Majoritatea comentatorilor care s-au pronunţat pe marginea chestiunii denumirii „corecte” a limbii vorbite în Republica Moldova, chestiune atât de violent „reactualizată” după decizia Curţii Constituţionale din 5 decembrie, parcă se simt obligaţi să-şi manifeste oarecum nedumerirea de faptul că pe o asemenea chestiune evidentă, la care nu pot exista alte răspunsuri corecte, deoarece, nu-i așa?, „toţi ştiu” care este „adevărul ştiinţific”, se mai vorbeşte de fapt. Nu mai este cazul să precizez că fiecare din autori consideră în mod inefabil că se poziţionează exact de partea acelui Adevăr. Mai mult, după ce decizia în cauză a fost anunţată (nu avem încă justificarea, care va fi publicată ulterior), există voci care afirmă că „adevărul ştiinţific” a triumfat, iar discuţia trebuie încheiată. Nu pot să mă pronunţ asupra aspectului juridic al actului. Un singur lucru mă nedumereşte, și anume dacă o curte, Parlamentul sau chiar cetăţenii prin Referendum sunt abilitaţi să afirme sau să infirme un „adevăr ştiinţific”.
În rândurile de mai jos nu-mi propun să adaug argumente nici pro, nici contra, în favoarea sau defavoarea vreunei poziţii (limba moldovenească sau limba română). Oricum, de 20 de ani pe această temă mai mult se scrie, decât se citeşte şi se reflectează. Oricum, această problemă este mult mai amplă decât soluţionarea unui conflict terminologic (îmi aminteşte de Cearta universaliilor din Evul mediu) şi vizează în general structurile identitare. În acest caz, nu argumentele sunt cele care creează opiniile, ci mai degrabă invers. Producem argumentele sau credem în argumentele care „se potrivesc” cu viziunile şi preferinţele noastre.
Ceea ce mă îngrijorează în toată această daraveră „nominalistă” este recalcitranţa poziţiilor şi încercarea de a „pri(h)vatiza” noţiunea de argument ştiinţific, care începe să fie folosită ca o bâtă la adresa celor care gândesc altfel decât tine. Întrebarea mea este: să fie oare dezbaterile pe această chestiune chiar atât de inutil? Răspunsul meu este următorul: nu sunt inutile, ba din contră sunt foarte necesare, tocmai din cauza că toţi se cred deţinătorii acestui „adevăr ştiinţific” unic. Fiindcă rosturile ştiinţei în lumea modernă sunt cu totul altele, iar filosofia (ştiinţa) nu mai este „slujnica teologiei” (ideologiei), aşa cum era în Evul mediu. O altă întrebare este dacă ştiinţa a spus ultimul cuvânt în această chestiune şi în ce măsură politicul (sau Justiţia) poate fi abilitat să se pronunţe în această privinţă. Pentru aceasta trebuie să facem nişte precizări.
În primul rând, orice chestiune ştiinţifică, prin însăşi natura ei, nu este o dogmă, aflată de asupra oricărei interogaţii sau îndoieli şi, respectiv, nu este bătută în cuie. Sub „adevăr” vom înţelege aici acea imagine subiectivă a realităţii, care există sub forma unor concepte şi reprezentări. Deoarece este vorba de imagine, Ştiinţa modernă nu operează cu nişte „adevăruri” imuabile şi incontestabile (numite „adevăruri ştiinţifice” sau „istorice”), realizările ei sunt cumulative şi au un caracter consensual, se află într-o permanentă evoluţie şi transformare. Fiecare perioadă istorică are un mod propriu de a face ştiinţă, un stil particular de a vedea şi a explica lucrurile din jur. Acest mod este numit astăzi „paradigmă ştiinţifică”. Ele nu sunt veşnice, ci se schimbă o dată ce sunt depăşite, adică nu mai pot produce alte cunoştinţe cantitativ şi calitativ noi (Thomas Kuhn). Prin urmare, Ştiinţa nu stă pe loc, este în permanenţă transformare, iar ceea ce astăzi este „adevăr”, mâine nu va mai fi. Benjamin Fundoianu scria undeva că adevărurile sunt nişte valori, care au învins pe moment. Ironie tristă, dar în numele unuia din aceste „adevăruri” Fundoianu a fost ars la Auschwitz…
În al doilea rând, dacă Ştiinţa modernă a înregistrat acele progrese spectaculoase (pentru cine sunt progrese), atunci a făcut-o graţie capacităţii sale de a se detaşa ferm atât faţă de ingerinţele venite „de sus”, din partea Statului (politicului), cât şi din partea contagierilor mediocrizate venite „de jos”, din „prostime” (în sensul etimologic, social al cuvântului, evident). De aceea, comunitatea academică trebuie să se bucure de o largă autonomie, fiindcă doar în aceste condiţii poate da randament şi rezultate. Statul şi Societatea (într-un regim democratic, trebuie să ne învăţăm să deosebim aceste două noţiuni) au posibilitatea să beneficieze de experţi, doar asigurându-le distanţa respectivă de actul politic, dar şi de cel populist, demagogic. Iată de ce, într-un stat modern, care acţionează pe principii raţionale, expertiza se poate legitima doar prin raţionament ştiinţific şi nu pe ghicirile pe cafea (premoniţii şi superstiţii).
