Alexandru Laurențiu Cohal
Actualizare: „În urma articolului meu de ieri, publicat în Contributors, cu titlul „Kapelința, perfuzia și picurătoare”, în care discutam, în cheie sociolingvistică, despre aspecte ale limbii din Republica Moldova, au apărut unele critici, în urma cărora este cazul că lămuresc un lucru care nu a fost destul de clar spus în text. În literatura de specialitate, conceptul de „varietate/variantă lingvistică” regională sau chiar ne-regională a unei limbi NU se aplică la limb standard sau la limba literară, cu se aplică la limba vorbită, la limba vorbită local sau regional, deci cu distribuție geografică. De aici și abordarea sociolingvistică, cu care privim vorbirea, uzul, discursul rostit în interacțiuni de zi cu zi, ceea ce m-a interesat pe mine abordând tema varietății regionale din Republică. Primele două paragrafe din textul meu conțin termenul „a vorbi”, cu referire la „limba română”.
Prin urmare, doresc să răspund celor care au afirmat că aș milita pentru introducerea în R. Moldova a unei altfel de limbi române, cu referire la limba română, ca limbă oficială, iar limba română literară din Republică este limba literară din România, nimic mai mult sau mai puțin. De fapt, acest lucru este evident de treizeci de ani, de la Declarația de Independență, iar pentru lingviști și pentru oamenii corecți, și de dinainte. Intenția este aceea de a arăta că limba română vorbită din Republică are demnitatea ei, chiar și când este vorbită (accentul moldovenesc, basarabean etc.) și să privesc în mod critic politicile lingvistice prin care, după mine, nivelul de pronunțare regional minează sau cel puțin nu încurajează această demnitate.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
În Republică se va vorbi de-acum româna, dar nu aceea la care vă gândiți. Acum, că puterea de la Chișinău a convins parlamentul moldovean să legifereze că limba oficială a țării este „limba română”, s-au repus în mișcare vechile tectonice ale naționalismului moldovean și ale naționalismului român, terminate la capete cu unioniști, europeiști, rusofili și moldoveniști. Despre acestea nu mă voi exprima aici, căci a mea contribuție ar fi minimă. Spun doar că, lingvist fiind, nu pot să nu fiu decât mulțumit când văd că un legislativ ia o hotărâre corectă: varietatea de limbă română din Republica Moldova este limba română și nu limba moldovenească. Cred că e visul oricărui cercetător: să vadă că rezultatele muncii lui sunt validate de elita politică. Doar că știu că nu e deloc așa. De fapt, decizia de a numi acum limba din Republică cu termenul „română” este una politică, deloc interesată la teoriile lingviștilor, exact așa cum înainte de aceasta termenul „moldovenească” nu apăruse deoarece politicienii de la est de Prut încuiaseră Gramatica Academiei în beci, ci tot dintr-un calcul politic. Ca și atunci, dezbaterea de dincoace de Prut ratează întâlnirea cu subiectul mare: dacă am convenit, fiindcă chiar așa e, că în Republică numele limbii e „română”, atunci ce fel de română se vorbește acolo și la ce o raportăm? (La limba română a lui Cantemir? la româna lui Ceaușescu? a lui Iliescu? a lui Ciolacu?) Și a doua întrebare, pe care o lăsăm pe urmă: and now, what? Să începem cu prima chestiune.
În Republică se va vorbi de-acum româna, dar nu aceea la care vă gândiți. Varietatea de limbă română din Republica Moldova a fost identificată de lingvistul (dialectologul) bucovinean Turculeț în 1993 ca fiind o varietate regională a limbii române, situând-o alături de varietatea muntenească, moldovenească și ardelenească. În Republică, atunci când cetățenii nu vorbesc limba rusă între ei, se vorbește o română regională basarabeană, diferită de româna regională moldovenească (adică de ce vorbesc eu la Iași sau la Tecuci). Evident că această varietate este și ea, cum ziceam, tot limba română. Însă, din punct de vedere sociolingvistic, nu este vorba de limba română punct, deoarece așa ceva există doar ca reper cultural și științific („limba istorică” respectiv „limba exemplară”, după filosoful și lingvistul moldovean Coseriu).
