Cîteva tinere probează cosmetică într-un apartament muncitoresc din Moscova. Una din ele, agentă de vînzări la Mary Kay, arată altor două potențiale cliente cum să își aplice un fond de ten care ascunde toate punctele și petele întunecate de pe față.
”Această cremă o poți folosi în momentele cînd nu ai mîncat bine sau nu ai dormit bine dar trebuie să arăți proaspătă”, spune femeia.
O voce de după cadru, probabil a unui consultant american al companiei Mary kay, povestește în engleză că ”produsele noastre nu sînt destinate cumpărătorilor obișnuiți. Clienții noștri sînt peste medie…”
Din apartamentul înghesuit, cadrul se mută la un eveniment de lansare a produselor Mary Kay în Moscova. Le revedem pe cele trei eroine, dichisite și coafate, servind șampanie și ascultînd discursul cuiva care pare să fie șefa filialei locale.
”Compania noastră, zice această femeie, este prezentă în peste 23 de țări și angajează peste 325 mii consultanți. Iată că Visul American a venit și în Rusia.”
…Agenta de vînzări vorbește și ea: povestește despre cum Mary Kay i-a schimbat viața, a făcut-o să fie mai încrezută în sine, i-a îmbogățit viața interioară și a făcut-o mai disponibilă să vorbească unor oameni străini…”
Următorul cadru ne arată o parașută ce cade lin pe un fundal gri ce poate fi confundat cu zăpada, dar care e un pustiu în Kazahstan, lîngă Baikonur. Parașuta coboară capsula în care se află cosmonautul sovietic Serghei Krikaliov, care se întoarce pe pămînt după un zbor ce a durat cu 311 zile mai mult decît era planificat inițial: odată cu prăbușirea URSS s-a prăbușit și programul spațial al acesteia și Krikaliov, aflat pe stația MIR în momentul destrămării țării sale, trebuie să aștepte în spațiu pînă cei de pe pămînt vor găsi bani pentru a-i organiza reîntoarcerea…
Traumazone: Rusia 1985-1999 (2022), noul film documentar al regizorului britanic Adam Curtis (cunoscut publicului mai ales pentru HyperNormalisation sau The Century of the Self), este plin de asemenea povești, unele tragice, altele ridicole, altele pur și simplu ciudate.
Cele aproape 7 ore de film, selectate din sute de alte ore filmate de echipele BBC din URSS și Rusia în anii 1985-1999, reconstituie, într-un fel de caleidoscop stricat (atît cît să arate doar culori sumbre), cele două mari colapsuri politice petrecute în Rusia (și lumea din jurul ei) între 1985 și 1999: prăbușirea URSS (cu promisiunea unei democrații ce o va înlocui) și prăbușirea democrației în Rusia (cu nici un fel de promisiune privind o alternativă – doar cu așteptarea ca lucrurile să nu degradeze și mai mult).
Pînza pictată de documentarul lui Curtis e imensă – pe ea încap deopotrivă mici scene ale vieții cotidiene, dar și reportaje din cabinetele centrale ale puterii: viața minerilor, bătrînilor, copiilor, persoanelor fără adăpost, a femeilor, a celor din sate și din mici orașe monoindustriale, războiul din Afganistan, lupta pentru putere între Gorbaciov și Elțîn, prăbușirea URSS, hiperinflația, apariția oligarhilor, Egor Gaidar, războiul din Cecenia, Cicatilo, copiii cerșetori din Moscova, calul lui Saparmurat Niazov, ieșirea furtunoasă în scenă a lui Vladimir Jirinovschi, Galina Starovoitova, Boris Nemțov, Boris Berezovschi, paradisurile fiscale, sărăcia lucie a unor oameni în spitale pentru care nu ajung medicamente sau a altor oameni care scotocesc prin mormintele soldaților germani uciși în al doilea război mondial pentru a găsi relicve vechi ce pot fi vîndute sau a altor oameni care se înghesuie să dea sînge pentru a-și putea cumpăra o bucată de pîine.
Pentru oricine care e în căutare de material video primar despre epocă, filmul lui Curtis e o mină de aur, furnizînd aproape orice pe orice gust.
Comentariul lui Curtis e minim și se reduce doar la mici texte explicative pentru unele fragmente în care privitorul ar putea să nu înțeleagă contextul. Vocea lui Curtis, atît de prezentă în celelalte filme ale sale, este absentă cu totul.
Regizorul se vrea invizibil și impersonal, precum un grup de autori ai unei enciclopedii în care numele autorilor nu apare sub articolele…
Care e miza filmului?
Curtis mărturisește singur, într-un interviu că filmul prezintă istoria ”colapsului în Rusia și în spațiul post-sovietic a credinței în orice, un fenomen care l-a dat ulterior pe Vladimir Putin”.
