[label shape=”” type=””] Viorica Olaru-Cemârtan [/label]
(Continuare – a se vedea prima parte a articolului aici)
În perioada 23-24 iulie 1949, în regiunea Altai au sosit 3 eşaloane cu deportaţi (1172 familii, 4070 persoane) din RSS Moldovenească. Ei au fost repartizaţi în colhozuri, sovhozuri şi la întreprinderile de extragere a aurului. În mare parte, „deportaţii sunt persoane apte de muncă, obişnuite cu lucrul în câmp, fapt care îi mulţumeşte pe conducătorii colhozurilor şi sovhozurilor”. Majoritatea lucrau la strâns grâul sau la cosit fân. Multe familii încadrate în colhozuri şi sovhozuri au primit în folosință câte un teren arabil de 0,1-0,15 ha, pe care erau plantați din timp cartofi, legume, iar 10 familii au primit terenuri a câte 0,02 ha pentru fiecare membru al familiei şi credite pentru cumpărarea vacilor.
Ne vom opri detaliat asupra situaţiei lor, studiind documentele din arhivele ruse. În actele oficiale se arată că în lunile iunie-iulie 1949, în regiunea Altai au sosit deportaţii dașnaci din Armenia[1] şi din Moldova, în total 4 999 familii (19 770 persoane: 5 698 bărbaţi, 6 907 femei, 7 165 copii).
Deportaţii din Moldova erau 1 172 familii (4 070 persoane: 941 bărbaţi, 1 553 femei, 1 576 copii). Predominau copiii şi femeile, deoarece o parte dintre bărbaţi fuseseră duşi în lagăre.
Contingentul respectiv a fost stabilit şi plasat în câmpul muncii în 37 raioane ale regiunii:
a) în colhozuri – 2 354 familii (9 679 persoane: 2 743 bărbaţi, 3 253 femei, 3 683 copii);
b) în sovhozuri – 1 878 familii (7 272 persoane: 2 031 bărbaţi, 2 650 femei, 2 591 copii);
c) în industria silvică – 707 familii (2 642 persoane, 859 bărbaţi, 916 femei, 867 copii);
d) în trustul „Gornoaltaizoloto” – 60 familii (177 persoane: 65 bărbaţi, 88 femei, 24 copii).
Cu privire la condiţiile de muncă, documentul respectiv arată că din numărul total al persoanelor deportate mature, s-au dovedit a fi apte de muncă 11 315 persoane, dintre care munceau zilnic 10 162 persoane, iar 753 erau casnice sau parţial angajate (jumătate de zi sau jumătate de săptămână), din cauza că aveau familii numeroase sau copii minori. În afară de aceştia, în colhozuri şi sovhozuri lucrau 983 adolescenţi până la 16 ani şi 762 deportaţi apţi pentru muncă fizică uşoară. În vara anului 1949, din numărul total al deportaţilor, 12 660 erau angajaţi în câmpul muncii.
Majoritatea deportaţilor, neavând nicio sursă de existență, au cerut să fie încadrați în muncă. Dar autorităţile locale din aşezările speciale arătau că este imposibil să fie angajați toţi deportaţii conform profesiunilor pe care le deţineau. În timp ce agricultorii, constructorii, şoferii, sudorii, tractoriştii, lemnarii ș.a. erau angajaţi uneori conform specialităţilor, intelectualii nu-şi găseau rostul în locurile îndepărtate.
Trebuie să menţionăm că documentele sovietice arată că în unele colonii au fost stabiliţi oameni inapţi de muncă, uneori familii în care nimeni nu era apt de muncă (fiind de vârstă înaintată sau chiar oameni bolnavi psihic). Conducerea acestor aşezări speciale se întreba pentru ce au fost deportaţi aceşti oameni şi cu ce scop, căci oricum ei nu aduc niciun folos în aceste aşezări speciale, trăind pe seama rudelor.