Subiectul aici este „diferența” și diferența este nu atât față de Moscova cât față de București și de Iași, entități politice și culturale ce acționează constant în a patrona pe moldovenii răsăriteni, spunându-le ce trebuie să facă, cum să fie ei subordonați românilor, cum să renunțe ei la identitatea lor, carevasăzică ea nu există. Iar acum mai mult decât oricând acest etnonaționalism românesc a ieșit din nou la iveală, el zburdă printre închipuiții din politica dâmbovițeană, gâlgâie prin platformele de socializare online, obscurând oamenii cu bun simț și cu carte. Național-centralismul din România dar și cel din Republică folosește momentul diferit: la noi pentru e ne amăgi că i-am scăpat pe moldoveni de identitatea lor (își zic moldoveni, dar vorbesc româna), iar la ei pentru a-și afirma cultural romanitatea deci afinitatea cu lumea democratică, occidentală. Odată ce dăm la o parte acest abur sulfuros, și ne întoarcem la problemele reale ale limbii vedem că o imensă vină în chestiunea identităților lingvistice moldovenești, fie la cea de la vest de Prut fie la cea de la vest, aparține României, și nu Rusiei (știm, a rusificat masiv Moldova răsăriteană). Național-centralismul românesc este miza aici, adică politicile noastre ce de un secol și jumătate au luptat și aproape au învins în a anihila identitatea a orice cuteza să adauge ceva la conceptul de „român”. Nu e bine să fim și români și evrei, nu e bine să fim și români și moldoveni, nu e bine să fim și români și budiști etc. Dar putem fi tecuceni și români sau cel mai bine doar români, asta nu pune în pericol națiunea.
Nici în România nu se vorbește româna la care vă gândiți. Contra curentului național-centralist s-au ridicat extrem de puțini. Maramureșeanul Victor Iancu afirma în revista „Limba Română” (a Institutului de lingvistică de la București) conceptul de limbă regională, discutat la noi încă din anii 1970, pe filieră italiană (italiano regionale). Dar curentul mainstream, cel centralist, nu a alimentat dezbaterea, chestiunea rămânând în pauză până la finele anilor 1990, când profesorul Bochmann a reaprins discuția, de data aceasta adăugând o cercetare de teren în mediul urban din Iași, Chișinău și Bălți, adunând o mulțime de date alături de colegi români și moldoveni, pe baza cărora a reafirmat existența unor varietăți regionale ale românei, corespunzătoare regiunilor istorice, varietatea basarabeană (sau moldovenească din Republica Moldova) fiind deosebită de cea moldovenească din România.
Varietatea de limbă română din Republica Moldova prezintă trăsături fonetice (pronunțare, accent, coloratură) ceo disting de celelalte varietăți regionale, și mai există și altele, sintactice și lexicale, datorate în principal bilingvismului rus-român, generalizat la nivelul unui amplu segment al populației și pentru o lungă perioadă. Ca să le vedem, cel mai bine e să-l parcurgem pe Vasile Ernu cu „Sălbaticii copii dingo…” (Polirom, 2021).
Autorul ne pune în față multe exemple de limbă regională basarabeană, ne arată cum e să te simți regiofon moldovean, cum este de fapt această „limbă română” proaspăt proclamată limbă de stat și pusă la icoană de unii și de alții. Dar nu numai: ne arată cât de complex este repertoriul multilingv, și cum e să navighezi cultural, identitar, însoțit de mai multele limbi ale Republicii. Căci da, dacă la apus Regiunea Moldova este aproape monolingv românească, la răsărit Republica Moldova este o societate plurilingvă. Dincolo de propagandă, de politică și de afinități culturale firești, este cazul să respectăm asta. Și așa că îmi răspund la a doua întrebare de azi: now what? E bine, nu avem nimic să-i învățăm pe republicani, chiar nimic. Din contră.
Iași, 20.03.2023
Alexandru Laurențiu Cohal este lingvist.
Articolul a apărut și pe platforma CONTRIBUTORS și a fost preluat cu acordul autorului.
Sursa imaginii de fundal: caricatură re-publicată în cartea lui Petru Negură ”Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă”, Chişinău, Cartier, 2014.
Greu se citește un text care susține un punct de vedere diferit de al cititorului. Dar acest text l-am citit foarte greu. Pentru că e plin de neadevăruri sau, dacă vreți, construcții, paradigme, categorii esențializante și inexistente.
Întâi. Autorul spune că e lingvist, dar se bagă în teme nelingvistice. În general încețoșând lucrurile. Și dând vina pe politicile Statului Român aiurea.
Doi. Nu există româna basarabeană. Nici ca limbă exemplară, nici ca uniformitate de limbă populară. Pentru că nu a existat niciodată un grai basarabean. Să deschidă cartea cel care nu știe.
Trei. Niște calcuri din limba rusă nu formează o varietate lingvistică aparte. Iar în ce privește accentele, cele cu influență rusească lipsesc aproape totalmente la noua generație, mai mici de 25 de ani, la care dimpotrivă se aud deja inflexiuni bucureștene (e devine è franțuzesc).
Las alții să explice mai mult, dar reaua credință și incompetența autorului se vede de la o poștă.