În același interviu Curtis recunoaște că s-a apucat de sortarea materialului filmat și de montarea filmului înainte de invazia Ucrainei de către Federația Rusă pe 24 februarie 2022 așa că războiul l-a prins lucrînd asupra filmului.
Din acest punct de vedere, războiul din Ucraina a oferit o șansă în plus filmului: cea de a arăta lumea în care regimul lui Putin a fost posibil.
E dificil deci, în asemenea condiții, să speculăm dacă filmul ar fi arătat la fel dacă Putin nu invada Ucraina în februarie și dacă filmul ar fi fost, în acest caz, construit într-un fel în care ”să-l anunțe și să-l explice pe Putin”.
Îl explică filmul pe Putin?
Cu greu. Filmul se explică cu greu pe sine – maratonul documentar e mai degrabă un anti-film, în sensul că nu are o logică de film, nu are o linie narativă coerentă, în afară de cea cronologică – și nici nu urmărește vreo istorie în mod particular, ci spune zeci de istorii nelegate între ele pentru a constitui o vagă istorie.
Putin, care apare în ultimele zece minute ale celor aproape 500, nu pare în nici un fel o concluzie logică a narațiunii lipsită de narativ și comentariu, și nici nu apare necesar în vreun fel. Putea fi oricine și orice – pînza pictată de regizor e atît de haotică și incoerentă încît un deznodămînt oarecare pare la fel de improbabil ca și … lipsa unui deznodămînt în genere.
Vladimir Putin cel din documentar (din 1999) e un Vladimir Putin total diferit de cel din 2022: birocratul impersonal de la sfîrșitul anilor 90 seamănă mai degrabă cu Dmitrii Medvedev, partenerul de tandem al lui Putin de la începutul anilor 2010 – jovial, dezorientat și chiar timid în fața camerelor, amator de viață socială.
Astfel că, dacă miza filmului e să îl anunțe pe Putin, ar trebui să ne întrebăm pe care Putin îl anunță, pentru că precis nu-l anunță pe cel din 2022.
Filmul pierde prin faptul că nu are o linie narativă clară (faptul că parazitează oarecum pe o cunoaștere generală a epocii pe care o presupune la spectatori nu ține drept linie narativă).
Întrebat fiind cum a ales, din sutele de ore de material, anume aceste cadre, Curtis recunoștea că a avut o atitudine de ”cumpărător obișnuit”, adică a ales doar ce îi place.
Chiar dacă nu avem motive să ne îndoim de gusturile lui Curtis, acestea reprezintă mult prea puțin pentru un demers istoric, politic sau teoretic. Aranjate așa, după o logică știută doar de Curtis, bucățile ce compun filmul par niște rafturi într-un supermaket din care poți să alegi ce vrei și în care lucrurile sînt grămadă doar pentru că stau într-un spațiu, nu că ar avea ceva comun.
Apoi, așa cum observau și alți critici, filmul e mult prea Moscova-centric și ruso-centric – majoritatea cadrelor sînt din Moscova sau Rusia, iar celelalte zone ale fostei URSS apar fie ca ilustrații sau consecințe ale unor lucruri ce se întîmplă la centru, fie ca aberații și chestii exotice (cum e, bunăoară, încăpățînarea lui Samarmurat Niazov, fostul dictator al Turkmenistanului, de a trimite cel mai bun cal premierului britanic John Major).
Această alegere oferă o perspectivă limitată asupra evenimentelor – prăbușirea URSS nu a fost doar un proiect desfășurat pe străzile Moscovei – energia care a subminat Uniunea Sovietică a galvanizat deopotrivă și regiunile, și republicile, și micile sate și orașe.
Prăbușirea URSS nu a fost doar o afacere rusă (deși jocurile de putere de la Moscova între Gorbaciov și Elțîn au fost, fără îndoială, decisive)…
Dacă nu reușește să transmită o explicație (așa cum pretinde Curtis că și-ar fi dorit), filmul reușește să transmită o stare: o melancolie tipică ce însoțește sfîrșitul imperiului, acompaniată de anxietatea că niciunul din groparii imperiului (sau ai democrației) nu are o viziune de alternativă, un plan de construcție a unei lumi noi…
Abia aici, putem spune, Putin cel din 2022 reprezintă o continuare a lui Putin din 1999, a lui Elțîn din 1991 și chiar a lui Gorbaciov din 1985 și toți împreună reprezintă prototipul eroului înarmat cu hîrleț și lopată care vrea schimbarea radicală a prezentului, dar, cum nu are o teorie bună despre cum să o facă, ajunge să fie cel mult gropar entuziast al acestui prezent.
Iar viitorul, celălalt viitor, e de fiecare dată tot mai departe.
Imaginile folosite pentru ilustrarea materialului au fost preluate de pe paginile de internet ale BBC.