Cu privire la condiţiile de trai, se raporta că 2 223 familii trăiau în apartamente sau case, 1 413 familii – în locuinţe comunale, 1 363 familii – în locuinţe neadaptate pentru iarnă, 113 – în corturi. Această realitate era şi mai apăsătoare dacă luăm în consideraţie faptul că, fiind ridicați vara, mulţi au venit fără haine călduroase, fără obiecte de uz casnic, fără încălţăminte caldă etc. și întâmpinau foarte multe greutăţi.
Dat fiind că aceste aşezări speciale nu erau prevăzute pentru un număr atât de mare de locuitori şi nici nu ajungeau materiale de construcţie ca să fie construite case particulare pentru fiecare familie, foarte mulţi deportaţi au suferit lipsuri şi dificultăţi. Documentul subliniază că nu sunt nici credite disponibile pentru aceste categorii ca să-şi rezolve necesităţile.
Dificilă era aprovizionarea populaţiei deportate cu produse alimentare de primă necesitate. Erau cazuri când 3-8 zile nu se aducea pâine în aşezările respective şi doar câte 500 g primeau cei care lucrau în colhozuri, ceilalți membri ai familiei rămânând fără pâine. Deportații erau nevoiţi să vândă lucrurile aduse de acasă şi să cumpere alimente de la populaţia locală.
Autorităţile locale raportau că deportaţii scriu nenumărate scrisori către organele MVD locale şi unionale, cerând explicaţii la întrebarea dacă li se va plăti pentru averea mobilă şi imobilă care a rămas la baştină, iar specialiştii în diferite domenii scriau cereri ca să fie angajaţi conform competenţei lor profesionale. Astfel, deportaţii, încadraţi în sistemul economic sovietic, erau impuşi să colaboreze cu organele sovietice locale. Se luau măsuri de recrutare în agentură şi poliţie secretă. Conform raportului analizat, „deocamdată nimeni nu a fost racolat, dar se duce lucru de verificare a câtorva persoane, în vederea implicării lor ulterioare în această direcţie”.
Se ducea munca ideologică printre deportaţi, li se explicau restricțiile la care erau supuși, aşa cum arată această scrisoare: „Subsemnata, colonistul special Iurovskaia Stepanida Ivanovna, locuitoare în localitatea Usti-Pristanski, regiunea Altai, am fost informată că am dreptul să locuiesc în raza regiunii Altai, iar în scop de serviciu am dreptul să călătoresc pe teritoriul întregii ţări. În afară de aceasta, mi s-a explicat că voi fi lipsită de acest drept dacă nu voi munci în folosul comunităţii, dacă voi încălca regimul şi ordinea obştească în aşezarea specială. Pentru fugă sau plecare neautorizată de la locul de trai voi fi trasă la răspundere penală, conform alin. 1 al articolului 82 al CP al RSFSR”.
Pentru a depăşi greutăţile şi a reveni la baştină, deseori oamenii săvârşeau acţiuni mai puţin obişnuite. Spre exemplu, cetăţeanul rus Vorotânţev Alexandr Ivanovici, din raionul Usti-Pristanski, regiunea Altai, se plângea că Iurovskaia Stepanida Ivanovna s-a căsătorit cu el, iar după ce a primit permis de plecare în RSSM, pe numele nou de familie (Vorotânţev), i-a spus că pleacă în ţara sa. Acest pretins soţ le scria organelor de resort din Taraclia să nu o primească înapoi cu traiul pe soţia lui.