Prin urmare, Ştiinţa nu poate fi făcută nici la comandă, nici sub presiunile „de sus” sau „de jos”. Cazul sovietic este, probabil, cel mai relevant. În domeniile în care ideologicul şi-a impus supremaţia, s-a produs dacă nu regresul, cel puţin stagnarea (ceea ce în condiţiile de azi e cam acelaşi lucru); să ne amintim doar de soarta ciberneticii sau a ştiinţelor socio-umane. Şi din contră, în acele domenii, considerate strategice, unde Partidul a protejat comunitatea academică de imixtiunea politrucilor, s-au produs progrese spectaculoase (fizica nucleară sau cercetările spaţiale). Metaforic vorbind, aşa cum Midas la atingere transforma totul în aur, aşa şi Puterea (fie laică, fie religioasă), transformă „adevărurile” în dogme. Mai ales regimurile autocratice şi totalitare sunt „specializate” în producerea acestora, societatea fiind impusă să le accepte fără murmur, iar cei care îndrăzneau să le pună în discuţie aveau mari probleme (bine, probleme puteau să aibă şi cei care nu îndrăzneau).
Nu trebuie să ignorăm sau minimalizăm impactul pe care l-a avut experienţa totalitară asupra societăţii moldoveneşti. De altfel, genealogic vorbind (de la Foucault citire), tocmai de aici vine obsesia elitelor în general şi a intelectualului basarabean în particular pentru „axiome”, pentru acele adevăruri eterne şi unice, care nu se pun la îndoială, indiferent de ism (marxism-leninism, naţional-socialism, naţionalism, legionarism, unionism sau statalism etc.). Asimilându-le temeinic, el ajunge să se identifice la un moment dat cu acest Adevăr imuabil şi axiomatic şi-şi arogă dreptul să vorbească în numele acestuia. Iată de unde avem această densitate de posesori de „adevăr istoric” şi „ştiinţific” pe metru pătrat. Mai mult, raţiunea dogmelor nu este un pozitivă, pentru a promova ceva, ci mai degrabă una negativă, ca să combată ceva, adică tot ce nu este în concordanţă cu ea, este declarat o „erezie”, ce trebuie distrusă. În practică, aceasta însemna stârpirea „ereticilor”. Cel care nu este cu noi, este împotriva noastră, mai bine zis împotriva Adevărului absolut pe care-l serveşte. Julien Benda a numit această implicare pătimaşă şi partizană drept „trădarea cărturarilor”. Ca rezultat, mulţi dintre cărturarii autohtoni echipaţi în „vechiul regim” (şi nu mă refer aici doar la cei produşi de sistemul educaţional sovietic, dar şi la cei reproduşi de cel post-sovietic;-problema „desovietizării” învăţământului nostru de toate nivelurile este o altă temă de discuţie) şi-au pierdut capacitatea de a gândi autonom, incapabili să ia decizii fără aprobarea prealabilă a vreunei autorităţi ierarhice.
În plan politic, după scurta euforie a mişcării de eliberare naţională, atunci când s-a pus chestiunea să formuleze un discurs identitar coerent, elita noastră intelectuală nu a fost capabilă să-l producă. De fapt, nu avem o criză identitară, avem criza intelectualităţii, care nu se regăseşte în noile condiţii istorice.Libertatea şi Independenţa sunt frumoase, dar cere în primul rând responsabilitate pentru acţiunile proprii, ceea ce nu era antrenat să facă. „Furate şi trădate mereu”, ele sunt aruncate peste cap în bazinul electoral al acelor forţe politice, care-şi pescuiesc aderenţii apelând la emoţii şi (re)sentimente, cu alte cuvinte la iraţional. Iată de unde şi „actualitatea” chestiunilor de Istorie, Limbă, Identitate şi Valori, Credinţă în discursul politic moldovenesc. Şi cu cât ne deplasăm spre extremele eşichierului politic, cu atât acest discurs devine tot mai dens şi mai virulent. Este mult mai uşor să mobilizezi electoratul pe aceste chestiuni sensibile, decât pe programe de guvernare, cifre şi idei.
