1994 la cca 1,6 mlrd lei în decembrie 1997. Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, Financial Crisis in Moldova, p. 15.

[37] „Moldova is a model of correct reform, and the fact that it is a small country trans-forms it into a perfect laboratory for running reforms. The Economist, March 1995”, citat de Angela Munteanu, in „The social costs of the transition in Moldova”, SouthEast Europe Review for Labour and Social Affairs, issue: 03 / 2000, p. 3543.

[38] Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, p. 6.

[39] A se vedea tabelul cu creditele acordate de FMI în perioada 1993-2013. URL: http://www.imf.org/external/np/fin/tad/extrans1.aspx?memberKey1=672&endDate=2015-03-31

[40] Potrivit unor calcule în baza adiţionării ratelor practicate de LIBOR (London Interbank Offered Rate) şi marjei de risc (sau SPREAD suveran), dobînda pentru credite comerciale de care Moldova ar fi putut beneficia în perioada 1993-1997 ar fi putut varia în jur de 10%.

[41] Întrucît R. Moldova, ca şi alte ţări din regiune, nu se califica pentru statutul de ţară „în curs de dezvoltare” potrivit IDA/DAC (International Development Association), neavînd Produsul Intern Brut suficient de scăzut, după calculele făcute de Banca Mondială la acea vreme (care, potrivit unor experţi, se conducea după nişte date sovietice neactualizate referitor la Produsul Intern Brut pe ţară al RM). Ronnas & Orlova , 2000, p. 11, 48-49.

[42] Idem.

[43] Ponderea datoriei externe raportată la exporturi a crescut de la 17% în 1997 la 30% în 1998. Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, 2006, p. 65.

[44] Despre asistenţa financiară şi tehnică externă pentru RM, a se vedea Valentin Lozovanu, „Asistență externă și dezvoltare. În ce măsură asistența externă a contribuit la dezvoltarea Moldovei?”, plazforma.md (partea 1 şi 2), iunie 2014. URL: https://platzforma.md/asistenta-externa-si-dezvoltare-in-ce-masura-asistenta-externa-a-contribuit-la-dezvoltarea-moldovei-1/; Valentin Lozovanu, Foreign aid and development: Success or failure in promoting Moldova`s development?, Master of Arts thesis in Global Political Economy, University of Kassel, 2014; Iurie Gotişan, „Economia Moldovei şi FMI”, în Guvernare şi Democraţie. Revistă de analiză şi sinteză, ADEPT, 2009, pp. 59-61; Maia Sandu, „Asistenţa externă”, în Priorităţi de guvernare, UNDEF / ADEPT, 2009.

[45] Ronnas & Orlova, 2000, p. 65.

[46] A se vedea, de exemplu, Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, 2006.

[47] A se vedea sintezele a două perspective asupra crizei din Rusia, una favorabilă reformelor liberale: Anders Aslund, How Capitalism Was Built. The Transformation of Central and Eastern Europe, Russia, the Caucasus, and Central Asia, 2nd Edition, Cambridge University Press, 2013, şi alta critică: Jacques Sapir, La Transition russe, vingt ans après, Paris, Ed. Des Syrtes, 2012. Pentru o analiză economică care anticipează premisele crizei din 1998 din Rusia, a se vedea Sergiu Cioclea, „Y a-t-il une vie après la stabilisation russe?”, Conjoncture, Déc. 1997, n° 11, Paribas, p. 1-8.

[48] Ronnas & Orlova , 2000, Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, 2006.

[49] HOTĂRÎRE Nr. 305 din  10.06.1996 privind totalurile privatizării contra bonuri patrimoniale şi sarcinile etapei postprivatizare, Publicat : 04.07.1996 în Monitorul Oficial Nr. 45, art Nr: 382 (modificat: HG511/03.06.99, MO59/10.06.99). URL: http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=296094