Din cauza lipsurilor, oamenii erau nevoiți să fure sau să amăgească. Margareta Cemârtan-Spânu, atât în cartea de amintiri, cât şi în interviurile oferite, povesteşte că familia sa murea de foame. „Şi într-o noapte, parcă văd şi acuma, o rusoaică bate la fereastră, împreună cu alte 8 femei, şi-l strigă pe tata spunându-i să meargă după grâu, căci paznicul s-a îmbătat. Bunica nu vroia să-l lase, era foarte creştină şi-a spus: mai bine murim de foame, nu te duce c-o să te împuşte. Iar el a spus: aşa ori altfel vom pieri de foame. Şi a plecat. Şi deoarece era cam şchiop de-un picior, dacă o fi adus vreo 15 kg de grâu. A doua zi dimineaţă i-au arestat pe toţi. Nu l-au miluit şi i-au dat 10 ani de închisoare”. Mărturia este confirmată de dosarul secret, în care este dovada documentară că „Spânu Nicolae Grigorievici, născut în 1913, într-adevăr a fost condamnat în anul 1953 la 10 ani de muncă silnică pentru furt din averea colhozului”. Astfel, bătrâna Sofia Spânu a rămas fără de fiu şi nepoată, de una singură în aşezarea specială, deoarece copila minoră a fost trimisă la orfelinat. Fiind în etate, bolnavă, neajutorată, abia de se descurca, trăind din mila creştinilor. Deşi autorităţile sovietice erau la curent că ea suferă de emfizem pulmonar, scleroză a cordului, deformarea cutiei toracice şi că nu este aptă de muncă, totuși foarte greu au acceptat revenirea ei la baştină.
În unul dintre lagărele din regiunea Habarovsk, la 2 august 1949, au fost aduse 946 de persoane: 279 bărbaţi, 432 femei şi 235 copii. După o dezinfecție, oamenii au fost cazați în barăci şi au fost puși să muncească la extragerea aurului. Erau hrăniți cu o rație de 5 ruble pe zi de fiecare.
În trustul silvic Taişet erau, la fel, condiţii mizere de trai, şi dintr-o adresare către conducerea de la Moscova din partea autorităţilor locale aflăm că nu s-au luat măsurile necesare de pregătire a localurilor pentru iarnă, deportaţii locuind în depozite.
În RASS Bureato-Mongolă, cei 2 665 de deportaţi au fost aduşi în două grupuri – la 26 şi la 31 iulie 1949. Din aceştia, 1 043 erau copii, femei adulte – 1 004 şi bărbaţi adulţi – 618. O dată în plus, observăm cât de mult au avut de suferit copiii în aceste tragice evenimente. Au fost cazaţi în barăci de vară, iar pentru iarnă nu erau pregătite niciun fel de locuinţe. Toţi cei apţi de muncă au fost încadraţi în industria silvică şi s-a încercat plasarea a 18 persoane invalide în case de invalizi sau de bătrâni, însă fără niciun rezultat.
Mărturia familiei Jomir Mihail şi Maria, din oraşul Călăraşi, care a fost deportată în regiunea Kurgan, raionul Dalmatov, satul Makarenko, ne pune la dispoziţie un element al practicii şi ideologiei sovietice în aceste împrejurări şi anume: „acolo ne-a întâlnit tineretul cu cântece, cu armonică…”, adică se încerca să se confere acestei tragedii (pentru deportaţi) o aparenţă pretins atrativă. Deşi autorităţile se comportau cu ei precum cu nişte duşmani ai poporului, „oamenii de rând ne-au părut tare buni”,ne spun supravieţuitorii Jomir. „Noi am trăit în casele celor care au fost, la rândul lor, deportaţi în ’39-’40. Am trăit acolo 8 ani şi 4 luni. Eu, Mihail Jomir, am lucrat în colhoz, în perioada iulie 1949 – iunie 1957, ca muncitor de rând. Acolo am depus toate puterile, am muncit şi am scăpat copiii”.
