Egalitatea de gen nu a părut nicicând a fi mai aproape. Pare atât de aproape încât e aproape reconfortant: nu mai trebuie să luptăm pentru ea, să o chestionăm. Suntem libere și atât. Pentru că merit(ăm).
Discursul mainstream de astăzi ne spune că ne bucurăm de o libertate sexuală inimaginabilă până acum, echivalentă a emancipării feminine și a reușitei egalității de gen. În schimb, conform Natashei Walters, acest discurs este, de fapt, bazat pe conceptul hipersexualizării identității feminine ca fundament al societății consumeriste și al reproducerii raportului de dominație patriarhală. Femeia-obiect vinde. Nu doar obiecte, ci și aspirații, necesități, valori, identități, comportamente. Mass-media și artele audio-vizuale vor fi primele care să reprezinte și elogieze această proaspăt descoperită identitate. „Liberalizarea abordată cu cea mai multă bucurie este cea sexuală, femeia fiind cea care tinde să adopte schimbarea cel mai rapid, generându-se un adjectiv, cel de eliberată, care este asimilat femeii moderne”[1].
Modernitatea este, așadar, condiționată de îmbrățișarea acestui discurs. Însă în ce măsură putem afirma că împuternicirea femeii constă cu adevărat în sexualizarea ei? Reprezintă acest discurs al hipersexualizării o fomă veridică de împuternicire și eliberare a femeii sau doar un mijloc de reîntărire a patriarhatului prin iluzia libertății pe care o oferă?
De la produse de înfrumusețare la curente artistice, la discursuri de construcție identitară de gen, la formele de interacțiune socială, toate manifestările socio-culturale își bazează succesul pe strategii de marketing. Publicitatea a devenit așadar un mod de viață, o parte integrantă din identitatea noastră, atât individuală, cât și socială. Iar mijlocul suprem și cel mai rentabil de a vinde este sexualitatea feminină ca bun de consum în sine. Femeia devine astfel un element central al societății consumeriste, însă nu ca agent creator, ci ca trofeu, ca obiect inamovibil și suprem al plăcerii masculine – eterna slăbiciune spre exploatare. Supremația hipersexualizării si hegemonia cultului sexualității feminine devin astfel discurs al forței consumeriste, care promite emanciparea femeii și gratificarea dorințelor bărbatului. Însă emanciparea promisă este pusă, în cazul femeilor, doar sub zodia seducției, a sexualității ca mijloc de reușită, ca ideal de a fi, care merită, prin urmare, orice sacrificiu. Obsesia plenitudinii sexuale feminine ca condiție esențială a emancipării sale nu face decât să o limiteze pe aceasta în realizarea sa ca personalitate umană complexă și ca agent creator.[2]
Alegerea conștientă (agency) personală a femeii există, prin urmare, doar în cadrul acestei identități hegemonice impuse – arareori în afara ei. Discursul împuternicirii feminine prin abordarea noii identități emancipatoare hipersexualizate incită femeile să fie „stăpâne pe propria lor situație, dar niciodată să o chestioneze”[3]. Politica seducției este, așadar, „unul dintre mijloacele societății de a perpetua dominația sexuală masculină, cu prețul pasivității femeii”[4], creând cele două poluri identitare: femeia-obiect al dorinței versus bărbatul-subiect, agent creator.
Unul dintre principalele efecte ale masificării culturii îl reprezintă procesul de uniformizare și de alienare a indivizilor nealiniați la discursul mainstream.[5] Obiectificarea femeii, reducerea ei constantă la statut de obiect sexual – plăcere și trofeu pentru bărbat – îi împiedică acesteia afirmarea și dezvoltarea pe alte planuri. Sexualitatea devine principala sursă de „personalitate” feminină și cea mai sigură formă de recunoaștere pentru aceasta, principala axă în constituirea identității sociale feminine. Frumusețea este un caracter de masă anunțat sub principiul egalității de șanse și al democratizării – a fi frumoasă este un bun accesibil tuturor, gratie consumerismului, și este reprezentarea ideală a figurii feminine emancipate. A fi frumoasă are, în societatea actuală, conotația unei virtuți morale – primul și cel mai important pas spre „regăsirea” de sine. Însă în lipsa chestionării, sinele rămâne un produs al influenței sociale, iar această regăsire va rămâne, cel mai probabil, în cadrul acestui mecanism social identitar, o „îndrumare” atentă spre ceea ce trebuie să fie sinele feminin.