Aduse în câmpul luptei politice, temele simbolice, dar mai ales chestiunile identitare au devenit arme incendiare, capabile să radicalizeze şi să divizeze societatea. De fapt, anume acest lucru şi-l doresc anumiţi „agenţi electorali”. Astfel se poate explica virulenţa limbajului când se discută nişte chestiuni, aparent abstracte şi neutre, cum ar trebui să fie cele ştiinţifice (istorie şi limbă). Aruncaţi o privire asupra dezbaterilor privind tema în discuţie şi veţi observa toată gama de invective aruncate generos „partenerilor” de dialog, atât dintr-o parte a baricadelor (tot mai puţin şi mai puţin simbolice), cât şi din alta („mancurt”, „analfabet”, „lichea”, „fascist”, ca să nu mai pomenesc varietatea de apelative „totemice” şi limbajul suburban al „demonstraţiilor”). Ironia face ca, cel puţin la nivel declarativ, aceste texte se doresc destinate pentru a-i convinge pe adversari, a-i „(re)converti” pe rătăciţi la dreapta credinţă, pardon, ştiinţă. Este inutil de adăugat că o asemenea abordare este una total contra-productivă, iar efectul este exact invers decât cel scontat.
Cunoştinţele obţinute prin metoda ştiinţifică (adevărurile ştiinţifice) nu sunt nişte realităţi autonome sau obiecte în sine. Nu sunt nici bunuri care pot fi transmise prin moştenire, prin testament şi nici chiar prin ADN (pe cale sexuală), adică din generaţie în generaţie. Această abordare „primordialistă” este foarte comodă pentru discursul ideologic, unul care nu necesită verificare, confruntare şi aprobare. A propos, din acest tip de discurs vine obsesia vechimii: care limbă a fost prima: moldoveneasca sau româna? Care stat a apărut primul: Moldova sau România? Ca-n bancul acela: cine au venit primii în Ardeal? Noi sau ungurii? Dar, quod licet Iovi, not licet bovi, adică ce este util pentru discursul ideologic, nu este şi pentru cel ştiinţific, care are caracter consensual. Evident, acest consens trebuie să fie obţinut în rândul experţilor, celor cu pregătire specială şi nu întregului popor, care nu are competenţele necesare. De aceea, dezbaterile sunt nu numai foarte importante, dar şi singurele capabile să stabilească criteriile „adevărului”. Repet, într-o societate bazată pe cunoaştere, cum este cea contemporană, cunoştinţele obţinute ştiinţific ajută la organizarea societăţii pe criterii raţionale şi soluţionarea unui şir de probleme. Experţii le formulează şi propun modalităţi raţionale de soluţionare.
Cu alte cuvinte, dacă eu consider că limba pe care o vorbesc este româna, acest lucru se întâmplă nu fiindcă mi-au spus-o buneii, părinţii sau tovarăşa învăţătoare la şcoală (aceasta din urmă îmi spunea exact contrariul!), dar fiindcă explicaţia şi argumentaţiile aderenţilor identităţii româneşti a limbii sunt pentru mine mai concludente şi mai pertinente, chiar dacă în unele aspecte există anumite rezerve şi neclarităţi. La moment, repet, la moment, consensul în comunitatea academică sau, paradigma ştiinţifică actuală, se pronunţă în favoarea ideii că limba vorbită de majoritatea locuitorilor Republicii Moldova este româna (mai exact, dialectul daco-român al limbii române), fiindcă adversarii acestei concepţii nu pot demonstra două dintre caracteristicile de baza ale „autonomiei” lingvistice: existenţa unui standard literar propriu al limbii moldoveneşti şi existenţa unor diferenţe palpabile dintre cele două idiomuri (dicţionarul lui V. Stati prin comicul său, subliniază exact această incapacitate). De asemenea, este cel puţin populist să supui unei consultări plebiscitare o chestiune care ţine în exclusivitate de competenţa comunităţii experţilor. Este ca şi cum ai trece prin referendum întrebarea: „doriţi ca pe teritoriul Republicii Moldova 2×2 = 5?”. De altfel, o asemenea întrebare ar avea şanse foarte mari să treacă, deoarece majoritatea referendumurilor răspund pozitiv la o întrebare formulată afirmativ, aşa cum au făcut-o şi politicienii moldoveni când au ieşit „la sfat cu poporul” în 1994. Şi ce ar trebui să facă comunitatea academică dacă răspunsul ar fi ieşit pozitiv? Să se conformeze? Dacă părerea populară într-o chestiune ştiinţifică este atât de importantă, de ce nu am convoca referendumuri pentru stabilirea diagnosticului şi tratamentului unor demnitari de stat, în caz de boală, doar sănătatea lor este mai mult o problemă de interes naţional, decât personal, nu?