Familia Ciobanu Leon şi Ecaterina, cu patru copii mici, a fost deportată în regiunea Kurgan, raionul Dalmatovo, satul Tamakov. Ştefan Ciobanu ne povesteşte: „Am mers vreo două săptămâni şi am ajuns la Dalmatovo. Acolo am fost cazaţi la o femeie singură, Serafima, care ne-a dat o cameră în care era un cuptor rusesc. În acea cameră am stat noi – 6 suflete. Medicul înainte de aceasta ne-a controlat în cap, s-a uitat dacă nu suntem vătămaţi. Şi iată aşa s-a început noua noastră viaţă. Ţin minte joaca cu fratele de un an, Valentin, pe sub masă, ţin minte moartea lui, a murit acolo de dizenterie. Numai o iarnă am stat la Serafima. Tata a lucrat la fierăria de pe marginea râpei; o dată, de două ori pe săptămână îi dădeau câteva kilograme de făină. După un an, am locuit în altă parte, împreună cu alte trei familii. Mama a făcut acolo un cuptor moldovenesc. Tata s-a dus la cursuri de tractorist şi a lucrat la arat, la SMT, unde primea salariu. Până în 1953 am dus o foamete grozavă: mama punea în pâine şi tărâţă, şi cartofi fierţi, ca să fie mai consistent. Mama când frământa, eu luam câte un boţ şi făceam câte o turtă, o coceam la jăratic şi ronţăiam. Mâncam şi cartofi degeraţi, căci erau dulci. Mama lucra la grădină – creştea legume (martor Ştefan Ciobanu, Călăraşi, 6 ani în momentul deportării).
Teodosia Cosmin, deportată cu mama şi 2 surori în Iacutia, adaugă la acest tablou o nouă latură, călătoria extrem de grea şi lungă până în locul deportării, cu destinaţie deseori incertă pentru deportaţii înşişi: „Noi am mers o lună de zile până am ajuns în taiga, la staţia Bol’shoi Never, unde am stat 48 ore pe peronul gării, în ploaia care cernea, după care ne-au încărcat în maşini, foarte multe familii, şi ne-au dus mai departe. De la staţia Bol’shoi Never, am fost duşi în taiga, cazaţi în barăci de lemn, în care erau nare – paturi cu două etaje, făcute din topor. Fiecărei familii i se dădea câte o nară. Şi în aceste condiţii am stat o lună de zile, până când ei au împărţit care şi unde să fie dus, care la tăiat pădure, care în colhozuri, care în oraş. După o lună, ne-au încărcat iarăşi în vagoane pentru vite şi ne spunea unde vom coborî. Noi (familiile din Bubuleşti, Trifăleşti şi alte sate, oameni printre care erau şi patru copii deportaţi fără părinţi) trebuia să coborâm la staţia Şomanovsk, în Iacutia. Dar am nimerit noi în regiunea Amursk, la staţia Sredne Belaya. Ne-au coborât şi ne-au zis că noi trebuie să mergem în colhoz. Mama, când a auzit că pe noi ne-au repartizat în colhoz, ea, deja ştiind că aceasta e ceva neomenesc, a spus: «Măi oameni buni, câţi suntem aici, mai bine murim, pe loc, decât să ne ducă în colhoz!» Şi era un băiat care cunoştea rusa şi a tradus soldaţilor că mai bine să ne împuşte aici, pentru că noi în colhoz nu ne ducem. Dar, probabil, şi în acest convoi erau oameni cu suflet şi ne-au propus să mergem atunci în sovhoz. Noi consideram că sovhozul nu e atât de rău ca colhozul şi maturii au fost de-acord. Ne-au urcat în maşini, ne-au dus în cătunul patru. Acolo, şeful nu se aştepta să primească oameni, nu avea unde să ne cazeze şi ne-a dat voie să stăm într-un vagon.
Trei ani am lucrat acolo. Primul an a fost foarte greu. Eram în încălţăminte subţire, uzată, era tare frig, încât iarna se lipea talpa piciorului de încălţăminte. Cartofii îngheţau în casă. Era foame mare. Mâncam numai ceea ce adunam noi, copiii, din câmp, după ce se strângea roada. După trei ani de stepă, ne-au mutat în oraşul Blagoveshchensk [Благовещенск], la construcţii, la săpat pământ, acolo pământul îngheţa până la o adâncime de 3 metri. Tot acest oraş e săpat de aceşti oameni deportaţi. Am dus-o foarte greu. În câteva cuvinte e greu să redai” (martoră Teodosia Cosmin, Bubuleşti, Floreşti, avea 6 ani la momentul deportării).