Obiectificarea femeii, deși se manifestă azi sub noi înfățișări, rămâne un produs aproape clasic al patriarhatului. De la „zeificarea” frumuseții feminine, între simbol al purității divine (simbolul Fecioarei) și pilon-sursă al ispitei (simbolul seducătoarei, al Evei), evoluția metamorfică a patriarhatului reinventează frumusețea sub simbolul izbândei egalității de gen, păstrând totodată neschimbate elementele sale de bază ce îi reîntăresc și reproduc raporturile de dominație specifice. Femeia rămâne prinsă între două condiții identitare contradictorii: 1) femeia care, în raport cu bărbatul, este redusă la „obiect erotic, stimul și satisfacție a dorinței, garanția stabilității bărbatului, premiu pentru eforturile sale, expresia virilității sale”[6] și 2) femeia ca rol social familial, prin urmare castă, sacră, întruchipând puritatea și frumusețea creației. Cu alte cuvinte, hipersexualitatea-trofeu și disponibilitatea pasivă a femeii versus frumusețea ca simbol al purității și al maternității. Frumusețea este, așadar, creată ca atribut specific feminin: „Femeia este (frumoasă), în timp ce bărbatul este pe cale de a fi. Din cauza asta, bărbatul are nevoie să câștige frumusețea prin fapte și idei, în timp ce femeia se odihnește în propria frumusețe, adâncită în propria complacere de sine”[7]. Atractivitatea femeii reprezintă binecuvântarea supremă grație căreia este absolvită de „corvoada” unui statut activ, creator: „Nu e capabilă să creeze frumusețea, dar o întrupează”[8].
Ajungem astfel la concluzia că frumusețea și hipersexualizarea servesc drept mijloc de reîntărire a pasivității feminine. Bărbatul este creatorul, agentul activ, naratorul și purtătorul privirii și al dorinței, iar femeia este muza, bibeloul, suportul și receptorul privirii masculine (male gaze, vezi Laura Mulvey). Sub modelul anihilării simbolice, femeia acceptă limitarea prin mult-cântatul ei spirit de sacrificiu, oferindu-i-se în schimb iluzia puterii frumuseții fizice: „Imaginea Frumoasei este emblema și primul recurs al seducției publicitare, […] reprezentând, de asemenea, și o formă de privire masculină care, deși dăunează, apare în continuare ca fiind dominantă, în sensul în care noi, femeile, intuim că putem influența bărbații cu atractivitatea noastră”[9].
Conform Lisei Steele, reprezentarea identității feminine ca hipersexualizată nu este singura problemă, ci și „sexismul dominant din cadrul celorlalte medii de comunicare. Acest sexism, fiind cotidian, produce un efect de suprasaturație care îl face și mai periculos, tocmai pentru că ne-am obișnuit cu el și aproape că nici nu îl mai percepem”[10]. Hipersexualizarea femeii devine astfel naturalizată, o constantă în cadrul discursului predeterminismului biologic al diferențelor de gen (de altfel, discurs puternic legitimator al sexismului).
Mijloace principale de reproducere și întărire a acestei reprezentări feminine și a cultului frumuseții, arta vizuală și cinematografia își impun forța impresionantă asupra imaginarului nostru pentru a ne clădi percepțiile, idealurile și identitatea de gen. Folosindu-se de puternicul prestigiu al artei drept factor legitimator, societatea consumeristă a reușit să își impună cu brio propriile valori și să le transforme în idealuri demne de urmat. „Cinematografia nu doar construiește Femeia ca obiect al privirii, ci construiește și maniera în care trebuie să fie ea privită, […] creând astfel o lume pe măsura dorinței (sexuale)[11]”. Arta cinematografică joacă un rol important în definirea identităților sexuale ale culturii de masă, reprezentând femeia ca obiect-sursă de plăcere (de exemplu, Marilyn Monroe ca icoană a sexualității, simbol absolut al metamorfozei audio-vizuale a patriarhatului).