După impactul pe care l-a avut asupra societăţii, cel puţin aşa cum apare astăzi, am putea afirma că problema denumirii limbii este una lipsită de substanţă. Substanţa, esenţa este modul cum o vorbim şi nu cum numim ceea ce vorbim (dacă o vorbim). Dacă eu am să numesc „chineză” limba pe care o vorbesc, ea de la aceasta nu ar fi mai puţin română şi mai mult chineză. Un chinez nu va înţelege mai bine ceea ce vorbesc, iar un român sau moldovean, nu ar înţelege mai prost. Iată de ce ştiinţa lingvistică, care operează cu un nomenclator strict, nu-şi poate permite să o numească altfel decât în conformitate cu caracteristicile pe care le are, deci limba română. Discrepanţa dintre starea unei limbi şi denumirea ei este subliniată şi de faptul că, în mod paradoxal, evoluţia limbii române în Republica Moldova nu numai că nu s-a înrăutăţit după 1994, ci din contra s-a ameliorat vizibil. Astăzi vorbim mult mai bine şi fluent limba română standardizată (nu mă refer aici la ortoepie), decât o făceam acum 20 de ani, chiar dacă în mod oficial, conform Constituţiei, vorbeam limba moldovenească. Iar cei care nu au vorbit-o atunci, nu o vorbesc nici acum, indiferent de cum cred că se numeşte. Acest progres a fost posibil în primul rând graţie Societăţii, a efortului instituţional al comunităţii ştiinţifice, a experţilor şi mai ales a profesorilor, care s-au aflat „pe prima linie” în această „bătălie pentru limbă”. Sigur, există şi probleme de exprimare, calchieri, infestări etc, dar ele sunt inerente şi oarecum fireşti şi există peste tot, inclusiv în România, deoarece limba se dezvoltă după anumite legi, pe care nu este cazul să le discutăm aici.
În concluzie, orice tip de dezbatere, inclusiv pe acest subiect sensibil, este importantă, fiindcă forjează comunitatea, dialogul social şi contribuie la edificarea societăţi civile, exact acel lucru de care este nevoie pentru o democraţie europeană. Doar adevărul se naşte în discuţie, nu?
Foto © Africa Studio
Chiar daca cred ca identitatile sunt in temei construite deliberat (cu elemente pre-existente desigur), nu pot sa nu constant ca asa-zisa piata identitara in Moldova e destul de saraca. Exista optiunea „suntem romani si punctum” si mai e si optiunea „suntem moldoveni”, cu varianta hard Dodon Igor, Garbuz, Voronin, Stepaniuc – adica moldovenismul antiromanesc) si varianta soft (adica moldovenismul indecis, care e si proromanesc, si prorusesc, si proglobal). In tabara aceasta a doua desigur ca cei mai vocali sunt tipii din gruparea hard…
Cu referire la criza identitara si intelectualii: cred ca intelectualitatea moldoveana (despre care Virgil zice ca e in criza) nu a reusit sa formuleze un proiect local identitar alternativ celor doua existente (ambele de import):
Partea proasta e ca un proiect identitar ce ar extrage ceea ce e mai bun din regionalismul moldovenesc (situatia de frontiera, cosmopolitism, polietnie, deschidere spre Vest si Est), ce ar pastra deopotriva deschideri spre Vest si Est, dar si spre scena globala in genere, si care ar fi incluziv (in care sa incapa si bulgarii, si gagauzii, si rusii din Moldova), deci un asemenea proiect nu exista. Partial din cauza ca celelalte doua optiuni au monopolizat atat de mult dezbaterea si au antagonizat-o incat a treia optiune nu pare posibila. Asa ca avem de ales fie intre romanismul purist si isteric al lui Dabija fie intre moldovenismul exclusiv si isteric al lui Voronin si compania…
Eu nu ma gasesc in niciunul din aceste proiecte. Individual, adica pentru propriul meu uz, am extins identitatea mea moldoveneasca asa incat aceasta sa cuprinda si o dimensiune ruseasca, si una sovietica, si una romaneasc, si una bulgareasca (mi-am petrecut niste ani acolo), si una francofila, si una americana si incerc sa construiesc si o dimensiune globala. Adica cosmopolita. Dar asta e oricum o solutie individuala, din ceea ce am. Ramane problema formularii unui construct identitar la nivel colectiv.