Soţii Larisa şi Ion Stanchevici, care s-au întâlnit şi s-au căsătorit în Siberia, ne-au mărturisit experienţa lor. „Am fost dusă în lagăr şi am muncit acolo. Ne-au ales la lucru: familiile cu copii mai mari – la construcţii, iar cei cu copii mici – la colhoz. Noi am fost repartizaţi la construcţii în oraşul Blagoveshchensk, regiunea Amur” (martoră Larisa Stanchevici, Gura Camenca, 16 ani în momentul deportării). Iar în cazul lui Ion Stanchevici, „mama era bătrână, avea peste 50 ani, fratele era mai mic, dar ne-au luat la construcţie tot acolo, în Blagoveshchensk, la graniţa cu China. Acolo 10 ani de zile am lucrat. Să vă spun ce lucram eu când ea a născut – eu lucram la 10 metri adâncime în apă. Când ieşeam din apă, 50 grade de ger; eram îngheţat, nu mă puteam întoarce, ea mă hrănea. Aşa lucru greu am avut. Ne-am băgat capul ca să pot să susţin familia, pentru că dacă aveam copil, gata, trebuie să caut de el, să am cu ce-l hrăni, să am cu ce-l îmbrăca.”
„Când ne-o dus acolo, bani nu aveam, făină nu aveam şi fierbeam popuşoi, grăunţe. Mâncam păpuşoi din Moldova. Mă sculam la ora trei sau de cu seara puneam popuşoi cu apă şi sare, ei erau uscaţi, fierbeau mult timp şi mâncam – un an de zile aşa am trăit. Pâine cumpăram câte una, dar nu-mi ajungea. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns azi. M-am întors acasă peste 10 ani, dar în Floreşti nu m-au primit. „Eşti comunist?”, m-au întrebat. „Nu, atunci du-te de unde ai venit, dacă nu eşti comunist.” Nu puteam să mă aranjez la lucru nicăieri. Şi m-am aranjat la Bălţi, mi-am făcut iar casă, casa părintească nu mi-au mai întors-o şi-am făcut gospodăria din nou” (martor Ion Stanchevici, Floreşti, 19 ani în momentul deportării).
Margareta Cemârtan şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în deportare, amintirea căreia îi revine şi astăzi ca un coşmar: „Fratele a fost închis într-o colonie în Celiabinsk, deoarece a încercat să se întoarcă acasă, în Moldova. Şi pe mine m-au luat la orfelinat, în raionul Zverinogolovsk, îi ziceam Zverinca (sălbăticie). Am nimerit într-o turmă de copii sălbatici, lepădaţi de părinţii ruşi, dar erau şi doi copii din Bălţi, ei tot erau orfani de mamă. Cum să trăieşti, lor nu le păsa. Ceea ce dădeau de mâncare, educatorii duceau acasă, căci era foarte greu şi la ruşi, era încă foame mare. Am stat trei ani la orfelinat şi patru ani în cătunul Orlovca, raionul Kosulina, lângă Dolgovka. Tata a rezistat în lagăr şi ne-am văzut când a pierit Stalin, i s-a dat drumul, dar nu acasă. Acasă nu ne-au primit în sat, au spus că nu este voie. Bunica avea două fete şi ele au luat-o la dânsa. Ea încă în Siberia se ruga ca măcar trei zile să trăiască în Moldova, să moară şi să fie îngropată creştineşte. Şi aşa a şi fost, numai că a mai trăit nu trei zile, ci trei luni, şi a murit pe prispa casei ei, unde era policlinica şi unde nu-i permiteau să intre, dădeau cu piciorul şi ziceau: du-te acolo la fete, nu ai ce căuta aici, nu-i casa ta” (martoră Margareta Spânu, Mihăileni, Râşcani, avea 6 ani în momentul deportării).