Nu cred ca ai inteles textul. „Limba exemplara” e formularea lingvistului Coseriu. Se refera la limba standard sau limba romana literara, care nici in Romania nu este folosita decat in anumite medii (educatie, presa scrisa, politica). In realitate orice limba are o multime de registre si forme regionale. Cred ca esti un pic orbit de furie si nu ai inteles ca textul pune varietatea de limba vorbita in Republica alaturi de graiul oltenesc, banatean, ardelean, maramuresean, moldovenesc (in dreapta Prutului). Ce sustine autorul e ca forma vorbita din Republica (putem sa-i zicem romana basarabeana ca sa o distingem de romana moldoveneasca din Romania) e diferita de graiul moldovenesc din dreapta Prutului si, ca moldovean de la Iasi, crescut prin satele din jur, confirm ca diferenta e mare si asta nu trebuie sa fie un motiv de discriminare sau separare. E un fapt interesant care trebuie recunoscut si ma bucur cand in muzica sau literatura noua se folosesc particularitatile limbii vorbite in Republica.
Inflexiunile bucurestene apar si la tanara generatie din Moldova din Romania si fac parte dintr-un proces de omogenizare accelerat de televiziune si cultura de masa recenta. Insa asta nu schimba faptul ca un lingvist poate sesiza ca in Republica se prefera uneori alta ordine a cuvintelor, se eludeaza verbul uneori ca in limba rusa(tu cum?, tăt normal?), se folosesc ubele cuvinte care in Romania au devenit arhaisme, plus multe expresii si particularitati pe care doar un lingvist le poate descrie corect stiintific. Asa ca hai sa ne relaxam si sa privim lucrurile mai detasat. La urma urmei si moldovenii de la dreapta Prutului doresc mai multa recunoastere in Romania.
Andrei, relaxează-te că fiind român din zona Iașului nu te face lingvist. Și tot normal (folosit de o minoritate mică) nu face un grai aparte/exemplar. Te rog, deschide măcar wikipedia și lasă exagerările: trotineta nu e bicicletă.
PS: Nu înțeleg cum vă permiteți să aveți o opinie fără o elementare informare.
De mai bine de 30 ani problema limbii vorbite in R Moldova este una politica speculativa. In aceste speculatii politice s-au avintat o sumedenie de academicieni, scriitori, poieti si alte persoane pretinse elite, dar care in realitate sunt de la coada vacii si care facind cirdasie cu politicienii incearca sa ocupe un loc sub soare mai caldut.
Autorul acestui articol este unul din putinii care incearca sa discute la subiect, dar nu sa toarne apa la moara politicului.
Autorul m-a rugat să îi fac legătură cu un sociolingvist din Moldova.
Nu am găsit niciunul, cu excepția poate a lui Petru Negură.
Tot felul de păreriști la tema limbii – o puzderie 🙂
Nu cred că Petru Negură este sociolingvist. Sunt curios dacă Petru susține părerea că e sociolingvist.
Dar pot să îți fac legatura cu sociolingvistul Dan Cucuietu, doctorand în sociolingvistică la Universitatea Johannis Guttenberg, cu o teză de master despre bilingvismul din RM.
Nu știu ce părere are Dan despre pseudoștiința lui Kapelnita, dar eu mi-am spus punctul de vedere.
Două puncte pentru neinformații transformați în lingviști
1. Până și sovieticii în Atlasul Lingvistic Moldovenesc din 1968 spun că pe teritoriul RM sunt circa 5 grupuri de graiuri moldovenești: bucovinene, nord-vestice, centrale, nord-estice și sud-vestice.
2. Uniformizarea lor NICIODATĂ nu s-a făcut în baza vreunui model exemplar pentru că acesta nu există. Limba Chișinăului nereprezentând model de limbă literară. Dimpotrivă, în Chișinău coexistă o mulțime de accente. Într-un fel vorbesc Petru Negură, Călin Cucuietu și Vitalie Sprânceană, altfel Maia Sandu, Mihai Cimpoi și Oleg Serebrian, altfel Igor Dodon, A. Sliusari și I. Ceban, altfel Marian Lupu și altfel Urechean și Voronin. Intonația rusească se simte mai puternic la Botanica și mai slab la Buiucani. În plus ai mulțime de oameni veniți în ultimii ani din toate regiunile RM.
3. Diferențele care apar sunt între vorbitorii mai tineri și mai în vârstă și nivelarea dintre zone se face în baza limbii literare din România urmând modelul de urbanizare din Vestul Moldovei ( aflat în România). Dar mă repet deja…
De exemplu, dispar variantele moldovenești clasice ca căș, ăț în favoarea unor imitări a limbii literare după model urban moldovenesc din România: casî, ațî.
Chiar avem incidența mai rară a lui j < v: jin, jii, jișînî, etc. se aud tot mai rar, fiind preferate vin, vii, vișînî
La fel, mărg, mărs, văst se retrag tot mai mult în favoarea lui merg, mers, văzut. șamd.