Un alt paradox la care nu am raspuns este: „De ce e atat de important pentru comunitatea noastra si identitatea ei aceasta chestiune a numelui limbii?”
De ce anume limba si nu „dreptul la fericire”, „echitatea sociala”, „libertatea de a-ti urma talentele si chemarile”, „realizarea utopiei abundentei generale” sau alte idealuri cu care alte comunitati isi construiesc proiecte colective?
Bine, să dăm câteva exemple concrete. Ceea ce am vrut să arăt este că problema identitară a fost interpretată la noi doar din perspectiva sa etnică, dimensiune una care le absoarbe pe toate celelalte, tocmai din cauza că elitele noastre au fost pregătite să vadă lumea „monocrom” Ce am avut în vedere. Fiecare individ are multiple identităţi. A propos, cu cât este mai „evoluat”, cu atât este mai deschis spre alte experienţe, este gata să accepte şi alte provocări. El poate fi laolaltă român/moldovean, medic orelist, fiu, frate, soţ, tată, amator de bere „Chişinău”, manelist (nu aici am avut în vedere că este pervers), activist politic (aici am avut în vedere) etc. Cu toate că în viaţa lui de zi cu zi, dimensiunea non-etnică a identităţii sale este dominantă, discursul naţionalist ne invită să credem că este exact invers. Nu mi se pare corect, fiindcă la nivelul cotidianului nu identitatea etnică este cea care ne reprezintă. Spre exemplu, atunci când avem o problemă de sănătate şi mergem la medic, nu-i cerem în mod obligatoriu să fie român get beget şi să ne recite de pe scăunel „Deşteaptă-te române” sau să ştie să ne cânte din drâmbă „Galbenă gutuie”. Chiar dacă va avea asemenea calităţi, nu credem că atunci când va fi comis o greşeală fatală pentru noi, l-am fi fost iertat pe principiul lui „jus sanguinis”. Mai mult, sunt sigur că dacă un medic, care nu ştie o boabă româneşte, ne va salva părinţii sau copii de moarte, va avea toată gratitudinea noastră „nepatriotică”. Cu alte cuvinte, ceea ce ne va interesa în acest caz va fi profesionalismul său şi nu etnia. Am mai spus-o: eşti un bun român (doar) atunci când eşti un specialist bun în domeniul tău de activitate şi nu invers.
Prima jumatate a articolului m-a enervat de-a binelea. Dv sugerati ca adevarul isoric /stiintific e doar o perceptie, un construct conjunctural. Dupa care in partea a doua va contraziceti (cu succes!) chiar, spunand ca veti da crezare celor care pot oferi o expertiza solida. Asa ca m-am linistit.
Unionsmul poate fi pus alaturi de celelalte tendinte (marxism, legionarism) doar in masura in care exprima o optiune. Atat. Analogia nu mai poate fi extinsa pentru ca suportul fiecaruia e diferit.
Articolul este foarte bun. As comenta ultima propozitie a comentariului 🙂 Aplicata da rezultate stranii. In orice caz a-ti face bine treaba nu denota mare lucru privind alte identitati asumate. Parerea mea e ca calitatea de bun roman (sau bun moldovean sau tata) nu are treaba cu profesionalismul. Daca are atunci nu ne-am inteles asupra a ce inseamna bun roman.
De acord, talex.
Dl are cap pe umeri, de aceea ii reuseste sa creeze tot felul de analogii si argumente, care creeaza o impresie de neutralitate, dar sugereaza subtil niste chestii. Un exemplu ar fi asta: „A propos, din acest tip de discurs vine obsesia vechimii: care limbă a fost prima: moldoveneasca sau româna? Care stat a apărut primul: Moldova sau România?” – ei, raspunsul la cea de-a 2-a intrebare este clar- a fost intii Tara Moldovei, dupa care s-a format, prin intermediul Unirii cu alte Principate, Romania. Raspunsul la prima intrebare este incert (cel putin pt. unii), dar cum analogia este construita intr-un anume fel, aceasta sugereaza ca raspunsul celei de-a 2a intrebari e valabil si pt. prima- „Moldova a fost prima” si „limba moldoveneasca a fost prima”.