C) Soarta celor care au scăpat în 1949 de deportare, dar care au fost urmăriţi şi persecutaţi ulterior, fiind trimişi în lagăre.
Din mărturia lui Ştefan Ciobanu din satul Căbăieşti, raionul Călăraşi aflăm că „bătrânul bunel a fost considerat chiabur şi colaboraţionist cu fasciştii, învinuit că a dat ajutor în timpul războiului. Deoarece nu a fost deportat în 1949 din cauză că nu a fost găsit acasă, el era urmărit drastic în anii ce-au urmat. Şi în Călăraşi l-au prins şi l-au judecat, dându-i 25 ani. Eu mă întreb: dacă el era colaboraţionist cu fasciştii, cum a trăit el liber timp de 6 ani (din 1944-1950), cu oamenii din sat, fără să se ascundă. Acesta a fost doar un pretext, ca să-l supună represaliilor. În 1950 l-au prins, în 1951 l-au judecat şi l-au trimis la canalul Volga-Don. În 1953, când a murit Stalin, au fost mulţi amnistiaţi. Bunelul a fost şi el amnistiat. Când l-au întrebat unde îi este familia, el a spus de noi şi aşa el a fost trimis la noi. Astfel, bunelul a stat cu noi, în regiunea Kurgan, raionul Dalmatovo, satul Tamakov” (martor Ştefan Ciobanu, Călăraşi, avea 6 ani în momentul deportării).
Mărturiile de mai sus aparțin doar câtorva dintre nenumăraţii oameni ai satului ale căror figuri „se contopesc într-o unică imagine”, pe care, parafrazând, aş numi-o „cuminţenia pământului”. Constantin Bobeică evidenţiază aspectul moral-spiritual al dramei deportaţilor: „Copiii, florile vieţii şi ale iubirii, deveneau încă un prilej de suferinţă pentru părinţi. Fiind absoluta majoritate a lor credincioşi, deportaţii nu-şi puteau creştina copii. Şi ei, alături de maturi şi bătrâni, au plătit un greu tribut pământului siberian. Una dintre probleme era avitaminoza, de care sufeream cu toţii, şi copiii, şi adulţii. Dar mai groaznică era avitaminoza spirituală. Smulşi din spaţiul etnogenic primar, nu-l mai puteau reconstitui nici maturii, ce să mai zicem de copii?!… Mi-amintesc de Crăciun, de Anul Nou… Îndemnaţi de părinţi, ei totuşi se porneau cu Colinda, Pluguşorul… Un alt aspect al dramei deportaţilor: lipsa unui ideal uman, politic, social. Gândurile lor erau îndreptate spre baştină, casă, ca un izvor al belşugului, bunăstării şi relativei libertăţi. Ceea ce simţeau ei zilnic era dezrădăcinare, înstrăinare, cazna morală a înjosirii şi umilirii”.
Câteva concluzii
Lăsându-şi gospodăriile moştenite din tată-n fiu, deportaţii au fost supuşi unui tratament dur atât pe drum, cât şi în localităţile unde au fost distribuiţi: în regiunile Kurgan, Tiumen, Irkutsk, în ţinutul Altai.