[50] Cităm din Raportul Curţii de Conturi din 03.04.1998: „Ministerul Privatizării  şi  Administrării Proprietăţii de Stat,  ca organ  central  al puterii de stat care realizează politica de  stat  în domeniul  deetatizării şi privatizării patrimoniului de stat, a comis în activitatea  sa  încălcări  grave  ale legislaţiei  în  vigoare  privind privatizarea  patrimoniului  de  stat contra bonuri  patrimoniale  (BP), precum şi contra mijloace băneşti. (…) După primul control efectuat asupra activităţii ministerului în anul 1995 situaţia privind legalitatea desfăşurării procesului de privatizare practic  nu  s-a  schimbat, încălcările depistate fiind şi mai grave.” RAPORT[ul] Curţii de Conturi a Republicii Moldova privind rezultatele  controlului efectuat în anul 1997 asupra administrării şi utilizării resurselor materiale şi financiare publice, HOTĂRÎRE Nr. RAP din 03.04.1998. URL: http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=306317

[51] Conform estimărilor Centrului de Găzduire şi Orientare a Persoanelor Fără Adăpost, un număr mare de persoane fără adăpost ajung în această condiţie din motivul fraudelor la care au fost supuşi. Vezi Petru Negură, „De ce homeleşii americani sînt vizibili, iar bomjii moldoveni – nu?” (martie 2015, https://platzforma.md şi blogul Petru Negură) URL: https://platzforma.md/?p=34779

[52] Despre privatizarea gospodăriilor agricole, a se vedea Nora Dudwick, Karin Fock, David Sedik, Land Reform and Farm Restructuring in Transition Countries. The Experience of Bulgaria, Moldova, Azerbaidjan, and Kazakhstan, World Bank Working Paper No. 104, the World Bank, Washington DC, 2007.

[53] Idem, p. 19. Totuşi, odată cu 2000, producţia agricolă creşte treptat.

[54] Între 1995 şi 2001, numărul total de infracţiuni înregistrate variază între 38,409 şi 37,830. Dintre acestea, delapidarea averii proprietarului reprezintă respectiv 26,877 şi 26,906. În 1998, din numărul total de infracţiuni (36,195) 13,393 au fost comise în mun. Chişinău, restul – 22,802 – în judeţe şi celelalte oraşe. Anuarul statistic al RM, 2002, BNS, p. 224. De asemenea, „În anul 1998, colaboratorii Departamentului Control Financiar şi Revizie au efectuat 9506 revizii documentare şi controale operative, cu 2353 mai puţine decît în aceeaşi perioadă a anului 1997. În pofida acestui fapt, suma totală a pagubelor cauzate agenţilor economici şi statului, legate de cheltuieli nelegitime, lipsuri şi delapidãri a constituit 87,4 mln lei, faţă de 36,3 mln lei în 1997 (creştere de 2,4 ori).” (236) Lilia Caraşciuc, „Corupţia în Moldova: Impactul macroeconomic”, în Corupţia. Studii privind diferite aspect ale corupţiei în Republica Moldova, Ed. Arc, Chişinău 2000, p. 236. A se vedea şi Raportul Naţional asupra dezvoltării umane „Coeziunea socială”, UNDP, 1997, p. 36.

[55] Potrivit Liliei Caraşciuc, idem, „evaziunea fiscală în Republica Moldova a crescut de la 4% din venitul bugetului consolidat în 1994 pînă la 30% în anul 1998 şi 22% în 1999. Volumul mediu total al evaziunilor pe un contribuabil a crescut de la 7 mii lei în 1997 (10 mii lei la persoane juridice) pînă la 12 mii lei în 1998 (23 mii lei la persoane juridice) şi 8 mii lei în 1999 (15 mii lei la persoane juridice). Densitatea contravenţiilor în numărul celor supuşi controalelor fiscale a crescut de la 30% în 1994 pînă la 59% în 1999” (p. 236).

[56] Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, p. 47.

[57] Astfel, în baza unei anchete cu agenţii economici din 20 de ţări din Europa centrală şi de est, Moldova deţinea ultimul loc (al 20-lea) conform indicelui de calitate a guvernării („governance index”). Tabel 6.1, EBRD Transition Report 1999, p. 116 (a se vedea şi altele). La fel, percepţia de „capturare a statului” era de 46%, faţă de 15% în Estonia, 17% în Lituania, 27% în România, 41% în Rusia şi 60% (cota maximă) în Azerbaidjan. Idem, grafic 6.3, p. 119.

 

(Pentru a citi urmarea acestui articol, dă click aici.)

 

Imagine de fundal: Pablo Chignard.