Nu am nimic impotriva unei opinii, avem toti dreptul la ea, dar nu-mi place, d-le Paslariuc, ca ati ales sa „ascundeti” printre rindurile unui text pe care pretindeti a-l descrie ca fiind „neutru” o multitudine de sugestii fine, sau mai putin fine.
„Moldova a fost prima” si “limba moldoveneasca a fost prima” asta aţi dedus din tot ce am scris, Veronica? Vorbim, cumva, despre acelaşi text? Am zis că indiferent de ce argumente nu aducem noi, cercetătorii, în problema dată, parcă tot e în van. Am încercat chiar să iau în zeflemea o întrebare care prin lipsa ei de logică, face imposibilă orice discuţie productivă pe marginea problemei identitare. Mă refer la întrebarea „care stat şi care limbă e mai veche”. Ca la urmă să ajungem tot acolo! Ce legătură are, Veronica, presupusa vechime a statului şi naţiunii cu identitatea pe care v-o asumaţi personal? Şi ce dacă statul moldovenesc s-a format la 1359 (de fapt, mai târziu), iar cel român la 1859 (de fapt mai târziu)? Vă simţiţi mai puţin româncă? Sau credeţi că cei cărora le lipsesc marcherii identitari de bază (limba, tradiţiile, cultura), se simt mai moldoveni de la povsestea cu limba moldovnească e mama limbii române? Foarte ciudat….
Să le luăm pe rând. Nu întâmplător am pomenit de teoria paradigmelor lui Kuhn. Sigur că percepţia asupra unor lucruri este una conjjuncturală. Mi se pare firesc şi trebuie să ne deprindem cu acest lucru că „nimic nu e nou sub Soare”. Ca istoric, pot să spun că aceste lucruri se observă paote cel mai bine. De altfel, ne şi încurcă adesea, fiindcă tindem să producem „anacronisme”, când îi facem pe cei din trecut să judece ca noi. Nu o făceau ca noi. O făceau nici mai bine, nici mai rău. O făceau altfel. Problema este cum primim anumite „adevăruri”, adică ceea ce considerăm noi realitate.. În mod pasiv, fiindcă aşa ne-a indicat cineva, o Autoritate, Şăfu, sau activ, în urma unui efort raţional propriu. Bacon, Francis Bacon, vorbea despre lupta cu Idolii. Cred că pentru intelectualii noştri, cei „plămădiţi” conceptual în regimul trecut, inclusiv pentru mine, acest exerciţiu ar fi unul foarte util. Cu alte cuvinte, niţel cartezian: nu îi dau dreptate lui Bacon fiindcă aşa a spus-o Bacon, ci îi dau dreptate lui Bacon, fiindcă sistemul lui de argumentaţie m-a convins. Eu văd după studenţi că ei sunt învăţaţi să te creadă pe cuvânt, fără eforturi. Aşa au fost învăţaţi la şcoală. sunt învăţaţi să reproducă, nu să producă. Acum în privinţa Unironismului. L-am pus în acelaşi şir, fiindcă îmi displace tendinţa autoritară, bolşevică, cu care este promovată. Tocmai că nu este privită ca o opţiune, ci ca o fatalitate, o obligaţie, care nici nu se discută. Asta e grav. Aşa a fost promovată toţi cei 23 de ani. Din contra, după părerea mea, va ieşi de la periferie, doar atunci când se de dezbate în termenii unei opţiuni. Oamnii trebuie să ştie DE CE ar fi să fie Unirea şi apoi să se gândească CUM să o facă. Şi cred că dacă vor fi convinşi de prima întrebare, a doua va fi una tehnică, ceea ce nu înseamnă că se va face automat.
Virgil, ai perfecta dreptate in privinta „ispitei autoritare” a discursului unionist in Moldova. Aduc o analogie dintr-un domeniu ce imi e familiar: sociologia religiei.
Adevarul stiintific (ortodoxia metodologica adica) pana prin anii 70 era, cu foarte mici exceptii, ca in moderntiate religia e condamnata sa dispara. In diferite formulari, acest adevar il gasesti la Marx, Weber (dezvrajirea lumii), Durkheim, Peter Berger. Astia au fost ochelatii prin care a fost privita lumea.