Viaţa deportaţilor a fost foarte grea şi cu multe lipsuri. Coloniile speciale, de regulă, erau construite în locuri aproape nepopulate, în taigaua de nepătruns ori în locuri mlăştinoase. Doar o mică parte din deportaţi a avut condiţii satisfăcătoare de trai, marea majoritate însă a îndurat foame şi a locuit în barăci, de regulă mai multe familii într-o încăpere, în frig şi condiţii antisanitare. Dintr-un raport al NKVD cu privire la activitatea de muncă şi gospodărească a coloniștilor speciali din ţinutul Krasnoiarsk aflăm că în colhozul „Stahanoveţ” spaţiul locativ ocupat de deportaţi era de 1,5-2 mp de persoană; în raionul Bogotolsk deportaţii erau cazaţi în barăci atât de înghesuit, încât, în loc de paturi, au fost construite laviţe, încăperile fiind murdare şi nereparate, şi ca urmare, se înregistrau cazuri de îmbolnăvire. În anul 1949, în localitatea Erbas, regiunea Tobolsk, într-o baracă de 130 mp şi în localul şcolii de 90 mp au fost cazaţi 197 de oameni, fiecărei persoane revenindu-i câte 1,1 mp de spaţiu locativ. În sectorul de pădure Lebedevka, regiunea Tiumen, într-o baracă de 98 mp au fost cazate 28 de familii (75 de persoane), fiecărei persoane revenindu-i câte 1,3 mp de spaţiu locativ. În majoritatea cazurilor, în barăci nu erau paturi, mese sau scaune, şi deportaţii dormeau pe podea.
Pentru a se deplasa dintr-o localitate în alta, deportaţii erau obligaţi să obţină permisiune de la comenduirile speciale ale NKVD şi să se prezinte o dată sau de două ori pe lună la aceleaşi comenduiri pentru a se înregistra.
Prima obligaţie a deportaţilor a fost munca. Ei erau obligaţi să lucreze la întreprinderi forestiere, piscicole, de construcţii, miniere, în colhozuri, sovhozuri etc. De exemplu, 1 172 de familii (4 070 de persoane) care au sosit în zilele de 23-24 iulie 1949 în regiunea Altai au fost repartizate la muncă în modul următor: în colhozuri – 596 familii, în sovhozuri – 516 familii şi în trustul de extracţie a aurului „Gornoaltaizoloto” – 60 familii.
Deşi locuiau în condiţii de lagăr, deportaţii aveau o atitudine foarte conştiincioasă faţă de muncă şi foarte mulţi dintre ei au fost distinşi şi recompensaţi de guvernul URSS, sindicatele de ramură, direcţiile organizaţiilor unde au lucrat, cu medalii, diplome, cadouri etc. „pentru rezultate înalte în muncă”. Multe dintre diplomele primite de deportaţi se află în Arhiva Naţională a Republicii Moldova în sutele de dosare cu cererile deportaţilor de a se întoarce la baştină, adresate în anii ’50 Consiliului de Miniştri al RSSM.
Începând cu anii 1989-1992, în presa din Moldova au fost publicate sute de mărturii ale deportaţilor privitor la viaţa lor din surghiun. Fiecare confirmă faptul că deportaţii în Siberia s-au pomenit lipsiţi de cele mai elementare condiţii de trai, iar foametea, frigul şi bolile au curmat viaţa a mii de oameni.
Deportările din RSSM pot fi înţelese din mai multe perspective: drept elemente ale „subsistemului fricii”, instituit în anii stalinismului în URSS, drept componente ale politicii de deznaţionalizare a românilor de la est de Prut, drept metodă de depopulare a Basarabiei, drept metodă de luptă împotriva „duşmanilor poporului” etc. Considerăm represaliile sovietice ca având şi un caracter puternic discriminatoriu, îndreptat împotriva unor mari colectivităţi care se afirmau ca “elemente antisovietice”, indiferent de etnie, confesiune, vârstă, sex etc.
Oricât de paradoxal ar părea, represaliile sunt și un indiciu al caracterului slab al puterii sovietice, deoarece numai aşa ea se putea menţine. „Idealul” spre care se tindea era considerat suprem şi pentru realizarea lui nu conta soarta unui om aparte sau a unui grup de oameni.
[1] Deportaţii daşnaci – 3 848 familii (15 700 persoane: 4757 bărbaţi, 5354 femei, 5589 copii). Dașnac – adept al partidului de stânga naționalist armean Dashnaktsutyun, creat în 1890 și activ și azi, atât în Armenia, cât și în diaspora armeană.
Sursă imagine.