Femeia devine astfel Muza preaslăvită, cea care inspiră creatorul prin frumusețea ei. „Un mod inteligent de a reduce la tăcere femeile a fost ridicarea acestora la înălțime, ele transformându-se în obiect de cult și de adorație. Ființa preaslăvită nu vorbește”[12]. Bărbatul este creatorul mesajului, iar femeia (și aici, Femeia Erotică) doar vehiculul de transmitere al acestuia. Mistificarea identității feminine și transformarea ei în Muză a servit, de-a lungul multor secole, drept scurtătură pentru recunoașterea și aprecierea curentelor artistice, în ciuda caracterului revoluționar sau filozofic pe care acestea le pretindeau: ”Radicalismul lor dispărea în fața așa numitei chestiuni feminine. […] Cel mai probabil, artiștii suprarealiști credeau că, transformând femeile în obiecte frumoase și în muze, contribuie la recunoașterea lor publică. Nimic mai adevărat. Ceea ce au reușit a fost excitarea însetatei imaginații masculine prin metamorfoza de caracter vădit erotic, cu care au deteriorat, din înăuntru înspre afară, corpul și mintea reprezentantelor sexului feminin[13]”. Arta s-a transformat pentru a adopta ceea ce am putea numi marketingul artistic erotic. „Chiar dacă multe dintre operele de artă transmit o aparență suavă și senzuală, nu putem ignora scopul principal al acestora: a echivala Obiectul și Femeia. Femeile cu conștiința de a fi ne simțim astfel direct insinuate, căci în aceste opere chipul și corpul nostru a fost în asemenea mod metamorfozat încât sexualitatea noastră se transformă în singura noastră carte de vizită”[14].
Industria cinematografică, în întruchiparea ei absolută hollywoodiană, cunoscută drept „mașina de vise”, este un element contemporan de bază pentru construcția identităților de gen patriarhale, hipersexualizarea și obiectificarea femeii fiind arma principală pentru asigurarea propriului succes. Nicicând emanciparea femeii nu a fost mai vizibilă, mai seducătoare, mai impresionantă și mai înșelătoare decât în cadrul artei cinematografice – dovadă a puternicii influențe asupra imaginarului nostru. Afirmarea femeii în cinematografie, pe cât de elogiată, rămâne în mare parte redusă în cadrul limitelor deja stabilite ale obiectificării acesteia și ale profitului de pe urma sexualizării ei.
Ca mecanisme audio-vizuale de reîntărire a raporturilor de dominație patriarhală, regăsim reprezentarea personajelor cinematografice feminine mai totdeauna în legătură cu un personaj masculin și arareori reprezentate de sine stătătoare. Portretul acestora va trimite în general la o figură seducătoare, pasivă și dramatică, făcând astfel apel la identificarea spectatoarelor cu propria lor experiență de viață. Întrebarea rămâne: identificarea spectatoarei cu profilul pasiv al personajului feminin are ca scop identificarea acesteia cu povestea personajului sau naturalizarea, și automat interiorizarea, identității feminine impuse?[15]
Avântul acestui întreg univers audio-vizual al contemporaneității, mass-mediei și curentelor artistice, ne prezintă femeia ca fiind mai liberă ca oricând – și în multe aspecte, viața femeii s-a schimbat considerabil în bine în raport cu secolele trecute. Dar nu putem să nu luăm în considerare imaginea hipersexualizată a acesteia în mass-media și modul în care această reprezentare o influențează. Deși elogiat ca dovadă a emancipării și a libertății sexuale de care se bucură femeia, accentul pus pe hipersexualizare nu face decât să îi reîntărească eternul statut impus de obiect. Schimbarea în acest caz nu este decât una de suprafață, care nu reușește să chestioneze cauzele reale ale obiectificării femeii, ci mai degrabă le reproduce pentru a-și avansa propriile interese.
REFERINȚE.
[1] Isabel de la Torre, M. Ortega, J.Sebastian, El trazo y la palabra. Humorismo grafico y estereotipos sociales de mujeres, ” Las mujeres en la opinion publica”, Inst. Univ. De Estudios de la Mujer, 1995, p. 35.
[2] Aurelia Capmany, El comportamiento amoroso de la mujer, Barcelona, 1977, p. 8-12.
[3] G. Duby, M. Perrot, Historia de las mujeres, Luisa Passerini, Sociedad de consumo y cultura de masas, ed. Taurus Minor, vol. Siglo XX, p. 422.