Teoria era desgiur partial adevarata, pentru ca religia era vie dar sociologii si antropologii n-o vedeau. Teoria secularizari iar fi ramas insa o curiozitate (cel mult o ratacire a sociologiei/antropologiei) daca ramanea in cadrul discursului stiintific. Or, ea a fost integrata in mecanismele puterii.
Nerabdatori sa astepte pana religiile mor singure, politrucii de la Moskova s-au apucat sa le omoare singuri. Pentru ca actionau in baza „adevarului stiintific” – religia urmeaza sa moara… Stim rezultatul – biserici inchise sau demolate, preoti bagati la duba, credinciosi imuscati etc. Asta se intampla cand adevarul stiintific devine dogma politica. Sau mai mult. Eu am impresia ca pe alocuri unionismul, ca si moldovenismul lui Dodon, incep sa tina loc de religie. Ba ca-s inevitabile si inscrise in logica Cosmosului, ba ca cine nu intelege necesitatea lor e un spalat pe creier.
Perfect de acord si cu ideea identitatilor multiple. La limită identitatea etnică e unul dintre multele tipuri de identitate (roluri) pe care și le asumă o persoană. Nici nu e cea mai importantă – între Plahotniuc și Berezovshi există mai multă similitudine în privința faptului că au aceeași identitate de oligarh transnațional, decît diferențe din motivul că ar fi de naționalitate diferită. La fel, între țăranii/muncitorii săraci din Moldova, România și Bulgaria există mai multă similitudine în privința identității lor de clasă decît diferențe pe motive naționale.
Eu nu inteleg de ce puneti la un loc si unionismul si moldovenismul si legionarismul si bolsevismul. Singura treapta pe care se pot intalni e cea a optiunii. daca excludem optiunea, ramane suportul pe care fiecare si-a cladit corpul ideologic. Unionismul poate fi inteles, e un gest firesc, reparatoriu. Moldovenismul – e un produs stalinist (, menit sa dezbine o natiune. Legionarismul – o manifestare nationala si antisemita. Bolsevismul – o oroare!
Vitalie, tu spui undeva ca gresesc si cei care se tin cu dintii de denumirea `limba romana` si cei care zic `moldoveneasca`. Ei , eu atunci fac recurs la expertiza in materie si citez din Eugen Coseriu, nu dau citatul ca-l stii.
Eu nu cred ca adevarul e doar perceptie sau interpretare, daca civilizatia umana ar pieri in urma unei inundatii sa zicem, apa ar avea exact aceeasi formula, piatra nu-si va schimba consistenta, soarele isi va urma acelais curs, etc. Deci exista si un adevar in sine, independent de vointa si interpretarea umana.
Există o realitate independentă de voinţa umană, cred că acesta este unul din postulatele ştiinţifice cu care toţi sunt de acord. Problema este în ce măsură putem pretinde că o cunoaştem această realitate.. Oamenii vedeau acelaşi Soare de sute de mii de ani, dar percepţia lor despre acest astru se schimbau o dată cu acumulările de cunoştinţe despre lumea din jur. Ar fi naiv să credem că ceea ce ştim noi desre SOare azi este definitiv şi că peste o generaţie două ele nu se vor schimba. Indiferent de ce formulă nu ar avea apa, oamenii au percepţii diferite despre ea. Acelaşi lucru este şi cu istorie. Se ştie că fiecare generaţie îşi scrie istoria proprie. S-ar păreacă sunt parcă aceleaşi documente, fenomenele sunt cunoscute, dar se scrie cu totul altceva. Fiindcă interesele şi viziunile oamenilor sunt diferite. Îi interesează alte probleme. Într-un fel era văzut Mihai Viteazu de Miron Costin, în altul de Bălcescu şi altfel de Panaitescu. Percepţiile sunt discordante, chiar dacă avem de a face cu alt personaj. De aia sunt foarte sceptic când cineva se bate cu pumnul în piept vorbindu-mi despre „adevăr istoric”. Ultima vreme politicienii sunt cei care se pretind mari cunoscători de Istorie. Am arătat de ce. În ceea ce priveşte Unionismul, şi alte isme, cred că trebuie să facem distincţie între idee şi practicile cu care sunt realizate. Toate ideologiile au ceva nobil în ele şi încearcă să schimbe lucrurile spre biine. Dar dacă pentru o idee nobilă eşti gata să omori oameni şi încă justici acest gest, atunci cred că e o problemă.ACUM e problemă. Poate peste vreo 3 generaţii, când se vor uita ororile II RM oamenii din noi se vor întoarce la acele practici. Istoria este o cucoană cinică şi-i place dictonul Repetitio mater studiorum est, atunci când ne bagă cu faţă în acelaşi ….
Alex, pe undeva m-ai inteles gresit. Sau ma confunzi cu altcineva. In unica (deocamdata) luare de atitudine in privinta deciziei CC am spus ca e o prostie atat pozitia potrivit careia numele limbii tine exclusiv de competenta stiintei cat si cea potrivit careia numele si chestiunea limbii de stat tin doar de domeniul politic. Pentru ca problema limbii exista deopotriva in ambele spatii – politic si stiintific. E o chestiune stiintifico-politica. Asa incat citatul din Coseriu ajuta doar partial. Pentru ca Coseriu ignora total dimensiunea politica, adica cea a puterii. Iar aceasta conteaza enorm. Un exemplu: transformarile ce au loc in fosta Iugoslavie. In decurs de vreo 20 ani au aparut cateva limbi noi – sarba, muntenegrina, croata, etc toate pornite din acelasi trunchi la inceputul anilor 90. Doar ca in 20 ani au fost cultivate deliberat diferente de vocabular si gramatica. In 20 ani orice Coseriu sau alt lingvist va trebui sa recunoasca ca limba sarba si cea vorbita in Muntenegru sunt limbi diferite. E o realitate „stiintifica” construita politic.
Vezi sfarsitul optimist al textului lui Virgil: in pofida discutiilor despre limba moldoveneasca politicienii moldoveni nu au facut nimic ca sa creeze vreo limba moldoveneasca la Chisinau. Deci nu exista un proiect politic pentru crearea unei limbi moldovenesti, Ata. Punct. Nu este niciun pericol aici. Sunt prea mutle rezistente.
Romana vorbeste si Voronin si Dodon si toti moldovenistii. Tot la DEX fac referinte si nu la Dictionarul lui Stati. Romana de la Chisinau e in pas cu cea de la Bucuresti…
Deci problema nu e in pericolul aparitiei unei anomalii, ci in faptul ca, de numele limbii sunt legate prea multe lucruri care nu ar trebui sa fie legate. Problema e ca atunci cand zicem „nume stiintific corect” sau „nume politic corect” avem in vedere si o sumedenie de alte asertiuni care vin by default: romana deci… moldoveneasca deci etc.
Iar discutia noastra este anume impotriva acestor „deci”-uri si pentru demontarea lor.
Si limba moldoveneasca de dupa 1924 era o realitate “stiintifica” construita politic. S-a incercat oricum. insa proiectul din fericire a esuat.
Da, cazul celor din fosta iugoslavie e de inteles cumva. dupa razboaiele din anii 90 nu vor sa mai aiba nimic in comun. nici macar limba. paradoxal, exact elementul care a dus la unificarea iugoslavilor. la ei a primat criteriul lingvistic, adica sarbo-croata si nu cel religios (ortodocsi, romano-catolici, musulmani)
In privinta limbii muntenegrene situatia e exact inversa celei de la noi, majoritatea populatie din muntenegru isi ia ca limba materna sarba (ca in serbia), in timp ce elita/lingvistii, expertii impun un alt glotonim – muntenegreana.
p.s stii cum glumeste Djocovici – pe langa engleza si sarba mai stie 3 limbi „straine” croata, muntenegreana si bosniaca.
Alex, Djocovici vorbeste din punctul de vedere al unui sirb, nimic mai mult. Muntenegrenii nu-s de acord cu el. Nici bosniacii. Oricat de ridicoli ar parea acestia, in daca trendul continua, Novak va trebui sa-si revizuiasca opinia.
Adica, vornesc despre acea legatura intima intre politic si „stiintific”.
Pe noi nu ne paste nici un pericol „bosniac”. Moldovenistii nostri nu au avut nici resurse, nici imaginatie, nici forta sa impuna un asemenea proiect grandios cum ar fi limba moldoveneasca. Atit Supac cat si Dodon recurg la DEX cand e vorba sa se explice, inclusiv pe net, si nu la dictionarul lui Stati.
Dar daca „limba moldoveneasca” e o fumigena, atunci nu sunt deloc fumigene asertiunile care sunt atatsate de retoricile „lingivstice”. A pomenit si Virgil, si repet si eu: partea cea mai deranjanta din proiectele identitare vehiculate la Chisinau e ca acestea nu se discuta in nici un fel. Ele trebuie adoptate si punct. Vin de undeva din Absolut si se presupune ca ar trebui sa exercite constrangeri absolute…