[4] Hayes Trudy, The Politics of Seduction, en V.V.A.A, A Dozen Lips, Dublin, Attic Press, 1994, p. 117-139.
[5] G. Duby, M. Perrot, op.cit., p. 546.
[6] Aurelia Capmany, op. cit., p. 66.
[7] G. Duby, M. Perrot, op.cit., p. 108.
[8] Idem., p. 326.
[9] Ibidem, p. 118.
[10] Raquel Osborne, La construccion sexual de la realidad, Ediciones Catedra, Madrid, Univ. Valencia, Instituto de la Mujer,1993, p. 221.
[11] Isabel de la Torre, M. Ortega, J.Sebastian, op. cit., p. 99.
[12] M.J. Pascu, M.R. Garcia-Doncel, Gl. Espigado, Mujer y deseo, Univ. De Cadiz, 2004.
[13] Juncal Caballero, Mujer y surrealismo: conciencia de cuerpo, Univ. Jaume, p. 74-80.
[14] Idem, p. 74.
[15] G. Duby, M. Perrot, op.cit, p. 420.
Articol preluat de pe Gazeta de Artă Politică cu acordul autoarei.
Imagine de fundal: Alexandra Horghidan, Fără titlu, 2014.
Textul in cauza reprezinta o mostra a nemultamirii ontologice in care traieste omul (indiferent de sex): intotdeauna va fi la indemina o antinomie care ne va da posibilitatea sa spunem – suntem nedreptatiti.
Prezinta un interes structurarea argumentelor, dar pentru o astfel de analiza este nevoie de efort. Am sa remarc doar citeva lucruri principiale.
1. Desi nu pomeneste la direct, iar termenii utilizati au infatisare alegorica, autorul sugereaza subtil dar increzut ca in spatele atit al consumerismului cit si al hipersexualizarii, respectiv al patriarhatului s-ar afla o vointa. Un fel de mastermind care determina starea de lucruri.
2. Cu toate ca are aparenta de lucrare dezinteresata etic, textul transmite concluzii morale evidente – „starea de lucruri nu e buna, femeia este obiect”.
3. Este remarcabil elitismul care emana din insiruirea argumentelor. Opozitia femei constiente vs cele „amagite” reprezentind justificarea axiologica a demersului. Citat: „Femeile cu conștiința de a fi ne simțim astfel direct insinuate, căci în aceste opere chipul și corpul nostru a fost în asemenea mod metamorfozat încât sexualitatea noastră se transformă în singura noastră carte de vizită”.
De ce aceste femei „cu constiinta” nu ar urma exemplul caravanei care merge desi ciinii latra? Ce le determina sa se simta „insinuate direct”, or ele prin actul intelegerii deja s-au situat „in afara binelui si raului”?
Sa ne imaginam pe o clipa ca scopul e atins toate femeile sunt „cu constiinta”, in conseinta dispare insinuarea, de unde sa mai extragi senzatia ametitoare de a fi „mai cu constiinta” si care ar fi sursa „efortului iluminator” (ca sa nu-i zic lupta impotriva insinuarii)?!
Sunt de acord cu Dv., Iiurie. Aş duce analiza un pic mai departe de simpla „revoltă împotriva nedreptăţii, inegalităţii”. Autoarea (în realitate un discurs feminist radical la care aceasta subscrie) depăşeşte cu mult aceasta etapă. Deus-ul ex machina care e sursa acestor nedreptăţi este gândirea masculină, adică bărbaţii, care reuşesc de după paravanul pieţii să perpetueze starea de dependenţă a femeii. Femeii în schimb îi este atribuit rolul de victimă perpetuă, chiar şi după revoluţia emancipării care s-a produs. Ăsta e un discurs feminist clasic care nu poate renunţa la binoamele putere-bărbat şi aservire-femeie chiar dacă condiţiile social-juridice s-au schimbat. Pentru ca discursul să fie valid în continuare trebuie ca faptele să fie interpretate astfel încât,în ciuda argumentelor contrare, să se poată ca bărbaţii în continuare să fie asociaţi cu puterea, iar femeile cu aservirea. Cam asta e logica discursului de vreo 40 de ani încoace. Apreciez aceste salturi logice (cam bătrâoare 🙂 ) ,dar valoarea lor explicativă este nulă. Dincolo de o teologie marxistă a sexelor textul nu spune nimic, nimic, nimic.
Barbatilor asemenea texte, intr-adevar, nu le spun mai nimic. Nu despre problemele clasei lor se vorbeste, si asa cum 10 палок по чужой спине не больно, ei adesea vad temele discutate ca realități virtuale, sau probleme false, inexistente, sau irelevante. Și se consideră îndreptățiți să intervină cu verdicte, s-o invinuiască pe autoare de elitism sau sa-i gasească alte clenciuri si metehne. Ori chiar să se întrebe de ce caravana femeilor nu merge înainte tăcând în pofida câinilor care latră și a bagajului din spate, deși dacă ne uităm la alte caravane, mai ales cea politică, ele merg înainte doar cu surle si trambite, PR, câini de pază din presă, și alte drăcovenii similare, si chiar si așa nu întotdeauna reușesc.
Am uitat să spun. Următoarea etapă, de obicei, sunt acuzaţiile de sexism şi invectivele.
@Iurie, banalizezi prin absolutizare… Pentru ca daca zici ca ar fi la mijloc o „nemultumire ontologica” ce se manifesta indiferent de sex si legi de asta orice actiune, emotie, intentie atunci…nu se mai merita safaci nimic pentru ca oricum este acest drive al „nemultumirii ontologice”. A carei existenta trebuie demonstrata – eu o vad doar ca un joc frumos de cuvinte si ca o strategie subtila de a arunca discutia in absolut: ceva de genul – femei, noi va intelegem, dar starea voastra se datoreaza aranjamentului stelelor in univers si nu unor procese concrete ce tin de ierarhiile si aranjamentele noastre sociale.
Discutia despre nemultumirea ontologica e mai larga decit subiectul dat, dar nu reprezinta deloc o absolutizare – e o incercare de a ridica punctul de observatie. Nu este banalitate la fel cum nu ar fi o banalizare trimiterea la un instinct fundamental.
Dar ontologicul nu a fost in centrul atentiei mele. Sunt mai multe lucruri interesante in polemica data.
Cel mai tare pe mine m-a impresionat elitismul autoarelor – ”femei desteptate vs cele care nu-s asa”. Ideea, dupa cum inteleg este: ”hei, desteptarea, pe noi ne… ” Iata aici eu incerc sa inteleg care-i problema. Ce li se intimpla femeilor care nu sunt ”obsedate” ca au o problema? Sa se patrunda de cauza comuna ? Sa porneasca cruciada?
Si la urma urmei, de unde vine dreptul de a vorbi din numele femeilor, ce fel de mandat e asta?
Exista o senzatie acuta ca unele femei incearca sa creeze o antinomie (femei oropsite – barbați profitori) cu orice preț.
Desi sa nu erijam prea tare, e un articol, un exercitiul al imaginatiei si intelectului, o creatie. Sa o tratam corespunzator.
Iurie, tu cand te duci la televizor si te prezinti ca „expert” in ceva, nu tot elitist esti si nu tot vrei sa faci munca de educare? Asa functioneaza paradigma cunoasterii – unii ajung sa inteleaga si explica celorlalti care inca nu stiu.
In feminism nu e mai diferit – unele femei ajung sa inteleaga mecanismele prin care inegalitatile sunt instituite, justificate si reproduse. si comunica asta celorlalte femei.
Am zis eu ca tu ai sa faci cariera politica, dar tu nu vrei sa ma crezi. 🙂
eu incerc sa-ti raspund punctual. tie nu-ti place 🙂
Femeile vor să fie iubite. Atât. Oricum ar arata. Și posibil că orice ar face sau oricum ar fi, nu li se satisface aceasta nevoie. Poate nu i preocupa pe bărbații lumii să știe cum să iubească, nu i a preocupat niciodată pe bune. Femeile cu rolurile lor, contribuie cumva inegal la lumea asta. Posibil că ele sa și dorească o importanta asemănătoare bărbaților….dar lumea e a lor, a bărbaților, nu o sa vrea ei vreodată să ne facă să ne simțim și noi suficiente, că atunci nu s ar mai simți ei bărbați.